Author: Nichita Stănescu

I Ei dormeau. Ei se năşteau dormind; strigăt prin somn cădeau cuvintele născându-i din ultima silabă. Creşteau dormind, se îndrăgosteau dormind şi nunta şi-o celebrau în somn. Întemeiau aşezări de cuvinte, în somn. Femeile lor năşteau în somn, iar ei, cu toţii, îmbătrâneau în somn şi mureau astfel. Tineri dormind, le luau locul în vis, noi şi sfâşietoare cuvinte adormite înlocuiau vechile, profund adormitele cuvinte. II Dar să se trezească, aceasta nu o voia, nici unul. Ei trăiau în somn pentru că numai în vis trăiau cu tot trupul deodată. Păsările lor zburau dormind, peştii lor înotau dormind. Caii lor…

Vantul, sfartecat de boala imi atarna greu in maini Plang si plang de oboseala colindand din caini in caini Si-mi smucesc din colb calcaiul... Pasule, de ce ramai? Poate-i drumul tau, dintaiul, ce-ti atarna de calcai Falcile cu scrasnitura mi le strang si-n van asud doar scrasnitul surd, de ura, al maselelor l-aud Nu-i cantarea cea mladie cu vedenii vechi, de mit ...Cantule de drumetie te urasc ca ai murit!

Acest bloc de nervi se-nvârte încet pe senile. El vine, da, vine direct dulceato, la tine. O, lasa-ma sa te iubesc cu trupul meu pe care mi l-am fost cioplit din pietre, ori din al treilea cântat mereu cel de cocos pe care-l plânse Petre. Nu te cunosc si nici nu vreau, dar ca un ochi ma pironeste aspra vorbirea ta de singur zeu si, si tacerea dumneavoastra. O, lasa-ma, sa nu mai fii, sa fiu acela care-ti duce mai înainte ca sa-nvii trupul tau alb, urcat pe cruce.

Deodata au venit pe sub copaci. Duceau cu ei o chitara care lasa în seara o umbra grea, triunghiulara. Dupa aceea au început sa cânte si melodia a întins spre tine bratele ei reci. Eu ma uitam în pamânt, în miezul pamântului, sa te zaresc când ai sa treci. Melodia întindea spre tine bratele ei feline, bratele ei reci, si n-am simtit când te-a-mbratisat cu îmbratisarea pe care uneori ti-o da înserarea, electric si-ntunecat. Melodia ospata din tine cum ospateaza dintr-o prada o forfota de raci. Deodata au plecat de sub copaci. Duceau cu ei o chitara cu o umbra…

Cu sprancenele lipite de fereastra abuita, mai privesti si-acum, domnita, lunga ploilor clipita? La un semn stiut de pasari, o, tu palido si blando, il mai vezi pe Gheorghe Patru umbra pomilor furand-o? ca sa-l miluiesti cu dreapta si sa-l ierti de saracie, sa-l trimiti in lungul ploii cu jandari, la primarie? O, e parasit conacul si urechea de cercele si n-auzi cum se subtie ploaia, printre giurgiuvele... Si cum suie-n fire-albastre, tot cu somnul se-ncrucise al cocosilor de tabla ruginiti pe-acoperise

Tot universul nostru era albastru si gol iar noi retrasi în bulgarul numit pamânt viata eram deasupra si la subsol murind, murmurând. Viii si mortii viilor unii într-altii si unii peste altii... Tot universul nostru era albastru si gol. Locul pe care-l ocupam, cei vii si cei morti repede se ghicea sau domol luat în nestire; sau tras la sorti. Noi ne tineam unii de altii Viii si mortii.

Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă, În lipsa mea ea se gândeste numai la mine, ea cea mai dragă şi cea mai aleasă dintre roabele sublime. Ei i se face rău de singurătate ea stă şi spală tot timpul podeaua până o face de paisprezece carate şi tocmai să calce pe dânsa licheaua. Ea spală zidul casei cu mâna ei şi atârnă pe dânsul tablouri ca să se bucure derbedeul, e-hei căzut de la uşă-n ecouri. Ea îşi aşteaptă bărbatul beţiv Ca să-i vină acasă şi degetele albe şi le mişcă lasciv pentru ceafa lui cea frumoasă. Pregătindu-i-le de…

Parul tau e mai decolorat de soare, regina mea de negru si de sare. Tarmul s-a rupt de mare si te-a urmat ca o umbra, ca un sarpe dezarmat. Trec fantome-ale verii în declin, corabiile sufletului meu marin. Si viata mea se ilumineaza, sub ochiul tau verde la amiaza, cenusiu ca pamantul la amurg. Oho, alerg si salt si curg. Mai lasa-ma un minut. Mai lasa-ma o secunda. Mai lasa-ma o frunza, un fir de nisip. Mai lasa-ma o briza, o unda. Mai lasa-ma un anotimp, un an, un timp.

Incet, sub pasii ceasului venit, se sterge, sur, noptirea-albastra ...si tot mai e ceva neîmplinit si singur, în iubirea noastra... Poate ca doina asta veche tacerile le cerne rând pe rând, de iti rasuna în ureche pe dupa ceturi luna lunecând Nelinisti vechi, si glasul lor hoinar spre nestiut încet ne mâna Ne-oprim o clipa... apoi mergem iar prin ceata uda, mâna-n mâna si vazul tau pe piept imi suie ca un paianjen beat. si nu imi spui ca mi s-a prins surâsu-ti amarui de buze, fata amaruie Chemarile ne scutura în sân durut zornaitoarea salba... ........................... Si de-as fi…

Aceasta mare e acoperita de adolescenti care invata mersul pe valuri, in picioare, mai rezemandu-se cu bratul, de curenti, mai sprijinindu-se de-o raza teapana, de soare. Eu stau pe plaja-ntinsa taiata-n unghi perfect si ii contemplu ca la o debarcare. O flota infinita de yole. Si astept un pas gresit sa vad, sau o alunecare macar pan' la genunchi in valul diafan sunand sub lenta lor inaintare. Dar ei sunt zvelti si calmi, si simultan au si deprins sa mearga pe valuri, in picioare.

Tras înapoi de planeta auzeam îngeri, auzeam pietrele, galbenul, verdele cum urcau noaptea spre centrul pamîntului. Aeroportul lansa diavoli cu coada aprinsa si arzînd treptat treptat de la copite pîna la crestet, si numai coarnele le ramîneau întregi si se desfaceau prabusindu-se fiecare-n alta parte. Timpul se sparsese; fiecare apucam din el ce puteam, si nici macar nu mai curgea peste tot la fel: în glezne trecea o luna, în genunchi o zi, în coasta o ora pe limba un minut si-n tîmpla o secunda , , De aceea încercam sa ne tinem capetele cît mai departe de miezul pamîntului,…

A venit îngerul si mi-a spus: - Nu vrei sa cumperi un câine? Eu nu am fost în stare sa-i raspund. Cuvintele pe care i le-as fi putut striga erau latratoare. - Nu vrei sa cumperi un câine? m-a întrebat îngerul, tinând în brate inima mea latratoare, dând din stânga ca dintr-o coada. - Nu vrei sa cumperi un câine? m-a întrebat îngerul în timp ce inima mea dadea din sânge ca dintr-o coada.

Voi colinda cu inima mea mergând prin zăpadă, mâna mea în cinci colțuri ca o stea începe cuvinte să vadă. Brațul meu, o coadă de cometă, umărul și pieptul meu - cer. Căldura lor secretă lucește albastră de ger. Să fiți liniștiți, să aveți parte de liniștea albă sub cetina verde împodobită. Ochii mei, două vergele-ntr-o salbă, împodobesc ora, clipită. Ave vouă, bărbaților, femeilor, inima mea vă salută, ninge deasupra secundelor, orelor cu zăpada argintie și mută. Ding-dang, numai inima, ding-dang, numai ea bate la mesele voastre, în noaptea aceasta e-o singură stea și-o nenumărare de ceruri albastre.

I Deodata gandul mi s-a schimbat in vedere si ea a inceput sa ma doara ca o dezmortire Un fel de crestere de picior pentru salt pe secunda. Deodata, totul a inceput sa treaca si sa se treaca sa nu mai stea si, - sa se alerge. Ghimpi mi-au crescut in interior intepand ceea ce ar fi trebuit sa ma inveleasca. Sa rupi ce n-a existt niciodata si ruptura sa-ti fie lumina durere ca o tromba in absolutul desert! II M-am pomenit mancand fara sa-mi fie foame m-am pomenit respirand lapte fara a ma fi sufocat vreodata inainte de aceasta.…

Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie. Amintirea întâmplarilor mele vine din viitor, nu din trecut. Deci spun: se vor darâma mari frânghii de ploaie prin aerul umed care ne-a-nfasurat înserarile. Inima, inima, planeta misterioasa, suflete, suflete, aer prin care se-apropie imaginile tale tandre, putin fluturate de respiratia mea. Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie, aniversarea pietrelor de caldaram în care potcoava lunii va izbi, când voi trece ridicat în sa aniversarea bicicletelor rezemate de zid, aniversarea numerelor de licean purtate la mâneca, aniversarea tuturor vorbelor care tin în dintii literelor dorintele, dragostea... Inima, inima, planeta misterioasa pe care mi-ar fi…

Fiecarui pas al tau I se cade o caleasca. N-a cazut de mult o pleaca asa grea pe capul meu! Coltul strazii daca-l dai, ai si nimerit in rai. Ingerasi cu buci grasune, stau la poarta, sa te sune, caci, desigur, se cuvine mare cinste pentru tine si hodina pentru mine... - Capul tau e-un zurgalau, suna-anevoios si rau! Si numai urechea mea te aude, daca vrea. - Raiul-al doilea, si el mai departe e, nitel, cum dai coltul celalalt, langa pompa de bazalt (N-are robinet; in schimb sa-i dai drumul poti, c-un nimb, si-o sa curga doar caimac si…

Sughiţa: Cineva gândea la ea. Cam peste-o lună-i dusă la vedere ...Odaia zace în tăcere, perdeaua are ciucuri, creţuri, pe masă - cinci dulceţuri. Când se-ntoarce de la el, spârc, pe ea, un porumbel. Petiţoarele îi spun că-i semn bun. octombrie 1954

Toată frunza-mi zice lotru c-am furat un ram din codru... Câmpu-i nins şi tot mi-aş duce dorurile-n el, năuce, dară nopţile-nstelate i le ţine lui pe toate. Tot aş sta şi tot mi-i modru. Înserarea-mi zice lotru, seară confundată-n moină, c-am furat din ea o doină ce-am cântat-o în neştire... Numai mândra-mi zice mire... ...dar la capul dragei mele, plop îş urcă frunza-n stele vântul de-l îngână-n ramuri, plopul alb cu noaptea-n ramuri. ianuarie 1956

Osul e o bucurie numai atunci când este os al fruntii, când apara iar nu dezbina, cum e vertebra alcalina din toiul greu al carnii si al nuntii. Ma voi supune la dezobisnuire de felul meu de-a fi, dar nu la parasire, ce-o tine-n dânsul verbul lui a fi. M-oi dezobisnui si eu de trup, nascând un Fat-frumos al verbelor, cum lupul s-a dezobisnuit de lup, de foame. Am sa ma dezobisnuiesc de stelele cerului cum apa îngheata dezobisnuita de fulgul zapezii, îmi voi lua trupul înfrigurat si da-l-voi eu însumi sa mi-l pasca iezii. Sa ma dezobisnuiesc sa mai…

Pleoapă cu dinţi, cu lacrimă mânjită, sare căzută în bucate, dovadă că nu pot trăi numai acum sunt amintirele mele, toate ... Dovadă că nu pot vedea fără martori e copilăria, adolescenţa mea, dublând nefiinţa acestei secunde cu nefiinţa ei de cândva. Ah, râsu' plânsu' ah, râsu' plânsu' mă bufneşte când spun secundei vechi putrezind în secunda de-acum. Ah, râsu' plânsu' ah, râsu' plânsu' în ochiul lucrurilor reci şi-n dintele lor muşcător, ca şi sceptrul neinventaţilor regi.

Ce singuratate sa nu întelegi întelesul atunci când exista înteles. Si ce singuratate sa fii orb pe lumina zilei, - si surd, ce singuratate in toiul cântecului. Dar sa nu-ntelegi când nu exista înteles si sa fii orb la miezul noptii si surd când linistea-i desavârsita, - o, singuratate a singuratatii!

Desigur, primăvara mi-a ţâşnit din tâmple. De umbre, umerii îmi şiroiesc, tăcut, prea bine mi-e şi nu mă mai pot rumpe de aerul rotund ce m-a-ncăput. E-ntâia oară când rămân fără de viaţă, de primăvară-ncercuit cu frânghii, până miresmele îmi dau un pumn în faţă, trezindu-mă, le-adulmec şi le mângâi. Şi mor a doua oară, când îmi taie chipul pala de raze atârnând de crengi şi iar mi se roteşte-n păsări timpul, când pasul tău răsună pe sub crengi. Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene imaginile tale, clinchetând. Mor sacadat şi reînviu din vreme-n vreme, de-otrava morţii sufletu-mi…

Tigrii sunt zvelti, fiindca-i iubeste ea. Ea e Artemis! Ea poate, ea stie. Palisandrii se-nchina cu umbra grea când trece si suna sandaua ei vie. Ea-si tine inima în trupul meu si coama si-o tine în ramuri. E arcul ei vertical curcubeu! De degete-i flutura flamuri. Ea e Artemis! Vorbeste când vrea Tace când vrea, ca delfinii. Ea vede zigzaguri numai de stea si gândeste ca iarba, în linii! Ea-si tine timpul în reci nisipuri dintr-o clepsidrã de noapte-zi. Daca vrea ea, pe chip, sapte chipuri ca ale mele-i pot straluci!

Clanul sufletelor inghesuite si murind de frig, sus in zoosfera, ciuruite de raze si strabatute de meteoriti, nu ma lasa, eh, din pricina istoriei, sa ma uit la stele! Am sa plec in Antile si-am sa va cumpar de-acolo ananasi, libertate, trestie de zahar si soareci, - le-am promis Du-te domnule!, - mi-au zis, si cauta sa te intorci cu viata, mi-au zis, si cauta sa nu te ratacesti in madularele cifrei 1 Nu ma grabesc sa ma supar. Eu sunt o stea. Noada zeului ma preseaza de spinarea ducipalului.

Nu spun ca a fost un noroc ca te-am nascut. Spun numai ca a fost o minune. Cauta sa nu mori iubita mea, Încearca sa nu mori daca poti. Mie mi s-a dus viata, tie ti s-a dus norocul. Nu spun decât atâta, ca noi doi am trait pe globul pamântesc.

Economie, strig, economie! Zeul cel economic a învins, vezi bine, îmi taie pe jumătate orice făclie, fiece rază pe jumătate mi-o taie din lumine. Trap, trap, trec soldaţii pe stradă. Tăiaţi pe jumătate, pe jumătatea văzută. Numai spre mine în relief merg la paradă, privire mirată, biciuită, bătută. Dacă aş fugi mai repede decât ei să-i văd din partea din care nu-i zăresc, zeule mare, he-hei, maţele, inima, ciolanul ceresc tăiate cu ferestrăul, anatomic pentru marea economie de iască... Un plan aş zări doar bucolic, o inexistenţă mult castă. Ce e spre mine e-n relief şi-mpins. În spate nu se…

Veghez la poarta lumii fara de canate: aici, ideile, cuvintele noastre devin adevarate. Iau chipul zvelt al podurilor de beton, iau trupul vechi al schelelor de fier, le-atingi cu auzul si ele au sunet, au ton, le izbesti cu privirea si ele nu pier, le pipai cu trupul, cu sufletul, si vezi ca exista. Aici începe lumea noua comunista. Cuvintele goale, ideile ciunte raman afara, Aer se fac, înnorat, tigva-ngropata-n nisipuri de fiara. Veghez si sunt drept si înalta e umbra mea. Constelatia ochilor mei e atrasa de rosia stea, O, pasarile s-ar putea odihni în ele ca pe niste…

Eu sunt umbra cand nici o lumina nu ma bate ruina a cuvintelor, cu o fereastra, roata fara de caruta de una singura rostogolindu-se pe singurii de voi Ce frumos rasare soarele peste noaptea de ieri A trecut, in fine, si aceasta secunda nascandu-ne fara dureri. Va spunem la revedere, iar nu la adio, fiinte care existati in timp ce fiintam acuma fara de suferinti. Actori, spectatori, noi plecam va spunem la revedere, iar nu la adio. De-ar mai fi o data ca asta, fiule, fiio!

Bate întotdeauna alt clopot, genunchii mei stau în altă biserică şi-n altă vreme. Peste mine doarme alt înger. Eu mă ridic de sub aripa lui şi spun: - Du-te, du-te, nu vezi că eşti altul? El îmi răspunde: - Lasă-mă, mai lasă-mă puţin, mi-e foarte somn, mai lasă-mă puţin... De ce te uiţi, că eşti şi tu altul!

Existenta, tu, care-mi dai numai iluzia ca ma repet cazînd cu tîmpla peste plite încinse pîna la alb cînd toamna alearga cu ochii scosi din orbite. Frig nu-mi e decît la cuvinte, trupul l-as fi vrut un chivot lasat în pastrare de mai dinainte de altii cu înfatisarea lui cu tot. El nu e nici macar asa, ci ca un cîine zadarit sa latre îsi zbate sinele în sine, în lucruri pîn’la jumatate. Si în cuvinte pîn’la sfert si-n necuvinte nici atîta, dar iert, n-am încotro, deci iert viata mea în lucruri, sluta. Si dat ma dau si nimeni nu-i…