Author: Gheorghe Asachi

Un mic peşte, Mare-a creşte, Dacă zile va avea; Dar prinzându-l tu abia, Să-i dai drumul, iar să-ţi vie, Ar fi mare nebunie!   Un crap încă foarte mic, Fiind încă chiar pitic, Pescuitu-s-au odată În o apă turburată. Când pescarul l-au văzut Au zis: Bunu-mi început, Unul mulţi va să-mi câştige, Şi cu ii pe tine-oi frige; Deci în sac aşteaptă-un pic! Crapu-i zice-n a lui limbă: Ce-i să faci c-un peşte mic? Cu un mare, rog, mă schimbă, Că în zamă sau friptură Nice-s de-o îmbucătură; Lasă-mă să mă fac crap, Că de undiţă nu scap. Ş-apoi preţ…

Stânca odată, Îngreunată, Gemea şi se văieta, Încât din jur s-aduna De mami şi de moaşe cete, Crezând că ea va să fete Un târg ca Iaşii măcar. Vuiet, sunet în zădar, Căci stânca când au născut Un spân şoarec s-au văzut!   Astă fabulă s-apleacă Cătr-acii ce vor să facă Lucru mare pre pământ, Ş-apoi iese numai… vânt!

Urma ceartă dineoare între ochi ş-un nas vecin, Cui din doi, după dreptate, ochelarii se cuvin? Advocat se făcu limba şi pe nas îl apăra, Iar urechea, prezidentul, a ei ziceri asculta. Atunci limba, cu talent, Au zis către prezident: Dreaptă pleacă-ni, ureche, Să auzi dovezi o mie, Prin înscris şi mărturie, Cum de epoca cea veche Neam de nas, tot necurmat, Ochelarii au purtat Şi-i să cade ca moşie Trecută-n paragrafie. O comisie de mazili, Rânduită chiar pe nas, Au găsit între movili Brazda ce-ochelarii au tras. Tribunalul va ierta, Se pot pilde arăta: Faţa dacă ar fi rămas…

Chiar ca astăzi, în vechime Mulţămit n-au fost mai nimeni. O zi-n Roma de Senat Tot poporul dezbinat Zis-au: Lauda ş-orice bine La boierii ţării vine, Când în pace şi-n război Purtăm sarcina tot noi! Împutând deci în mânie Pe Senat de tiranie, Iute iese din cetate Tot poporul ca să-şi cate Nouă patrie, alt pământ, Şi deodată se aşează Pe un munte ci-i zic Sfânt. Dar Senatu-i deputează Pre Menenius înţelept, Ce-mblânzind nedreaptă ură Prin a sa cimilitură Îl aduse îndărăt. Romanului deci popor Zise cesta senator: Mădulările rebele Imputau o mii de rele Rânzei lor şi mai ales…

Şi-n anticul timp d-eroi Ştrengari erau ca la noi, Carii din exces de minte Derâdeau şi cele sfinte. Cel ce nu li semăna Prin minciuni se defăima.   Spune istoria c-Esop Au fost hâd, ghebos şi şchiop, De el pruncii se speriau, Iar nebunii îl derâdeau.   Îns-acea tristă figură Era vas d-învăţătură, Ce prin fabule o mie Au ajuns şi-n Românie.   Esop, sclav când fu-n Efes, De patronul său trimes, Trecând în o zi pin stradă, Alungat au fost d-o ceată De ştrengari ieşiţi din şatră, Dintre care-unul cu-o piatră Nemeritu-l-au în şale, Că-i veniră ameţeli.   Neputându-şi…

Un lemnar din cei sărmani, Plin de grijă şi de ani, Cărând vreascuri grele-n spate Din pădure pe la sate, Se-nturna încetişor La săracul foişor. Obosit, neputincios, Pune sarcina sa jos Şi-şi aduce aminte-anume Câte sufere pe lume. Că de când el s-au născut Rele numai au văzut. Fără vipt de multe ori, Fără somn adeseori, Toată noaptea-n gânduri zace, Ziua nicicum are pace, Căci vătavul rău şi tont, Boierescul peste pont, Birul greu şi mii beilice, Doi ficiori şi patru fiice, O soţie sfăditoare Viaţa-i umple cu lungoare, Încât vrând a-şi face seamă Ca să vie moartea cheamă. Nesăţioasa…

Murind Leul împărat, Fiarele s-au adunat Pe temeiul legii lor Să-şi aleagă-un domnitor.   Deci corona din cutie, Ce-avu şarpele-n păstrare, S-au fost scos în adunare Să o cerce cui să vie. Îns-oricâţi o probuia, Nici unuia nu-i venea. Că deşi toţi aveau gust, Având unii cap îngust, Corona pe nas cădea, Alţii gros şi cap cornut, Încât ea n-au încăput.   Deci momiţa cea bufonă Vru să cerce-acea coronă, Face şegi şi mii grimase, Coţcării cu toate clase, Încât cap-au lunecat Şi corona i-au întrat.   Asta aleasă ghibăcie Minţii sale dând protie, Toate fiarele o urează, Domnitoare o…

După ce au fost trecut Mai mult decât ani o mie De-ncruntată duşmănie, Lupii pace au făcut Cu păstorii şi cu turme. La îmbi de folos era Ca masacrul să se curme, Dişi lupii i dizbârna, Păstorii din a lor piele Făceau bune cojocele, Încât oaia-n liniştire Nu putu mai ca să pască, Dar nici lupul cu lesnire N-au putut ca să răpească. Drept aceea, întemeiat Un tractat s-au încheiat Ş-ambe părţi dau spre tărie Cuvenită chezăşie: Lupii dau pe lupişori, Oile pe câinii lor. Având pacea iscălită După forma legiuită Prin ghibacii comisari, Ce era de neam măgari, Urma…

Eu nu ştiu di ce acuma, ca în timpul cel trecut, Alte vite chiar ca omul nu au dar de limbuţie? Căci în epoca străveche, cum făcutu-ni-au ştiut Esop, Lafonten în Franţa şi nu-s Cine-n Românie[1] Zburătoare, târâitoare şi cvadrupede animale Discutau politici chestii prin camere şi tribunale.   Pe atuncea de oi turme cu ai lor berbeci şi miei Alegeau acele câmpuri unde ierbele-s mai bune, Rumegau trifoi şi cimbru pe podişuri şi prin văi, Fără a fi privigheate de păstori pe la păşune, Nici de zer şi d-a lor lapte n-au fost vasele umplute Nici de lână dispoiete…

Era seară şi-ntre nouri soarele s-acufunda, Când din Efes tot poporul de la jocuri se-nturna; Cuprins încă de plăcerea a priveleştei frumoase, Vorovea despre minunea luptelor mult maiestroase; Deodată, prin tuneric, ceriu-n jur au scăpărat; Tot poporul stă pe loc Şi-nturnând spre Efes ochii, templul cel mai minunat Îl văzu cuprins de foc. Îndărăt aleargă iute, speriat acel popor, Ca să afle d-unde-i focul, ca să deie ajutor.   Printre fum, prin caldă boare, Prin scânteilor lucoare, De aproape ajungând, Iată că au însemnat Un om repede mergând; Era acesta Erostrat.   Ca turbat de nebunie, Ţinea-n mână o făclie,…

În adâncul unei stânce, În deşartele pustii, Un sălbatic ş-ai săi fii Au pus mursa lor să mânce; Cu femeia-n jur şedeau Peste-o piatră, Lângă vatră, Şi copiii lor sorbeau. N-avea şervet, nici cuţit, Dar bun foarte apetit.   De fortună ca să scape, Un nemernic călători, Răzbătut de a ploii ape, Au intrat în groapa lor. Sălbaticu-n sărăcie, Fiind plin de omenie, Deşi nu l-au aşteptat, La ospăţ l-au îndemnat.   Oaspele, înflămânzit, Să aştepte n-au voit De două ori ca să-l invite, Dar dintâi din a sa gură Peste degete-amorţite Boare suflă de căldură; Apoi în aceea zamă,…

Un blanc galben scânteios, Gemând sub ciocan vârtos, Plângea soarta sa odată: Ori să poate să mă bată Înghiositul crud metal Care-l calcă până ş-un cal? Dar ciocanu-i zice: Frate, Este vechi ist adevăr Că pre aur fierul bate.   Un popor ce n-are fier, Curaj n-are, n-are armă, Să defaimă şi să sfarmă.

Spunea mielului odată Maica oaia: Fătul meu, Eu sunt foarte întristată Cugetând la traiul tău.   Ah, păstorul te va prinde, Abia gras te-i face un pic, Şi la măcelar te-a vinde, Ce călău altfel i zic. Depărtat de l-a ta mumă, Acii cruzi şi răi tirani Te despoaie, te zugrumă Şi te vând apoi pe bani. De-altă parte se invită Lupul, ce-i cu dânşii văr, Ca şi el să te înghită Cu ciolane şi cu păr. C-un cuvânt, fără-ndurare Toţi pre tine te urăsc, Ş-abia traiul îţi răsare, Iacă-ndată îl răpesc! Chiar în contra însuşi firii, Mai bătrână eu…

Între timpul vechi ş-acuma, oare cine nu-nţelege Că e mare diferire la nărav, la gust şi lege? Plin de gară şi procesuri neastâmpăratul om, Astăzi pentru milioane, dar atunce pentr-un pom. Ca femeia-atunci şi zâna Să se laude au voit, De aceea s-au sfădit Iuno, Venus şi Atena. Pentru asta, la un munte, care Ida se numea, Unde Paris, păstor tânăr, turma sa de oi păştea, Au venit pe-ascuns tustrele, Ca să judece pre ele Şi la mai mândră femeie Dorit pomul ca să deie. Deci l-acela păstorel, Tânăr, blând şi frumuşel, Toate zânele jaluze Se ruga prin ochi şi…

Un sălbatic urs de munte, Cu ochi mici şi lată frunte, Vrând să-şi facă o carieră În a curţii naltă sferă, Unde trăia vite o mie Sub a leului domnie, De vecini au întrebat Cum să între la palat? Mergi, momiţa au zis, sărind, Pasărea i-au spus cântând, Şarpele-i dă un alt plan: Vrând a fi bun curtezan, Mergi pe pântece, vecine, Târâindu-te ca mine!

Lui poeta Paraplin Ce prin versuri strâmbo-drepte Pe Esop vrea să îndrepte Apologul ista-nchin.   Primăvara chiar în zori, Când sufla o boare lină, Zburând iute o albină Culegea miere din flori, De la roză peste crin S-aşeza, şi din pahar Ce adânc li sta în sân Sugea dulcele nectar. Pe când ea se ostenea, Făr de lucru petrecea Musca şi un mic ţânţar Ce ne supără-n zădar. Amândoi trăiau pre bine Ş-având ligă între sine Pe iarbă s-au aşezat Şi-n ştiinţei lor putere Despre metodul dezbat Cum se face bună miere. Pare-mi-se că la gust, Zisă musca cătr-albină, Cum…

Dinioare un guzgan, Politicos cetăţean, Pre guzganul de câmpie L-au poftit la prânz să vie, Că nu tot mereu lăcuste, Ce mai bun ospăţ să guste Pe vărgat, frumos covor Aşternut-au masa lor; Las să judece oricine Cât li-au fost atunci de bine   De confeturi şi de pui Fărmăturile adună, Însă până a fi sătui Deodată uşa sună; Asta-i umple-atât de frică Încât pofta li să strică Cetăţeanul sprintenel Scapă, ş-altul după el   Iată tropotu-ncetează Şi guzganii iar s-aşează. Cetăţeanul, mângâiat, La ţăranul speriat Zice: En apucă, frate, Să mai roadem la bucate! Dar acest-au zis: Destul De…

Nu-n zădar e scris pe aur În latinelor rostire: Crescunt parvae res concordia (Lucruri mici cresc prin unire); Făr-unire nu-i vârtute În familii, nici în stat, Cum exemple mii trecute De ajuns au arătat. Un părinte bătrân foarte, Propiet acum de moarte, Vrând uni pe fiii săi, Zis-au lor: Blem, feţii mei, Cercaţi dac-a frânge poate Cel mai tânăr dintre voi Ceste dârzi unite toate, Iar în urmă spune-voi Ceea care tari le face. Din fii unul le-au luat, Dar zădarnic au cercat, Şi dând altui mai ghibace Întrunit acel baston, Zis-au: Eh, de eşti Samson! Şi acestui opinteală Au…

Pentru-un spirit ce nu doarme Nu-i nimica mai uşor Decât planuri de reforme Ca să deie la popor. De sunt bune, de sunt rele, Destul fie frumuşele. Aşa odată o momiţă, Din filozofilor viţă, Care nimica creează, Ce toate le imitează, Prin formal act s-au fost prins Marea toată să o sece Şi că-n sec prin ea va trece. Pentru asta au aprins Toţi copacii din pădure Şi din pietre făcu zgure. Atunci, iacă, cu mirare, Animalii toţi strigară: Ce invenţie minunată! Iar momiţa îngâmfată Li făcu acest cuvânt: Multe averi de bun pământ Şi ogoare eu voi da Focul…

Ah, ce soartă înfiorată! Zicea clopotul odată Către limba ce-l lovea. Uşor lucru ţi se pare A urla fără-ncetare Atât vuiet şi de ce? Di ce, nu ştiu, limba-i zice,   Aninatu-m-au aice Să-ţi dau ghionturi neîncetat. Pe frânghie-ntreabă, vere, Ea mă trage cu putere, De-am lovit, am ascultat. Clopotul de la frânghie   Di se mişcă vrea să ştie, Di ce trage cu amar? Dar frânghia răsucită Zice că pre ea invită Însetatul palamar. Palamarul de-altă parte   Zice: Popa ştie carte Ş-a suna m-au rânduit. Dar, aleu, de-atâta sunet, Gemet, vuiet şi răsunet Bietul popa-au asurzit. Di-l întrebi…

Un lup foarte ipocrit, Având mare apetit Pe o turmă grăsulie Ce păştea în o câmpie, Socotea că a lui plan Nemerit s-ar fi făcut Dacă-n straie de cioban Vizetă i-ar fi făcut. Deci pre spate-o glugă-ncinge, Coapsele-n iţari le strânge, Spre-a-şi ascunde a sa faţă Pune-n cap o pălărie; Ca păstor curat să fie, Din un ram îşi face o caţă. Şi vicleana lighioaie Ie subsuoară o cimpoaie. Chiar ca Trifon îmbrăcat, Pe-a sa caţă rezemat, Lupu-ncet se-naintează, Când păstorul repoza, De somn cânii se-ngâna, Dar nici turma era trează. Ipocritul, bucuros De prilej aşa frumos, Avu încă ş-o…

Pentru asinul furat Se băteau doi furi odată, Unul vrea să-l aibă argat, Altul vrea să-l vânză-ndată. Dar când între ii se ceartă Cum pe asin să-l împartă, Vine-al treilea tâlhari Şi li fură pe magari.   Este asin câteodată O moşie-n giudecată, Pentru care doi mazili Se sfădesc pe la movili, Când acela ce-i împacă, Mâncând pe-a lor cheltuială, Ie moşia-n socoteală Şi li lasă punga sacă.

La amiază, pe căldură, Se urcau pe drum la munte Şase harnici cai de frunte Înhămaţi la o trăsură. Spre-a o face mai uşoară, Toţi drumeţii se coboară; Caii însă asudau, Opinteau şi iar mai stau, Când o muscă foarte iute Au venit să le ajute. Bâzâind pe ii îndeamnă Şi prin aer drum l înseamnă; Unde coama nu ajunge Pe rând caii tot împunge. Carul dacă înaintează, Crede că-nsăşi ea l-au tras, Şi-nmândrită-apoi s-aşează Cărăuşului pe nas. Iar de stă la vrea o râpă, Musca-atunci se face foc: Zboară, împunge, înjură, ţipă Că stau roatele pe loc, Ca bătrânul…

Diogenes, în Atena, Unde strălucea lumina, Un bărbat era mintios, Însă judecat pe dos. Că-i filozof unii spun, Alţii că au fost nebun! Dar de asta nu mă mir Căci un om cu caracter Nebunie când nu face, Care cetei oarbe place, Deseori în astă lume De nebun câştigă nume.   Cu sistemul ce avea, Cu puţin se sătura, Cu apusul adormea, În răsărit se scula; Toţi ziceau că e smintit, Dar el era fericit. A lui port ş-a sa figură Nu făcea măcar trei bani; La frig cum şi la căldură El purta de treizeci ani O manta de…

Dineoare, un om pacinic, de mii grije-mpresurat, Pe o cale, în amurgul, trecea-aproape de un sat. Dulmecând pre el un câne, începu cumplit să latre; De asemene şi alţii, din bordeie şi din şatre, Păzitorii câni de stână, cu dulăi ş-ogari urla, Cât de vuietul sălbatic toţi munceii răsunau. Asurzit, plin de mirare, întrebă pe câni nu-s cine: Zgomotul şi astă larmă, spuneţi-mi, de unde vine? Însă nimeni putut-au ca să deie vrun răspuns, Că lătra cânii, căţeii, din tunericul ascuns, Făr-a şti, cu toţi, de ce În lătrat se întrece! A deşertului om asta este chiar icoana vie: Cel…

Nevrând broaştele s-asculte De guvernul democrat, De la Zeus, cu strigări multe, Au cerut un împărat. Zeus, ce-i sân îndurător, Le-au trimes un domnitori Pacinic, drept, cu blândă fire, Încât altul nicăire Niciodată s-au văzut. Dar din ceri când au căzut, Au sunat aşa de foarte, Încât neamul cel broscos, Bolând mult şi mai fricos, Pin coşor, glodoase boarte Tupil s-au acufundat Şi timp mult n-au cutezat De-a scoate un cap afară, Să facă conţert de sară. Suveranul îns-acel Pe care l-au socotit Că-i vreun uriaş cumplit Ram au fost d-un copăcel. Despre acesta mare teamă Avea broasca care-ntâi Au…

Lângă-o curte boierească, în grădină minunată, Un castor ş-a sa familie trăia-n apa cea curată, De mănunţi fii şi fiice avea câte o pereche, Casa lui era de bârne, dup-a ţării modă veche.   Ostenind cu ghibacie Şi păzind iconomie, Spre nutreţ ave-n cămară Tot producturi de la ţară: Frunză, scoarţă, nuci şi ghindă, La prânz, cină şi merindă. Cu această rânduială Trăiau fără de sminteală În duratul foişor Acii soţi cu fiii lor Fericiţi, d-ar fi urmat Cu cest metod măsurat, Ce din neam în neam de fire Li s-au dat spre moştenire, Şi-n repaos jos trăind, Mai presus…

Prin tăria cea azură Trecând soarele de vară, A lui rază-aşa căldură Săgetat-au peste ţară, Că apele a unui lac Toate-n aburi se prefac.   Deci aceste-aburele Ajungând la-naltul lor, Uitând chiar, ca inimi rele, Cui datoare-s cu noroc, S-aduna, se îndesa, Ca-nchegându-se în nor Doar să poată-ntuneca Pe-a lor binefăcător.   Însă-atuncea dreptul soare La-njosita cea estime Zisu-i-au: Uitat-ai oare Cum ajuns-ai la-nălţime? Pentru-asemenea trufie Vei simţi a mea urgie!   Deci îndată a sale rază Cu putere scânteiază, Norul, umbra au pierit, Negura iar se desface, Şi de unde s-au suit În tinos lac iarăşi zace.

O zi oala de aramă Pe-o vecină de lut cheamă, Ca să facă ambe-un drum. Însă aceasta au zis: Nu pot; Las mai bine să m-afum, Decât să mă stric de tot.   Dar tu în coaste chiar ţestoasă, Nu ca mine ticăloasă, Pas ferice-oriunde-i vrea. La tot felul de-ntâmplare, Zis-au oala cea mai tare, Protectoară mi-i ave.   Dac-un lucru colţuros, Repede sau pre vârtos Ar umbla ca să te sfarme, Ver măcar ca să te darme, Eu la mijloc voi intra Şi de daună te-oi scăpa.   În asemene parolă, Dată de-o lucită oală, Biata oală se încrede,…

De stejar uşoară frunză Prin aer se rotolea; Uitând c-au ieşit din grunză, Tot în sus zburând, zicea: Cât departe de pământ Începui a-mi înălţa! Ori pre căile de vânt Cine poate a-mi urma?   Ea se-nalţă către soare, Pe cât zefirii au suflat; Dar abia stă a lui boare, Frunza-n vale au picat.   Veţi cădea şi voi odată, Ce sunteţi ferice o zi, Dacă schimbătoarea ceată Va-nceta a vă iubi!