Sultanica

Print Friendly, PDF & Email

D-a stanga Raului Doamnei, razna de satul Domnești, se vede o casa, alba ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roșu și albastru. Pervazurile ușii – curate ca un pahar; prispa din fața – lipita cu pamant galben; pe creasta casei, d-o parte și de alta, scarțaie, la fitece bataie de vant, doua limbi de tinichea, așezate pe doua goange cat gagalicea. Curtea, îngradita cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite și grajd pus la pamant pe patru talpoaie groase.

Ăst camin fusese odinioara cu rost pe cand traia jupan Kivu. Fusese chiabur raposatul, dar biata Kivuleasa, ramasa singura, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu gandul. S-a prapadit cu firea, ca Sultanica ajunsese fata mare.

Dar cand e sa-i mearga rau omului, pe orice-o pune mana sa sparge.

De cate ori n-o podideau lacramile pe biata batrana, privind acareturile mari, dar pline de saracie și de pustiu… Nu cerea de pomana… da și viața de azi pana maine viața e, or foc?

Doi juncanași, o vaca, doi carlani, zece oi ș-un berbec e saracie lucie la o vatra de care altdata țineau opt perechi de boi ungurești, șase vaci cu ugerul cat caldarea, noua cai iuți ș-o turma de oi, ce umplea valea raului de behait cand coborau dinspre munte.

II

E începutul lui decembrie.

A dat Dumnezeu zapada nemiluita; și cade, cade puzderie marunta și deasa, ca faina la cernut, vanturata de un crivaț care te orbește. Mușcelele dorm sub zapada de trei palme. Padurile, în departare, cu tulpini fumurii, par cercelate cu flori de zarzari și de corcoduși. Vuiet surd sa încovoaie pe dupa dealuri și sa pierde în vai adanci. Cerul e ca leșia. Carduri de corbi, prididite de vant, croncaie, cautand spre paduri. Viscolul sa întețește. Vartejele trec dintr-un colnic într-altul. Și amurgul serei se întinde ca un zabranic sur.

Raul Doamnei, umflat, curge repede, cu un vajait manios înecat în glasul vantului, și izbește sloiuri mari de gheața și butuci groși de meterezele podului.

Arar se vede pui de om trecand prin sat. Partia e acoperita. Abia se zaresc poteci ca de lațimea unei lopeți.

Cea mai îngrijita leaga carciuma de primarie.

Lumini galbui de vapaița joaca prin geamurile catorva case. Vremea rea a amorțit satul, îndeobște zgomotos. Numai în batatura Hanului Roșu hamaie ragușit doi dulai de caini.

În carciuma e arababura mare. Firitiseala nepomenita ține nea Nicola Grecul, cu fruntașii satului, de ziua sa.

O data pe an e Sf. Niculae.

În ușa pravaliei sta un țaran nalt, spatos, cu fața conabie ca sfecla; uneori scutura din cap, rade și îndruga singur.

– Așa e omul… un ciocan, înca unul ș-al treilea, pana ajungi la tinichea… d-acolo-ncolo… Dumnezeu cu mila… torni, parca torni într-o parnaie… Dar Sanda ce-o sa zica… ca mi-a dat Sfantul muiere harnica, dar rea, topenia pamantului!…

Înlauntru s-aud ciocneli de pahare, bușeli de calcaie și zbarnaitul otova al cobzarului. Trageau chindia de curgea țarana din pod. Apoi, cand sa mai muia jocul, numai ce-i auzeai pe toți, care mai de care:

– Hai sa ne fie de bine, nea Nicola… La mulți ani cu spor și sanatate… Cinstit socru mare…

– Suge, suge, ca doar nu te-a îmbatranit calea bisericii…

– Mai trage-i, parințele, o leturghie…

– Sa te vaz, logofete, care pe care…

Fitecine cu ale lui. La nea Nicola veselie, la alții obide. Unii abia așteapta Ignatul sa-și taie grasunul cat malul, alții abia au malai de gura. Ca cine a facut lumea, cu deșertaciunile ei, la unii tuna și fulgera, iar pe alții îi îmbuiba cu norocul, ca pe curcani cu nuci.

III

Așa înțelenise, de pustia de vreme, mai tot satul; și așa, hangiul venetic, bogat putred, sa rasfoia în duhoarea de țuica și vin, pe cand mama Stanca Kivuleasa sta mahnita la gura sobei, mangaindu-și odorul pe obraji. Sultanica ațipise cu capul în poala ma-sei.

Odaia e deretecata de ți-e drag sa te uiți la ea. Pe pat o scoarța aleasa în fel de fel de migalituri. Pernele, cu fețe de cuadrilat. Pe lacra de sub icoane, doua plapumi groase.

Spre rasarit, trei icoane muscalești, roșii ca para focului. Toți sfinții se aseamana ca doua picaturi de apa. Toți au ochii din trei linii, nasul dintr-una și gura din doua. Cat despre sf. Gheorghe, calare p-un cal cu gatul de cocostarc, tot omoara și nu mai omoara un balaur de pe taramul celalalt. Mai jos de icoane arde candela.

Toate cele sfinte sunt înconjurate cu manunchi de busuioc și siminoc, din Vinerea Patimilor, strans legate în vlastar de salcie de la Florii.

Focul palpaie. Cateodata pocnește de-arunca spuza în sus.

Și Sultanica deschide repede niște ochi ca pruna de mari. Și mama Stanca, ferind-o de scantei, îi zice încetinel: „Dormi puiul mamii, dormi!”

Sultanica strecura, printre genele ei de catifea, doua lacrami. Una se întinse pe obraz, iar alta îi încreți gura.

Fata Kivului e cum arar se mai afla sub soare. Chipul ei parc-ar fi zugravit: alb și cu doua rasuri pe obraji. Ochi negri ca mura, frumoși de pica, dar cand îi încrunta, te sperie ca-ntunericul. Parul lins, cu unde albastrui. Sa poarta cu tample. Așa a apucat de la ma-sa, și ma-sa de la ma-sa, obicei adus de pe obarșia Ialomiței, unde nu se știa de crețuri și colțișori.

Sultanichii îi este draga curațenia ca lumina ochilor, ca chiar de n-ar avea sprancenele trase ca din condei și buze rumene ca bobocul de trandafir, tot n-ar da cu foița și cu muc de lumanare.

Cand merge, salta puțin și se mladie. Trup omenesc de n-ar fi, s-ar frange.

Multe capete a sucit. Mulți ochi au jinduit-o.

În hora fura toate privirile, și ea s-aprinde d-ai crede ca se topește.

Și ce valnic, și ce naframa, și ce camașa de borangic, galbena ca spicul și subțire ca panza paiajenului, încat i se simte tot sanul, pietros ca poama parguita, cum se bate cand abia rasufla de osteneala.

Sa crape de caldura, nu-și sumete manicuțele în fața flacailor. Sa se îmbrebeneasca ea cu galbenele și bujori, cu creițe și cu ochiu-boului? Nu scrie la dansa așa țiganie. He, arareori, numai ce-o vezi cu cate-o brandușe în par, ori cu doi-trei didiței între betele ce-i încolacesc mijlocul de patru ori.

La șezatori s-a dus o singura data de cand e fata mare, dar de atunci sa nu-i mai pomenești: „Cui îi arde de zbenguit e saritoare pentru așa treaba”. Ca pana se coace dovleacul în soba, cațiva flacai dau iama prin fete. Le mai ciupesc, le mai saruta de le scot ruji în obraz. Ba unora le ia or betele, or spilca, or naframa, și duminica, la hora, pana sa li le dea, le snopesc o toana pe dupa șura din spatele hanului. Unii mai împelițați numai ce-i auzi: „Sari, cutarița, de sufla în al foc!” Și cand biata fata sta-n genunchi, sufland din bairile inimii, odata îi da branci și cade pe spate.

Sultanica e leita-poleita raposatului. Cand se aprinde, nu te poți apropia cale d-o poștie. Cand vrea ceva, vrea, nu se încurca. De sa manie, nu mai vede înaintea ochilor.

Într-o zi, la sapa porumbului, cine știe ce i-a nazarit, ca cu toate rugaciunile ma-sei, n-a voit sa manance din zori pana la amurg și n-a lasat sapa din mana pana n-a cazut rupta de osteneala. A dus-o biata batrana mai mult moarta decat vie acasa. A doua zi, cand s-a dezmeticit ș-a vazut pe mama Stanca la capul ei, galbena ca turta de ceara, cu parul alb și ciufulit, cu ochii trași de durere, a sarit la gatul ei și, fara sa zica nici pis, a început s-o sarute și p-o parte și pe alta, pan-a podidit-o un plans d-a muiat un ștergar întreg-întreguleț.

Unele mai istețe din sat au împraștiat zvonul ca ar cam suferi de vrun farmec.

De harnica, harnica, n-are cum mai fi! Unde pune mana, Dumnezeu cu mila! Sare din varful stogului și cade ca un fulg. În argea nu i se vad mainile. Cand toarce, mananca caierul. De cinstita, nu e obraz mai curat. Cand Ionița Rotarul, om chipeș și hazlau, s-a încercat s-o sarute, a sarit parc-ar fi calcat pe coada de șarpe și, în mijlocul flacaimii, i-a strigat:

– Mi-aș taia obrazul, dar ți-aș taia buzele!

IV

Ce punea satul în nedumirire, și mai vartos p-ale ce cata nod în papura, e cand apuca lumea în cap și trece noua hotare.

Numai ce-o vezi, la revarsatul zorilor, ca o ia rara-rara, prin faneața. Galbena, cu cearcane vinete în jurul ochilor. Merge ce merge, și sa oprește la vrun deal, la vrun parau. Asculta neclintita un ceas, doua. Vantul bate holdele. Izvoarele dau d-a dura pietricelele din matca și le suna ca pe niște zurgalai auzite din departare.

Apoi culege flori și le azvarla, pana ce i se aprind obrajii și sa trezește ca dintr-un somn adanc. Ochii îi sclipesc ca oțelul învartit la soare.

Joița Baciului ar fi vazut-o la un apus de soare cu capul rezemat de crucea din creștetul mușcelului ce desparte apa Valsanii de Raul Doamnei, privind, ca dusa de pe lume, la roșeața apusului.

Obosita de ganduri, se întorcea spre casa cu cautatura-n jos, cu un nod în gat, cu gura fripta de sete. Și de întalnea vrun izvor, bea pana i se oprea rasuflarea. Apoi, facand mainile caldarușe, le umplea cu apa rece ca gheața și limpede ca diamantul, pe care ș-o arunca în obraji.

Da sa te fereasca Cel-de-sus de gura satului și de pizma celor vinovați și rai!

N-avea sa scoata capul în lume Sultanica, ea, care, de buna ce era, ș-ar fi dat și dumicatul din gura, ca începeau șușuitul și ponoasele.

Cate-n luna și-n soare-i scorneau.

– Sultanica, frumoasa? Aida-de!

Mai bine își pune gatul pe taietor Ilinca, ciupita de varsat.

– E o fudula, o luata din Iele, n-are toate sambetele. Cand umbla, calca-n strachini. Numai nevasta ca toate nevestele n-o sa fie Sultana aia, zicea la fantana, la hora, la șezatori fata Ciaușului. Ce are neica de nu i-a primit pețitul? Au nu e voinic? Or e bețiv, stricator de case, zurbagiu? Au n-are de pe ce bea apa? He, he, fata proasta și țafnoasa da norocului cu piciorul. Da de, om sarac și cu nasul în sus… Știe Dumnezeu ce face!

Și flacaii, mai toți, o luasera în nume de rau. Nu, ca de ce sa fie așa de muta? De ce sa fuga de toți parc-ar fi raioși? O fata mare se mai lasa ba la un sarutat – ca d-aia are gura dulce – ba la un giugiulit – ca d-aia are san cu draganele. Și știi, cum e omul, din una într-alta, se îngroașe gluma, și capatuiala vine, ca moș popa ce-așteapta? Sa dezlege dorul dupa pofta inimii. Altfel canta cucul pe fata batrana și ramane moșoroi fara soboli.

V

S-auzea, în departare, chiuit de danț și pocnete de pistol la nea Nicola Grecul.

Vantul vuia de te lua groaza. Mazarichea rapaia în fereastra mamii Stanchii.

Sultanica ridica capul din poala ma-sei. Se alipi de batrana. O cuprinse pe dupa gat cu brațele rumenite de dogoarea focului și privi lung în chipul ofilit al batranii.

Buzele mamii Stanchii tremurau. Multe îi treceau prin cap și multe prin inima cand grecoteiul se desfata.

– Mama, mama, grai batrana, moș popa, cand spune din Vanghelie, cica sa rabzi și iar sa rabzi… Așa e, parințele… așa e… ca Mielușelul Domnului a rabdat scuipat, bataie și rastignire… Dar cand ma gandesc la raposatul ș-auz chiuitul cațaonului, ma podidesc lacramile, Sultanica mamii, și blestem din suflet, doara de l-o ajunge mania Domnului!

Sultanica stranse vatraiul de-i zbarnai în mana.

– Nu mai pot, grai iar batrana, nu mai pot sa-mi tarasc zilele, cand ma uit la tine și nu știu pe ce mani o sa cazi… Aveam și noi, pe vremea Kivului, rod și vite cu duiumul; patulele gemeau de pline; batatura nu mai încapea de vite și lighioi. Mugeau de zguduiau casa vacile. Și ce te pomeneai ca se aruncau pe rasfaț. Rupeau pamantul cu fuga, de la un gard la altul, cu coada în sus, cletanata ca o maciuca. Șase argați nu le da de cap pana nu se potoleau de bunavoie și nu catau spre obor, dand din cap și bagand limba și p-o nare, și pe alta. Bietul tat-tau se uita mandru la bogația lui cinstita. Parca-l vaz, c-o mana în șerparu-i civit, alergand de colo-colo. Ce harnicie de om! Tot satul nu-i ținea piept. Cand punea mana pe plug, trosneau coarnele. Cand da cu sapa, intra cu muchie cu tot. Coasa în mainile lui radea ca briciul. Tu erai mica și nebunatica. Cum te zarea ca-i ieși înainte, cu manușițele pline de noroi, creștea inima în el și se topea d-a-n picioarele.

– Bietul tata!…

Focul palpaia în gura sobei. Mușcelele alburii abia se mai zareau prin geamuri.

– În toiul verii, îndata ce venea rupt de osteneala, ne ospatam bine, apoi ne odihneam pe prispa. Pe tine te-așeza ca p-o laița pe genunchi, și te juca, și spunea, și radea, și tu-i bagai mana în barba. Uite așa ne-apuca miezul nopții. Îl luam cu d-a sila la culcare. Auz ș-acum glasul lui: „Sa mai stam, fa Stanca, fa, ca parca ma-ngraș cand ma uit la voi!” Era rai, nu viața, pana sa pripași, ca pomojnic, pe plaiurile noastre, iuda de cațaon. Și-a sosit într-un ceas rau. Lacuste erau, seceta era, vitele boleau și mureau p-un capat. Dar ce sa mai îndrug Sultanica mamii… Într-un an, a facut ce-a facut, lipitoarea, l-a bagat în judecați și l-a lasat sarac lipit. Kivu era iute ș-avea ș-un beteșug de tuse. S-a luat la contra și, de mahnire, s-a-mbolnavit. Cand ș-a dat sufletul, ma strangea de mani ca c-un clește și te chema, ars d-un foc nestins. „Înca doi ani… Sa nu va las pe drumuri”… a zis și i-am închis ochii.

Pe mama Stanca o podidisera lacramile; curgeau picaturi mari pe vatra de caramizi calde, și de unde cadeau se ridicau aburi înghițiți de gura sobei.

– Nu mai plange, mama, zise Sultanica sarind în sus. Îi dau foc… sa arza ca șoarecii… Doar nu s-au stins toți ai Kivului!

Mama Stanca îngheța vazand pe Sultanica naprasnica la corp și cu ochii ca doi carbuni aprinși. Dupa cateva clipiri dese, zise cu mare evlavie:

– Fa-ți cruce, fata mea, fa-ți cruce, avuseși un gand rau… Necuratul a trecut pe langa noi…

Batrana șopti de trei ori, plecand fruntea în jos: „Numele Tatalui, ș-al Fiului, ș-al Sfantului Duh, amin”.

Se liniștira. Sultanica arunca o buturuga în soba. Batrana turna untdelemn în candela și-și șterse pe frunte deștile atinse de paharul ce ardea la sfintele icoane.

– Am sa-ți fac o rugaciune, mama. Iaca, astazi fuse S-tul Niculae, vreau și eu sa-ncerc mila cerului. Sa stau la privighere pana la cantatul cocoșilor d-a treia oara. Poate sa ne arunce cuviosul Niculae vro punga cu bani, ca vaduva din carte avea trei fete, și pe catetrele le-a capatuit…

Mama Stanca, cu tot amarul de care era covarșita, zambi.

– De, maica, s-a cam umplut lumea de rele, d-aia și Milostivul nu mai face minuni. Ei, odinioara a fost cum a fost, dar acum e prea de tot… O sa ne apuce judecata d-apoi… O sa ploua foc și pucioasa… Și îngerii AtotȘtiitorului vor buciuma: „Sculați, morți, din morminte!… ” Domnul ș-a întors fața de la noi, pacatoșii…

– Sa-mi încerc și eu norocul…

– Bine, Sultanico, fie ș-așa, raspunse Kivuleasa și, facand trei cruci capataiului, sa varî în plapuma.

Mama Stanca sforaia dusa. Din vreme în vreme ofta, înghițind în sec.

VI

Fitece oftare, nabușita în plapuma, sugruma pe Sultanica. Gandul ei era neîndurat. Amestecase cele sfinte cu cele lumești.

Cine pe lume a scapat de chinul din care izvoraște omenirea cu bunele și relele ei? Toți trec p-acolo, oricat s-ar rușina.

Sultanica ratacea ca o umbra, nu de vrun farmec; ci, cand e sa te biruie dragostea, sa te pui în cruciș și-n curmeziș, sa te tai și sa presari sare pe crestaturi, spuza sa pui pe piept, tot degeaba. Toate durerile trupului le uiți pe langa focul dragostei, de este foc cu adevarat. Și așa fusese sa fie cu Sultanica, ca nu era d-alea ce pun pe ele carnea cu lopata și trece prin toate și buture de rovina ramane: bazaie fara sa ia foc.

Ca dupa cum simțea Sultanica… de s-ar fi varat în gaura de șarpe și s-ar fi dat vantului turbat… era ceva din altul în ea… un chip… niște ochi… un sarutat ce-o tot saruta în același loc… și o fura, și o ducea, legata-ferecata, acolo unde numai focșorul ei știa… Se prapadea dupa Dragan Caprarul.

VII

Caprarul, scapat de militarie, cu una, cu alta, mai cu ce avea de la parinți, scoase apa din piatra și ajunsese a fi jinduit de multe fete în sat. Unii îl faceau, nu e vorba, pișicher, papugiu de București, dar cum ziceau alții, din prietenii lui: „Așa e moara trandavilor. Cațaie, ca nu ține parale. Pana o pune Caprarul mana în chica vrunuia, sa-i faca morișca de vant.”

Cardașia lui erau din flacai de munca ca Voicu Ciaușului, ce nu se prea uita cu ochi buni l-alde Kivu, ca Ionița Rotarul și alții. Nu-l vedeai umbland pe doua carari. Ramanea poricine la prinsori. Prindea armasarul din herghelie cu dinții de narile nasului.

Frumos, chipeș, avea o uitatura vie și cam ascunsa, de nu-l ghiceai ce-ar vrea și ce n-ar vrea. Mustați negre și dese. De le netezea, pleca puțin capul și p-o mana, și pe alta. Camașa pe el, ca floarea. Caciula țurcaneasca, trantita p-o ureche, îl prindea ca p-un haiduc.

Era vesel și glumeț.

Dar de prin priar se schimba Dragan al nostru.

Începu sa dea tarcoale Sultanichii. Cand îl catai, de era și Sultanica la hora, el sta deoparte mahnit, privea galeș, rasucind vrun pai în mana.

D-o întalnea la adapatul vitelor, i-ajuta cu draga inima, apoi întreba încetinel de mama Stanca. Și cand zicea „mama”, i se lipeau buzele, ca unse cu miere. De-i ajuta sa puie în spinare cobilița cu cofele, sa n-o fi atins de mana, ca pleca ochii în jos rușinat.

Azi așa, mane așa, ca Sultanica, cand prinse de veste, i se paru așa de veche treaba, ca d-ar fi fost de cand lumea ar fi fost mai de curand.

I se facu frica.

Ba sa hotarî sa nu mai dea ochii cu dansul.

Trei saptamani îl ocoli, și fura trei veacuri.

Într-o zi o lua razna p-un piept de mușcel, fara sa știe încotro. Fanul îi trecea de mijloc. Arșița începuse de dimineața. Cantau pasarile de te slaveau. Lacustele zbarnaiau și tot a bine ș-a duios spuneau și ele. Florile îți luau ochii și te-adormeau cu mirosul.

Sultanica cata alinare, și, în deșert, alinare nu gasea. Toate o munceau s-o rapuie. Ca d-o supunea framantarea, d-o muia dorul și sangele de-i navalea în colcote la cap, sa trantea cu fața la pamant și saruta florile, pana ce o piroteala placuta o facea nici s-adoarma, nici deșteapta sa fie.

Și simțea în asta zi de pribegie o nedumirire, ca suia catre culmea dealului, fara sa-i pese de ciulinii și rugii ce-i taiau picioarele ca un herastrau. Plaiul, cu podoaba lui, o amețea într-un vartej de întristare.

Cand ajunse în varf, pamantul i se învarti supt talpi; mintea i se clatina de spaima ce te cuprinde cand te prabușești într-o vultoare… La umbra unui paducel, Dragan sta p-un buture de stejar.

Dragan arunca ghioaga cu care batea paișul, rasturna o tivga cu lapte batut și striga ca scos din fire: „Sultanico, ma prapadești!”

Cum, ce fel, de ce… sa trezira strangandu-se în brațe, ca brațele le curma trupul.

Din acest ceas se întalneau pe ascuns de lume.

Sultanica bolea. Nu adormea decat despre ziua. Vise urate îi turburau odihna.

VIII

Ș-acum, în noaptea de S-tul Nicolae, era vorba sa se vaza.

Mama Stanca dormea.

Sultanica sufla în vapaița și cazu la icoane. Galbena ca turta de ceara, da sa se roage, și nu poate sa-și adune gandurile risipite. O sudoare rece îi brobona fruntea. Își acoperi fața cu amandoua mainile. Socotise ca icoanele s-au clatinat, voind sa se întoarca de la dansa.

Încet-încet, ca o stafie, sa tarî pana la gura sobei. La lumina focului parca murise și înviase.

„Înșel pe mama, necinstesc curatele sale batraneți, înșel cele sfinte!” Deodata, lumina ochilor îi scapara. Gura sobei se largește, buzele-i de pamant se roșesc, ranjesc, se întind ca un gatlej de balaur; flacarile sunt limbi de foc ce sa rasucesc și se desfac; duduitul dinlauntru sa pornește ca un potop de jale.

Sultanichii, privind la valvataile din soba, i sa paruse c-a vazut gura și muncile Iadului.

Speriata, se repezi din nou la icoane și dadu-n genunchi. Sa ruga, mormai: „Împarate ceresc, mangaietorule… ” Îndurarea sa coborî pe chipul ei. Vedeniile o parasira. Fața i sa lumina și cazu cu fruntea la pamant.

Și de ce mila de sus sa n-o ajute? Nu s-a grijit la Paște și la Craciun? Cine, ca dansa, a mai atins Sfantul Potir cu atata evlavie? Și daca dragostea curata e pacat neiertat, cum de atatea fete mari fug cu flacaii, și unele neveste sa dau afund cu targoveții, și tot bine, tot vesele, tot zile albe duc?

Ispita ei e mai afara din cale? Un sarutat o arde trei zile și fitece balarie o amenința s-o dea de gol satului.

Dupa ce vede pe Dragan, vestmintele o doboara ca niște piei de plumb. Îndata ce scapa din brațele lui, e ceva care o încinge și-i zdrobește oasele. N-o sa-i mai vie minte la cap. D-ar fi de țața, și tot n-ar fi așa de proasta și de capie. Vezi bine… nu se poate… Ce e de la ea nu e… nu e dupa cum vrea, ci dupa cum îi e scris sa vrea… Cine ne-a dat inima sa nu ne fi înfipt dorul și dragostea în ea…

Sultanica stranse pumnii de-i trosnira deștele.

În ușa tinzii sa auzi ciocanind încetișor.

Sultanica abia-și stapani rasuflarea. Își netezi parul. Își așeza fusta înaintea icoanelor. Vru sa mearga și se clatina. Îi amorțise un picior. Apoi ieși în varful degetelor, aruncand o cautatura speriata. Trasese zavorul prea repede.

Mama Stanca doarme învartindu-se și p-o parte, și pe alta. Chipul ei, zbarcit, uscat și luminat de candela, parc-ar fi chip de moaște. Viseaza… Ar voi sa scape de vro primejdie… Se-ntuneca…

IX

Se crapa de ziua. O fașie de lumina, ca un brau de argint, se întinde spre soare-rasare. Codrii fumurii parca plutesc în departare și ograzile sunt albe de zapada.

Sultanica gafaie, scoțand, pe gura și pe nas, aburi groși ce-i carunțesc parul și genele. Picioarele i sa scufunda pana la glezne. Nasul ei e roșu-vanat. Lacramile i-au înghețat pe obraz. Se lumineaza. Ea vrea sa mearga mai iute și cade. Sa scoala repede și iarași cade.

Speriata, privește în toate parțile. Sa taiase în gheața. Cateva picaturi de sange cazura pe zapada alba.

Un vant ușor scutura, din ramurile pomilor, o puzderie de ninsoare.

Sultanica apuca o partie acoperita cu zapada marunta, ce sare ca praful sub pașii ei pripiți. În dreptul morarului, pune capu-n pamant, furișand o uitatura numai cu coada ochilor.

Un marait de caine o face sa tresara ș-un țipat de gascan i-arunca inima din loc. Își încordeaza puterile ș-o rupe la fuga. Case, plute batrane, troieni cat dealurile, ograzi de pruni, toate fug și s-afunda în urma ei. Într-o clipa trece podul de peste Raul Doamnei. Nu s-ar mai uita înapoi s-o poleiești cu aur.

A ajuns acasa. Labuș, cainele curții, cu par ca de lup, începe a latra ș-a se gudura pe langa dansa.

Sultanica pune mana pe clanța, dar nu îndraznește nici sa deschida, nici s-o traga înapoi, arsa de ger.

Pielea degetelor i se prinse de clanța.

– O naluca, mama, a sfantului Niculae m-a facut sa alerg, sa caz, țiindu-ma întruna dupa acel moș cu barba alba, în sfintele odajdii…

Batrana, cu frica Domnului în san, crezu. Sa sperie vazandu-și fata sangerata. Îi lega mana în carpe curate. Nu știa ce sa mai faca ca s-o opreasca din plans.

Atat odor mai are Stanca. Atata nadejde. În fața ei vede pe Kivu, vede belșugul d-odinioara, zilele senine și nopțile petrecute pe prispa afara. În fața ei vede caminu-i cum era cand era. O durere d-a Sultanichii îi curma viața ce abia se mai ține într-o ața. Un dar, o înduioșare, cand se zugravește în chipul fetei, face pe batrana, deși veștejita și uscata ca o frunza de brumar, sa-și învieze în adancul ei ceea ce a simțit cand a dat ochii cu Kivu pentru întaiași data.

D-ar fi dupa gandul ei, Sultanica, „plapanda și frumoasa ca o cocoana”, ar trebui sa fie și mai și decat nevasta arendașului. I-ar da calești cu telegari, poștalioane cu opt cai bidivii și cate-n luna și-n soare. Da s-ar robi turcilor, numai s-o știe bine. Și cand sa gandește ca nu poate nici pe sfert de sfert din ce ar dori, îi vine sa se dea cu capul de pereți, sa intre în pamant de vie.

– Odorul mamei, odorul mamei! îngana mama Stanca, leganand capul fetii pe pieptul ei maluros și mort.

Sultanica sughița. Pe umerii obrajilor îi joaca și se schimba doua pete ca niște nisfele de rumeneala. Privirile-i ascuțite, scapate din umezeala ochilor, trec prin geamuri și sa îneaca în zarea zilei. Gura-i pare mai mare ca de obicei, mai rasfranta. Buzele, aprinse, le simte calde de sarutari. Sfarcurile urechilor îi ard. Parul e mototolit supt marama ce cade pe spate. Rochia, sucita pe trup. Najițele opincilor, dezlegate. Se pipaie. Își încheie camașa la gat. Clipește zorit. Ș-ascunde ochii în umarul osos al mamei Stanchii.

Daca ar putea sa se arunce la picioarele ma-sei! Sa-i sarute talpile și sa marturiseasca tot…! Daca s-ar arunca în rau…? Dac-ar lua lumea în cap și ș-ar pierde de urma…?

– Odorul mamei, odorul mamei! îngana mama Stanca, leganand capul fetei pe pieptul ei maluros și mort.

Pe Sultanica o taie aceasta mangaiere curata. Sari din brațele ma-sei și s-arunca în pat, cu fața într-o perna, cuprinsa d-o jale cu lacrami cari ard pe unde pica.

X

Dragan Caprarul caștigase ramașagul cu Ion al Ciaușului ca va veni de hac Sultanichii. Un junc mai mult și fala flacailor. Cum o sa-și rasuceasca mustața de grozav printre tineret! O sa calce din pod. Cata-i curtea hanului de mare, ca p-o beizadea n-o sa-l mai încapa locul! Leicuței i-a facut ravaș de drum. Barbați sunt și pentru cele sarace. Fiecare cu norocul ei. Daca i-a placut, a vrut. Și ce, nu e tot ea? Multe a vazut, multe a prefirat el prin al București! Doara n-a taiat cainilor frunza! Sporovaia, la cazarma, Negoțoi, vistavoiul, și de cocoana d-lui maior. Ca n-o sa caza el, Caprarul, în patarama d-lui sublocotenent. Doamne, ce bataie i-a tras țiitoarea! A doua zi, la „revizie”, era cu ochii ca fundul caldarii.

Olio-lio! greu i-a fost lui sa faca ce-a facut, ca d-aci încolo merge gaitan. Pentru o cotoroanța ș-o pitpalaca, un pumn, și le-a luat mirul!…

XI

Mitrana Taluga a Țuțuenilor are șezatoare, nu gluma! Doua lumanari de seu ard p-o masa rotunda cu trei picioare. Nu e nici un flacau. Altfel, nu e chip sa ai la șezatoare nici pe fata popii, nici pe fata primarului.

Fitece nevasta tinerica, fitece fata mare ș-au facut poala maldar de fuioare. Da mai încurca lumea cateva fetișcane ce nu s-au prins în hora și li se scurg ochii sa fie și ele printre cele mari.

Fusele zbarnaie alene într-un ras cu hohote. Un pisoi, cu cercei roșii, cu ochii ca doua scantei, sare de la un fus la altul și parca le cantarește în labele lui neastamparate. Doi copilași, cu chica ciuf, așteapta sa scoata daica Mitrana cartofii din spuza și dovleacul din caldare. Și sa tot șterg la nas cand le vin aburi dulci cu miros de godina.

– Așa, soro, zise Ciaușanca, a început sa carcaie fata Kivului. Vezi unde au dus-o gandurile, c-o s-o ia Dragan… E împelițat Caprarul, nu-i dai de fund. Cu ramașagul i-a papat neichii juncul cel mai gras.

– Iata colo, striga Mitrana, de umplu casa, fitece pasare maiastra își gasește vanatorul. Macar de ș-ar cladi cuibul în clopotnița ori sub streașina primariei, tot o sa cante, ca nu se poate:

Dar un hoț de vanator

Smulse trei fire de par,

Le facu un lațișor

Și mi-l puse de picior.

– De, dada Mitrana, grai Marica, fata primarului, dand ghies fetei popii, cica și vanatorul îi zice maiestrei:

Canta-ți, puica, cantecul

Ca mi-e drag ca sufletul.

Toata pasarea pe glasul ei piere. D-ta spui una, eu alta, cum o taie capul pe fiecare…

Marica e un boboc de fata. Cam puțintica, dar ce sa-i faci, cand omul e nurliu, duce ziua dupa el. Marica, de rade, ți-arata doua șirulețe de margaritar. E prelunga la chip, codalba, cu ochii viorii, și sa strecoara printre surate ca un prichindel. Și gluma cu gluma bate și spune basmele și snoavele batranești cu atata limbuție, ca parc-ar citi pe slove.

Mitrana simți cuvintele Marichii ca și cum o piersicase cu urzici. Tuși, canta ceva pe nas, apoi se duse sa ia aminte de mezelic, cum se cuvenea dupa bunele datini.

Safta lui nea Ghița aduse iar vorba:

– O sa se duca vestea ca de popa tuns. Ce mai cinste și pe Sultanica! Obraz smerit, suflet ascuns…

Nu sfarși cuvantul, și Catrina Parvuleasa șopti la urechea Mirei, mai la o parte de celelalte:

– Uite, soro, ce ți-e omul! Auzi colo la Safta… Și ea are un copil ce face maricel. Ăst copil l-a nascut patru luni în urma maritișului cu nea Ghița. În curand o sa aiba doi, și, de, se cam zic multe… Altfel, nea Ghița e omul lui Dumnezeu, ce-are el cu gura lumii?… Pana nu vede, nu crede… daca o crede ș-atunci…

– Și eu, lele Safta, grai Ilinca Ciupita, și eu dam cu gandul ca Sultanica n-o sa sfarșeasca cu bine. Acum sa-și mute gandul la moșii ai verzi, ca nimeni n-o s-o ridice din gunoi. Mai bine sa-și lege o piatra de moara de gat și sa s-arunce în rau decat sa-și tarasca zilele încarcate de așa pacat…

– Nu spui eu, Mira, șopti iar Parvuleasa, pe cand celelalte dau prin ciur și prin darmon pe Sultanica, nu-ți spui eu ca naiba cand n-are de ce rade face pe hoț judecator…

– Ai gura de aur, surata Catrina, raspunse încet Mira. Auzi d-ta cum sporovaiește Ilinca Ciupita, și ea a îmbatranit fata mare. Se da ea pe langa mulți, și mulți se dau pe langa ea, c-ar avea bune paraluțe. Da ce face, ce drege, ca n-are lipici. Cand merge, sa zici curat c-ar fi un butuc cu picioare. Încai cand rade, sparge țiple.

Pana au început, atat le-au fost mult, c-apoi cadeau claie peste gramada, ponoase, cartiri, zavistii, învalmașite într-un hohot gras și spart.

– O sa-i semene Caprarului.

– D-o fi fata, s-alerge d-a-ncatelea pe la soare-rasare pan-o vedea pe dracu la soare-apune.

– Frumoasa zestre daruiește sfantul Niculae!

– Zestre cu mani și cu picioare.

– Ei, ei, guri rele, și voi ați amețit în brațele flacailor! Ziceți mai bine Doamne ferește…

– O sa va placa…

– Da nu ca Sultanichii…

– Pentru ca inima cere, nu-și pune fata poalele în cap.

– Vijelia le ridica.

– Nu se îngroașe gluma… daca nu ți le ridici singurica, fetica mea.

Și țipete, și ras, și framantare.

Fusele dormea somnul matușii. Fetele fierbeau de un neastampar cald și puternic. Sudoarea curgea în caraie pe obrajii lor grași și aprinși. Unele-și sumesera manecile chenaruite în stacojiu și azvarlira coadele pe spetele largi. Altele-și desfacura sanul pietros, care țipa sub camașile întinse.

Soba dogorea.

Fetișcanele jinduiau farmecul fetelor mari. Nu îndrazneau, cu tot zaduful, sa s-arate în buna voie: abia aveau ca doua mere crețești.

Zbenguiala ridica casa-n sus, iar Mitrana, roșie ca coaja de rac, sosi cu dovleacul într-o tava, spart în bucați mari și galbene. Aburii, groși și dulcegi, se încolacea din tava pana la grinzi. Lelea Safta, lasandu-i gura apa, arunca marama pe spate și, de veselie, începu sa cante c-un glas prelung:

– Pentr-un mar de fata mare

Naiba alearga calare,

Pentr-o mura ș-o rasura

De trei ori sa șterg la gura,

Și razeși cu razeșie,

Și ciocoi cu caftanie…

XII

Sultanica nu mai baga nimic în gura. Se topea pe picioare. Îngalbenise, se uscase ca iasca și-i scoteai vorba cu cleștele. Ochii ei, dragalași odinioara, în fiece dimineața erau roșii. Noaptea, cum simțea pe mama Stanca înșelata de somn, plangea nabușit pana ce pleoapele îi zgariau luminile.

Unde o apuca gandurile, acolo ramanea, fara a clipi, cu mainile înțepenite ca niște bețe. Și dupa ce se întuneca, pe buzele ei, crapate și acoperite cu pielițe parlite, trecea cate un suras trist și plin de amaraciune.

Nu mai știa de lume, nici de rugaciunea obișnuita. Sa mișca ca o vartelnița, fara sa știe, fara sa vrea. Cand umbla, aluneca ușor, ca umbra ce însoțește pașii omului.

Așa se vad, în codrii mușcelelor, mesteceni balai, cu frunzișul marunt prin care tremura cerul vioriu, și deodata, ca arși de var la radacina, se scutura de frunza, se cojesc de teaca lustruita, se-ncovoie, se usuca și pier pe nesimțite.

Sultanica, de n-ar peptana-o ma-sa, nu s-ar mai pieptana. Și cand mama Stanca îi desfașura valurile de par, negru și des, pieptenele îi scapa din mana ca la o ciolaca, gatul nu-i mai ține capul fara pic de carne și, cu un glas ce abia se aude, îi zice: „Spune maichii focul tau”…

Ce nu facuse batrana?… Colindase, pe furiș, prin satele dimprejur dupa meștere și carturarese. Unei țiganci dase tramba de noua cameși ghicirea sorții pe stele, pe bobi și pe furtuni… Dar nici leturghiile, nici descantecele, nici vrajile nu-i scapa copila de veștejire.

Din zvon aflase ca ai scapa ce ți-e drag daca te-ai da în munca Ielelor. Nu c-a crezut, dar a încercat.

Într-o noapte de marți, zarind un cearcan în jurul lunii, s-a strecurat ca o naluca pana la biserica. Apoi s-a întors sub streașina casei. Și ș-a presarat în creștet pamant din trei morminte. A adastat toata noaptea, dar Ielele n-au venit. În alta zi a înșirat toate rugaciunile, de la moși, de la stramoși, pana a cazut jos de amețeala.

Trecu Nașterea Domnului cu sarbatorile mari, trecu cașlegiul și cei patruzeci și patru de mucenici. Vremea dadu în cald. Primavara mugura și încolți podoaba plaiului. Și nici-o îmbunare l-alde mama Stanca.

În dimineața Floriilor, batrana pleca la biserica, manata spre locașul mantuirii d-o farama de nadejde. Se dete cu inima toata cantarilor și evangheliei. La ieșire, cateva muieri din sat facura roata în jurul ei și începu vorba despre cele spuse în Duminica Floriilor.

Soarele și un vantuleț zbiceau vaile. Copii desculți goneau veseli, încinși cu ramuri de salcie slujita de moș popa. Batranele, pașia-pașia, țineau drumul casei, mestecand anafura sfințita.

Viața se deștepta. Mugurii crapau. Vrabiile, stoluri pe moliftul din fața bisericii, ciripeau cearta lor obișnuita. Și zoriți la trai de aerul caldicel, cocoșii s-auzeau cantand sa-și rupa beregata.

Mușcelele, acoperite d-o pojghița verzurie, abureau un fum ce sa-nalța alene, clatinat de adiere.

– Jupaneasa Stanca, grai Talugianca a mare – nerabdatoare d-a sfarși cu cele sfinte – se vorbește pan sat ca Sultanica merge rau cu sanatatea. Bat-o norocul de fata, prea e inimoasa! Iaca, n-are cuvant sa se prapadeasca. E tanara, curațica, harnica, ce mai vrea? Pentr-o dragoste nu-și rapune cineva capul. Ce sa-i mai faci? Ca d-ta știi, nu e ea pentru întaia oara. S-a încrezut pe mana rea, da și lui Dragan n-o sa-i mearga struna. Azi pangarește pe una, mane pe alta, pana ș-o gasi stapanul.

Mama Stanca, apucata ca de alte alea, fara sa deschida gura, o rupse la picior, aruncand mirul sfant în noroi.

– Prefacatorii de vulpe batrana, îngana Voiculeasa, pleca ca o vijelie, parca n-ar fi știut de patarama Sultanichii. Țandara nu sare departe de buștean. Așa a încurcat și ea în tinerețe pe Kivu, numai ca fetei nu i-a fost d-a buna.

Mama Stanca intra în casa, trantind ușa de perete. Chipul ei era ca mustul de bozii. Auzul îi vajaia ca scocul morei. La încheietura falcilor simțea doua ghiulele de plumb. Capul îi era greu. Picioarele-i înghețasera pana la glezne… Și, învartind ochii în cap, arunca un fulger de privire asupra Sultanichii…

– Ai pierdut tot… ai pierdut cinstea casei! Atat ne mai ramasese! striga Kivuleasa, și cazu mototol la pamant, bolborosind și zvacnind din picioare.

Sultanica începu sa țipe. Se pleca asupra ma-sei, ce în deșert se-ncerca a mai vorbi. Batrana o apuca de gat. „Tot… tot… tot!” mai izbuti sa zica… ș-o saruta cu focul cel din urma…

Satul întreg îi trecea pe dinaintea ochilor ei orbi ș-o arata cu degetul. În urechile-i surde auzi strigandu-i: „Unde ți-e fala?… Credeai c-o sa ție cat lumea belșugul fara capatai?… N-a fost curata starea d-odinioara… Saracia te-a pedepsit o jumatate de viața și necinstea te cotropește la moarte.”

XIII

La trei duminici dupa San-Petru, soarele poleia lumea în aur cald și tremurator. Zapușeala, în loc d-a da lenei viețuitoarele, le zorea, le fierbea într-o mișcare vesela de sarbatoare. Belșugul împraștia cheful pretutindenea.

Porumbiștile primavaratice erau o podoaba. Iarba se strecura și pe potecile batatorite. Ograzile de pruni și mere se îndoiau sub greutatea pometului. Vrejurile de dovleci se încolacisera unu peste altul, acoperind gardurile cu foi țepoase și mai late ca foile de lipan. Era un an cat cinci. Saturase orice ravna. Ca din vreme veche nu se pomenise atata prisos de bucate. Ai fi zis ca fitece bob se însutise.

În fața Hanului Roșu se încinsese o hora strașnica, de sareau scantei de supt calcaie. În vartejul jocului, salbele de galbeni împaratești și icosari turcești zornaiau la gatul celor avute. Valnecele, cu fluturi sclipitori, zburau cand la dreapta, cand la stanga. Suratele, împodobite cu flori-domnești, radeau izbind pamantul dupa hihaitul flacailor pletoși, rumeni de zaduf și de sanurile durdulii. Se mladiau rotund trupurile, dardaind pe picioarele lor sprintene, parca naiba gadila asta tinerime plina de foc, ș-o arunca în sus ca p-o minge.

Trei țigani – doua cobze ș-o lauta – trageau „marunțica craiului”, înșirand, din cand în cand, chiote întocmite din senin. Lautarul se prapadea cu firea, trantind capul și p-un umar, și pe cellalt, mai ales cand zarea ulcica, plina pana-n buze cu vin roșu, subțire și înspumat.

Fruntea horii era Dragan Caprarul. Cu mijlocul încolacit în bete, c-un maldar de ciucuri pe șoldul drept, cu palaria pe ceafa, ș-ascundea mandria sub niște sprincene îmbinate. Se simțea în lauda lumii. Se rasfața în atatea priviri dragastoase.

Femeile în varsta nu se mai saturau privindu-și mandrețile, îndrugand mai una, mai alta, sa le treaca vremea, lipite pamantului.

– Numai biata Stanca se stinse așa cum cu gandul n-ai fi gandit… șopti morareasa. Odinioara, cand sosea în toiul horei, amuțea zarva…

– Doamne ferește, grai moașa Safta, cu Sultanica lasata pe drumuri, n-a avut parte nici de parastasul de trei zile… Și pe deasupra mai va parastase la noua zile, la trei și șase saptamani; la trei, la șase, la noua luni; la anu, la anu și jumatate, la doi ani, apoi la doi ani și patru luni. Cine sa i le faca? Astea-s capetele creștinești pentru mantuirea sufletului. Și cine poate, la șapte ani, scoate oasele din sanul pamantului pentru sfanta molifta. Dupa șapte ani omul e curat, ca e țarana. Și țarana cu oasele binecuvantate sa vor întrupa în ziua d-apoi, mai curate ca lacrima, în fața tronului de lumina veșnica.

– Iata la Dragan, zise morareasa, ce proțapit e! Da, și joaca, bata-l pustia, parc-ar trage tighel! O sa ne nunteasca satul cu fata primarului. Da nu ca zarpalatecul de fi-meu: în loc sa puie și el ochii pe vruna, d-o vreme încoace umbla craun. Sarbatorile, cand îl cauți, cu harzobul în mana. Pe cine i-o fi cașunat nu știu, ca nu spune sa-l tai…

– Lasa, cuscra, grai Dumitra, femeie de cinci copii, cu ochii caprui, ce-i juca la fitece cuvant. Ăsta sa-ți fie necazul al mare, ca n-ai mai vedea fir alb…

Braul rapaia pe-ntrecute, ca flacaii cerusera ceva barbatesc. Puține fete-l învarteau, da-l învarteau sa se duca pomina.

XIV

Pe pieptul mușcelului dintre Domnești și Berivoești, Sultanica suia, manand o vaca balaie c-un vițel, ce sa da pe furiș la uger și scapa, în mers, țața rumena și asudata de lapte. Miercana mugea, întorcand capul cu niște ochi negri, blanzi și genoși. Batranul Labuș își urma stapana cu credința.

Sultanica, afundata pana la brau în faneața, mergea privind neclintit în departare. Slaba, galbena, cu pielea de pe fața așa de subțire ca-i numarai vinele albastrui urzite în curmezișul tamplelor. Ochii ei, mari din fire, pareau mai prelungi decat sprincenele, și nu spuneau nici dragoste, nici ura, uitandu-se, fara pic de credința, la cerul întins ca un zabranic nepasator și vioriu.

Parasind vatra parinteasca, pustie de farmecele de odinioara, tot i sa înfațișa ca o minciuna deșarta. Luase lumea în cap, cautand drumul muntelui Popau, unde tatal sau își ținuse la pașune turmele de oi și cirezile de vite mari.

Voia sa-și piarda urma și sa-și adoarma inima ostenita.

Fanul, de leandra, de margarinta, de trifoi cu vlastare învoalte, de mazariche vartojita, sa mișca în valuri ușoare, ca o panza îmbrebenata cu flori. Scanteioarele se ridicau cu varful roșu. Dragaica stufoasa raspandea, pripita de soare, un miros ca floarea de tei. Lumanarelele, drepte și bațoase, întreceau fanul și stau de streaja, din pas în pas, cu flori galbene și batute p-același picior.

Arii de fețe sa împreunau în toata întinderea plaiului, desfașurat în colnice și vai, închis, în departare, de înalțimi încovoiate ca niște braie verzi.

Peste toata aceasta mandrețe plutea cate un vultur, alunecand în largi rotocoale pe aripile întinse ale caror sfarcuri abia se mișcau din vreme în vreme.

Sultanica ajunse în varful mușcelului… Privi lung la turla bisericii din sat… Și pieri la vale, înecata în faneața ce cobora…

Miercana mugi, și mugetul ei se pierdu, ca un glas de jale, în adancimea vailor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *