Author: Barbu Stefanescu Delavrancea

De la streaja Vergului pana la Biserica Delea-Noua, un nor de praf galben se ridica de la pamant, manat ca intr-o albie printre casele si gradinele soselei nepietruite. Granarii se intorc de la sate, de la mori si porturi. Unii incarcati cu varf pin’ la cercul coviltirului, altii cu carutele goale si cu maldar proaspat in cadirle. Bicele pocnesc pe dasupra naintasilor; caii voinici si aprinsi joaca in hamuri si nincheaza, mirosindu-si din departare grajdurile. Tinerii, rumeni si nadusiti, cu zabunele si cu camasile deschiate, cu hamurile pe dupa gat, calari pe rotasii din stinga, dau chiote in goana cailor;…

Era odata un biet creștin sarac și c-o droaie de copii marunți. Toata avuția lui era gura femeii și a copiilor, care țipau de fitece. Guri flamande, și pace buna! Bietul creștin, ce facu, ce drese, s-alese de sfantul craciun c-un porc gras. Craciun fara porc, Paște fara oua roșii și nunta fara lautari nu intra în capul romanului. La Ignat vru sa taie porcul. Dar cu cine? Muierea lui era cu mainile legate. Un s-o lase copiii? Copiii, ca copii marunți, se adunasera împrejurul ei, și cel mai mic sugea mereu ce mai avea de stors din țațele ei…

A fost odata o baba, batrana, batrana. Abia zarea de batrana ce era. Și mainile îi umblau la ciorap, iar în gandul ei se ruga la Dumnezeu s-o daruiasca cu un copil, ca n-avea decat pe unchiașul ei. Și unchiașul, ba la padure, ba la arie, ba la targ, iar baba sta singura cuc, ca toata ziulica i-ar fi țiuit tacerea în fundul urechilor daca n-ar fi stranutat și n-ar fi tușit cateodata. Ba uneori, ca sa-și mai ție de urat, tot ea vorbea și tot ea raspundea. Și radea ea de ea, ca și cum ar fi ras ea…

Auzisem eu de turci, de muscali si de nemtii cu coada; ziua, la miaza-mare, ii vedeam inaintea ochilor cu palose late, cu sulite lungi, calari pe cai, sarind gardurile mahalalei, ca si cum ar fi sarit o dara de bou; ii vedeam robind roate de copii si de muieri, lasand in urma lor jale si nori grosi de pulbere. Dar oricat m-ar fi spaimantat si fericit lumea basmelor s-a povestilor, cand mi-aduceam aminte ca de la S-ta Marie o sa trec la scoala domneasca, din coloarea de negru, uitam si de turci, si de muscali, si de nemtii cu coada,…

…Sub castanii din via parasita, mai mulți copilași, în camași albe, ma înconjurasera. Stam pe pamantul cald, cu mainile sub cap, privind adancul cerului albastru, și povesteam. O fetița îmi sorbea cuvintele, dand într-o parte și alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei mari și verzi… Departe, departe, era odata un palat de marmura langa un lac adanc, limpede și liniștit; și în lac tremura rasturnat palatul și gradina lui cu naramzi și portocali. Și nici o lebada nu se lasa pe lac, nici o privighetoare nu canta în portocali. Nimic nu se auzea în curte, nimic în palat. Ușile…

Se scutura din salcami o ploaie de miresme. Bunicul sta pe prispa. Se gandește. La ce se gandește? La nimic. Enumera florile care cad. Se uita-n fundul gradinii. Se scarpina-n cap. Iar enumera florile scuturate de adiere. Pletele lui albe și crețe parca sunt niște ciorchini de flori albe; sprincenele, mustațile, barba… peste toate au nins anii mulți și grei. Numai ochii bunicului au ramas ca odinioara: blanzi și mangaietori. Cine tranti poarta? – Credeam ca s-a umflat vantul… o, bata-va norocul, cocoșeii moșului! Un baietan ș-o fetița, roșii și bucalai, sarutara mainile lui „tata-moșu”. – „Tata-moșule, zise fetița, de…

D-a stanga Raului Doamnei, razna de satul Domnești, se vede o casa, alba ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roșu și albastru. Pervazurile ușii – curate ca un pahar; prispa din fața – lipita cu pamant galben; pe creasta casei, d-o parte și de alta, scarțaie, la fitece bataie de vant, doua limbi de tinichea, așezate pe doua goange cat gagalicea. Curtea, îngradita cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite și grajd pus la pamant pe patru talpoaie groase. Ăst camin fusese odinioara cu rost pe cand traia jupan Kivu. Fusese chiabur raposatul, dar biata Kivuleasa, ramasa…

Copiii cutreierau voioși via paraginita. Un șir, ținandu-se cu amandoua mainile de mijloc, se încolacea, strigand de frica sa nu-i înhațe „mama-gaia”. Fetele începusera „de-a ulciorul”. – Cum dai ulciorul? – Cum îl vezi, cu ochii verzi, ș-o lingura de pasat, sa nu zaca de varsat. Sub castani, oamenii stau de vorba. Numai moș Doroftei judeca cel din urma clondir și-l stoarce, picatura cu picatura. – Așa sa se scurga ochii fetelor dupa mine. – Ei, aș! ți-ai trait traiul, ți-ai papat malaiul, zise una dintre femei. Mai bine ne-ai spune cate ceva, da mai altfel, nu ca nea Tamadueanu.…

Din maidanele, vara impodobite cu flori si iarna cu zapada, de la umbra castanilor verzi si stufosi, unde se adunau batranii cu snoavele lor, de la vatra cu jeratic clipind ca niste ochi de aur, in jurul careia se prigoreau bunele mele surori, din atatea cantece, si basme, si povesti, cand ai avut ochi, inchipuire si inima, sa te pomenesti inchis in niste ziduri inalte, sa te izbesti de chipuri straine si reci, de inimi domoale si nepasatoare, de mai-mari cari nu vor sa stie de cantece si de basme… iaca cea mai mare nefericire din viata mea! Dezordinea si…

La raspantia cailor singuratice, unde calatorul e minune și glasul omului poveste, o coliba, dusa pe jumatate în pamant, sta locului neclintita. Stapanul lumii e vantul, și arunca, ca în batatura la el, clai de nori posomorați peste întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci și, repezite în departari, se pierd spre roata pamantului. Noaptea învaluie tot ca într-o tramba de întuneric. Prin crapaturile ușii licaresc fașii de lumina, ce se mișca, ca și cand s-ar țese, schimbandu-se între ele. Înainte vreme, în așa loc și-așezau pragul cei care, biruiți de dorul libertații, fugeau de mincinosul trai al iobagiei. N-aveau…

O vaz limpede, așa cum era. Nalta, uscațiva, cu parul alb și creț, cu ochii caprui, cu gura stransa și cu buza de sus crestata în dinți de pieptene, de la nas în jos. Cum deschidea poarta, îi saream înainte. Ea baga binișor mana în san și-mi zicea: – Ghici… – Alune! – Nu. – Stafide! – Nu. – Naut! – Nu. – Turta-dulce! – Nu. Pana nu ghiceam, nu scotea mana din san. Și totdeauna sanul ei era plin. Îi sarutam mana. Ea-mi da parul în sus și ma saruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul…

Troienele se ridicau namila pana în tinda creștinului. Vantul spulbera fulgii de zapada în varteje și stoluri, repezite în lungul ulițelor, sparte la raspantii și împraștiate fara capatai în largul maidanelor de la Olanita. Partia nu se mai cunoștea. Zapada îți trecea de glezne și mai bine. Fumul caminelor, zapacit de bataia crivațului, se zvarcolea pe loc și, ca și cum ar fi fost sorbit de vetre, se prabușea îndarat pe gatul coșurilor. Mahalaua înțepenise îngropata în troiene. Nu se pomenea nici gura de om, nici latrat de caine. Așa An Nou, așa San-Vasile, sa-l harazeasca Domnul vrajmașilor noștri, ca…

– Ba e noroc! – Ba nu e noroc! – Ba e noroc, muiere! – Ba nu e, ma omule, nu! – Adica, nu muncesc eu, femeie? – Ba muncești pentru unul, și noi suntem opt guri, și cu Plavița, noua. Și Plavița mugi, și patru copii marunți începura sa strige: – Mi-e foame! – Și mie mi-e foame! – Și mie! – Și mie! Omul varsa un ștergar cu malai în copaița femeii. – Scutura ștergarul. – L-am scuturat. – Copaie plina, copaie pe jumatate, copaie pe sfert, și azi sa lingi fundul copaii. Opt guri, opt, și cu…

Oamenii, cand n-au ce face, se-apuca de galceava. Se dau la vorba, și destul e unul s-o apuce anapoda, ca cearta e gata. Prostia pandește mintea omului cum pandesc lupii razna oilor. Cand inima e spre rele, apoi velințe de flori sa-i semeni, ca tot ciulini și palamida da și, de n-o gasi în miere fiere, iepuri la biserica, caini cu covrigi în coada și apa Dunarii prin curtea vecinului, atunci e atunci, sa te mai ții, Parleo, ca nu-și mai vine în voie macar de i-ai da tot marunțișul și pe deasupra și toiagul lui voda pe spinare. Se…

Cam pe la începutul vremilor, pana unde praștia minții nu azvarle, se povestește, așa, ca din scorneala, ca omul era croit din alte foarfeci și cioplit din alta barda. Tot cu maini și cu picioare era și pe-atunci, tot cu ochi și cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii și cu calcaiele la spate, dar de învartea copacul smuls din radacina și mi-ți izbea la mir leii pustiilor, dihaniile cadeau tumba, cu labele în sus, marghiolindu-se a moarte. Apele curgeau la vale și munții se ridicau în sus. Nu se pomeneau flori pe cer și stele pe pamant – ca…

Dincolo de „Crucea de piatra”, de-a stanga Șoselei Vitanului, se ridica biserica „Sfanta Troița”. Mandrețe de biserica. Ce zugraveli, pe dinauntru și pe dinafara, cum arar se mai pomenesc numai la bisericile din vechime. Dar de asculți la troițeni, mai cu seama la cei batrani, te apuca amețelile cand încep ei sa-și ridice biserica în slava cerului. Ma rog, nu au atatea degete la amandoua mainile cate minuni se afla în sfantul locaș. Și cand se încurca, se fac foc batranii troițeni; ba își mușca degetele la numaratoare, caci iata, cum au apucat ei sa numere minunile: ridica amandoua mainile…

O, povești, povești… lumea toata este o poveste, caci ce-a fost odata ca niciodata o fi fost ca și astazi, și ce este astazi va fi odata ca niciodata. Cate focuri, cate lumanari și cate vapaițe n-ai ars, poveste, și toate s-au stins, și multe se vor aprinde ca sa se stinga iarași, numai tu, poveste, nu te vei stinge decat cu cel din urma om… și numai ala va ști bine ca lumea asta a fost o lunga și aceeași poveste. A fost odata un împarat. Împaratul avea o nevasta. Amandoi aveau o fata. Împarateasa își iubea fata ca…