Fata mosului

Print Friendly, PDF & Email

Copiii cutreierau voioși via paraginita. Un șir, ținandu-se cu amandoua mainile de mijloc, se încolacea, strigand de frica sa nu-i înhațe „mama-gaia”. Fetele începusera „de-a ulciorul”. – Cum dai ulciorul?
– Cum îl vezi,

cu ochii verzi,

ș-o lingura de pasat,

sa nu zaca de varsat.

Sub castani, oamenii stau de vorba. Numai moș Doroftei judeca cel din urma clondir și-l stoarce, picatura cu picatura.

– Așa sa se scurga ochii fetelor dupa mine.

– Ei, aș! ți-ai trait traiul, ți-ai papat malaiul, zise una dintre femei. Mai bine ne-ai spune cate ceva, da mai altfel, nu ca nea Tamadueanu.

– Hai sa spunem ghicitori, zise Doroftei, începand a canta, leganand capul, cam fara voie, aci pe-un umar, aci pe cellalt.

Și lumea se grabi a-i da de nimic ghicitorile lui.

– Bulgaraș de aur, joaca pe piele de taur?

– Soarele.

– Nuia vajaia, ocolii țara cu ea?

– Gandul.

– Șervet vargat, pe Dunare aruncat?

– Șarpele.

– Minți, moțato!

– Curcubeul.

– Ei, așa, așa mai merge.

– Sus copaie, jos copaie, la mijloc carne de oaie?

– Scoica.

– Hudurabaie-baie, buna de bataie?

– Toba.

– Ce e mic, mititel, își îndreapta Voda hainele pentru el?

– Puricele.

– Eh! grai moș Doroftei cam suparat, am sa v-astup cloanța la toate. Ghiciți acuma, de va taie capul, de nu, sa-l taiați voi pe el:

Din pulpa nascuta,

pe claie aruncata,

de vultur rapita,

de baba robita,

la domnie-ajunsa,

de țiganca tunsa:

calugaraș ma facui.

Ce sa fie? Ce sa fie? Toți se uitau lung unii la alții. Cei mai pricepuți se codira la raspuns. Vedeau ei ca nu e gluma cu tata Doroftei. Tot batranii știu mai multe, nici vorba. Cateva fete mari, necajite de rasul lui Doroftei, cercara s-o brodeasca cum le-o trasni prin cap.

– Nu e nunta? întreba una din ele.

– Tu o sa te calugarești dupa ce te-oi marita, zise razand Doroftei, și-și șterse fața de sudoare.

– Ba e curat „minciuna”, zise alta.

– Minți tu, fara sa vrei, c-așa fac proastele. Tu n-o sa te mariți decat cand te-oi lua eu.

Așa-i spuse asteia tata Doroftei, și-o mangaie pe sub barbie, ca nu era tocmai o gluma dulce, mai ales pentru o fata mare, frumoasa, harnica și cu zestre.

– Ei, sa va deslușesc tot eu, ca tot eu de nu v-oi desluși. Și nu e de mirare, urma Doroftei, ca pe cand va nașteați voi, eu însuram flacai, maritam fete, beam o butie, luam o casa în spinare, atingeam cerul cu deștul și țineam douazeci ca voi la subțioara, treizeci în brau și-o suta în san. Iaca, e un basm cu ghicitoare vorba mea și, de vreți, am sa vi-l spun, daca mi-o face poala capatai o fata frumoasa.

– Mai e vorba? Vrem, vrem!

– Uite, vin la mine.

– Ba la mine!

– Ba la mine, ca-ți caut în cap!

– Ba la mine, ca-ți aduc apa de la „Susana” sa-ți fac o turta cat toate zilele.

Așa îl rugara fetele pe batran, întinzandu-l toate de maneca. Doroftei își pleca capul în poala Marichei și începu sa povesteasca.

„Pe vremea cand se înnodau iepurii de coada și iepuroaicele își spalau mustațile în varful stejarilor, în nu se știe ce parte de loc, o baba și-un unchiaș îmbatranisera fara sa aiba copil.

Bani aveau, bucate aveau, cirezi de boi și herghelii sumedenie. Unde zgariau pamantul, scoteau galbenul, ca nici nu mai știau ce sa-și mai faca capului de atata avuție.

Într-o zi, baba tranti de la gura lingura cu zeama și aduse vorba așa:

– Da bine, barbate, ce ne folosește noua, unor batrani, atata bogație? Mai bine am fi saraci lipiți, fara petic de camașa în spinare. Barem atunci ne-am trudi pentru gura. Dar așa, bogați, putrezi de bani, și sa n-avem noi un copil macar care sa ne zica „tata” și „mama” și sa ne închida ochii cand o fi sa ne ducem?…

– Lasa, femeie, grai unchiașul, nu te mai amarî, ca o da Dumnezeu sa dobandim și noi unul… Cine știe… Minunile de-aia sunt minuni…

– Aida-de, daca n-a dat Dumnezeu pana acum, nu mai da de-aci înainte. Mai bine ar fi s-o ștergi maine din revarsatul zorilor la Sfanta Vineri, milostiva, ca așa am visat eu ast-noapte.

– Bine, matușa, bine, m-oi duce pan la sfarșitul pamantului, numai s-avem și noi un copilaș care sa ne rada și sa ne planga în casa, ca ma topesc și eu ca și tine de-atata pustietate.

A doua zi unchiașul se scula cu noaptea în cap. Puse șaua pe Murga, o înstruna bine, încaleca și o șterse, luandu-și ramas bun de la baba.

Și merse, merse, și trecu ape limpezi și felurite, care aci curgeau drept, doua-doua, ca urmele carului, aci se rasfirau și se rotocoleau pe dupa dealuri, pierzandu-se unele spre rasarit, altele spre apus.

Și lasa în urma lui împarația florilor, a pasarilor și a piticilor, unde cei mai mari sunt cei mai mici. Și tocmai cand se gandea ca lumea de-acolo încolo n-o sa mai fie ca lumea, iar dete peste oameni ca și dansul.

– Unteci, moșule? îl întrebara noua frați, tot unul și unul, care se trudeau la aratura cu noua boi cu coarnele aurite.

– Ma duc, taica, sa-ntreb pe Sfanta Vineri ce sa ma fac eu. Ca mi-a dat Dumnezeu de toate, numai copii nu, și mai bine mi le lua pe toate și-mi daruia un copil.

– Moșule, sa spui și de noi ca întindem de dimineața pana seara, cu noua boi, și brazda tot nu facem. Se înfige fierul plugului adanc și spinteca în sus, apoi aluneca pe deasupra țelinei ca un calcai pe gheața. Moșule, da sa nu uiți!

– Bine, tata, bine. Mai merse ce mai merse, și întalni un flacau, voinic, sa fi spart pietre-n pumni. Și cat era de namila și de rumen, sta despuiat și lungit pe-o rogojina la umbra balariilor.

Cum vazu pe batran, vru sa îndruge ceva, și cum deschise gura, gura – clanț, falca pe falca. La urma urmelor, se freca bine la ochi, casca zdravan, de i se vazu omușorul și, clefetind buimacit de cateva ori, izbuti sa spuna, mai mult pe nas:

– Aba… Moșule… Încotro?… Unteci pe-așa zapușeala?…

– Iaca, taica, sa întreb și eu pe Sfanta Vineri ceva de mine și de matușa mea.

– Ca ce bine ai face s-o întrebi și de mine. Zac… gol pușca… numai c-o rogojina… aci sub mine… aci-n spinare.

Și casca, din cascat în cascat, pana-l trecura lacrimile. Și-i cazu capul pe spate și începu sa horcaneasca parca n-ar fi dormit de cand lumea.

Și tot așa gonind goana de voinic la vreme de batranețe, nemaiținand socoteala zilelor ș-a saptamanilor, sosi la un deal nalt, cu fan ca matasea de moale și cu flori sa le fi cules de-a încalarele. Dupa ce sui dealul, dete peste o apa întinsa, liniștita și sclipitoare ca o oglinda, din mijlocul careia se ridica un glas ca de om:

– Moșule, moșule, nu trece așa trecator, ci spune și de mine, acolo unde te duci, ca lata sunt, limpede sunt, adanca sunt, și pește tot nu fac.

Mai apoi, un par verde și frumos:

– Moșule, sa spui și de mine, ca nalt sunt, frumos sunt, ca înverzesc, înfloresc și ma scutur, și pere tot nu fac.

La urma urmelor, din fundul unei fantani:

– Moșule, de-ai simți și foc în cerul gurii, sa nu te pleci la izvorul meu. M-ai blestema și tu ca toți care au trecut pe langa mine. Mai bine ți-ai cata de drum și-ai întreba pe Sfanta Vineri, milostiva, ca de ce izvorul meu, limpede ca roua și rece ca gheața, codește gura calatorilor și pleaca toți bombanind: „Mai bine am fi baut dintr-o mocirla, zvanta-ți-ar Dumnezeu apele tale amare și spurcate!”

Abia cand i se mai ținea viața într-un fir de par, ajunse unchiașul la poarta de argint a Sfintei Vineri. Și cum se apropie de ea, Murga se trase înapoi spaimantata de-așa mandrețe, c-o fi avand dobitocul abur în loc de suflet, dar vazul e tot vaz.

Peste porți, mai dincolo de ele, un palat în lumini de toate fețele, ca nici penele de pasare maiastra, nici noaptea cu spuzeala de stele, nici zorile cu revarsatul lor, nici curcubeiele n-ar fi întrecut acest palat, minunea minunilor.

În pragul porții bazaia o albina, care se roti o data și trecu în pasare, se roti a doua oara și se prefacu într-o ciuta, se roti a treia oara și se prefacu într-o fecioara alba ca laptele, cu parul ca un abur auriu.

– Intra, îi zise ea, intra, ca trebuie sa fii om bun, altfel, fara sa vreau, m-aș fi prefacut într-o cațelușa c-un dinte de fier și cu altul de oțel și te-aș fi facut praf și farame.

Sfanta Vineri, dupa ce ospata bine pe unchiaș, îi dete trei mere de aur și-i zise:

– Iaca, moșule, merele sa le manance baba, iar cojile sa le dai Murgii, și vi se va împlini dorința, ca știu ce vanturi te-au adus pe la mine.

Unchiașul îi saruta poala și se șterse cu o cuta pe la ochi, îi saruta mana dreapta, i-o puse la frunte, apoi o întreba și de ce întalnise în drum. Și Sfanta Vineri îi raspunse ce se cuvenea fiecaruia. Moșul, nemaiputand de bucurie, întoarse Murga și o lua spre casa. Cand zari fantana, fantana, de departe, îl întreba:

– Moșule, da de mine ce-a zis?

– Ca pana nu ți-i scoate comoara de argint de langa izvor, apa buna n-ai sa ai.

– Moșicule, fa bine și pune mana pe-o cazma și scoate-mi pustia de comoara.

Unchiașul ușura fantana. Sorbi o gura de apa limpede, rece și buna, și lua o desaga cu bani și pleca.

Merse ce merse, și zari parul. Nici nu-l zarise bine, și parul începu sa strige:

– Moșule, de mine ce-a zis? Moșule, de mine ce-a zis?

– Ca pana nu ți-i scoate comoara de galbeni de la radacina, pere n-ai sa legi în vecii vecilor.

– Taica moșule, pune mana pe cazma și îndura-te de mine. Moșul, cioc-boc, pana dadu de buzele cazanului. Și cand îl scoase de-o șchioapa, parul înflori. Cand îl scoase de doua palme, parul se scutura. Iar de-l scoase pe de-a întregul, parul lega pere care crescura cat pumnul, se parguira și se coapsera galbene-ceara.

Unchiașul manca o para dulce ca mierea, umplu cealalta desaga cu galbeni și pleca.

Cand dete la apa adanca, limpede și lucie ca o oglinda, din mijlocul ei se ridica un glas jalnic:

– Moșule, da de mine ce-a zis? Moșu tacu.

– Moșule, moșule, da de mine ce-a zis? Moșu tacu. Și tocmai din varful dealului, se întoarse și striga, dand vant Murgii:

– A zis ca pana nu-i îneca om, pește n-ai sa faci. Și apa sa repezi naprasnic, sa-l soarba, și mai multe nu. Dar abia ajunse sa umezeasca creștetul dealului, și se pravali clocotind iar în matca ei, strigand de bagase spaima în moșul, care gonea nauc.

– Ah! hodorog șiret, caci n-am știut! Întai pe tine te-aș fi rapus! Unchiașul nu se opri decat langa namila de voinic despuiat, care sforaia dus, întins pe rogojina.

– Hei, voinice, cica ți-o fi de-atata somn! Sfanta Vineri mi-a spus ca, de nu vei munci, n-ai sa ramai nici cu rogojina aia de sub tine.

Leneșul se învarti pe partea cealalta, crapa ochii, casca de trei ori în șir și bombani amețit:

– Cata-ți de drum, ca de n-ar fi sa ma scol în picioare, ți-aș arata eu… Apoi așa leac de saracie știam și eu… Și închise ochii și ațipi șoptind: Uf! da multa vorba!

Și dadu Dumnezeu un soare de frigea pamantul și asudau pietrele. Unchiașul mana, mana. Și calea nu se mai ispravea. Și foamea îl leșuia. Și setea îl ardea. Tocmai acum înțelese ca el calcase în gura lacomiei. În loc de apa din fantana, luase arginți, în loc de pere din par, luase galbeni.

– Stapane, n-o mai duc, da-mi ceva pe cerul gurii, zise Murga. Unchiașul, nemaiavand încotro, scoase un mar de la Sfanta Vineri, îl manca, iar cojile le dete Murgei.

Mai merse ce mai merse, și abia se mai ținea pe șa, și Murga abia se mai ținea pe picioare.

– Stai, zise moșul, oi spune matușii ca numai un mar mi-a dat Milostiva. Și manca și pe-al doilea.

Dar de ce manca, de ce foamea creștea și merele i se pareau mai bune. La urma urmelor, își dadu el un pumn în cap, dar manca și pe-al treilea mar.

Cat înghiți cea de pe urma felie, îl apucara caldurile și ramase greu în pulpa piciorului drept.

Pulpa creștea, Murga se umfla (apucase și ea din cojile merelor) și drum mai era.

Cand întalni pe cei noua frați, care trosneau cu biciul în spinarea boilor, și brazda nu mai spargeau, le grai, ținandu-și drumul:

– Mi-a zis Sfanta, oameni buni, ca pana nu veți dejuga pe muma alor opt boi, brazda n-o sa trageți, ca omenie fara harnicie se mai poate, dar harnicie fara omenie, ba.

Ajungand unchiașul acasa – abia tarandu-și piciorul – spuse babei tot, din fir pana în ața. Și planse baba ce planse, apoi se-mbuna, ca tot o sa aiba un copil, fie și din pulpa moșului.

Pe unchiaș îl apuca facerea în mijlocul campului. Cand îi plesni pulpa în doua, sari din icrele lui o fata cu parul de aur, ce stralucea ca soarele, și mirosea ca sulfina, și tremura ca brebeneii ciufuliți de vant, și zicea c-un glas dulce de te topea: „Tata, mi-e frig!” Unchiașul, zapacit, o culca într-o capița de fan și alerga sa-i aduca un zabun moale ca s-o înfașe. Dar n-apuca sa se întoarca, și un vultur, din albastrul cerului, își stranse aripile și cazu glonț pe capița, rapi fata și se pierdu în zarea de la rasarit.

Departe, departe, vulturul i-a cladit un cuib de puf în varful unei salcii pletoase ce se oglindea într-un parau argintiu. Vantul s-o racoreasca, salcia s-o legene și paraul s-o descante.

Așa crescu fata pana se facu mare. Ca „tata vultur” îi aducea cate-n luna și-n soare, sangele murelor, mustul strugurilor, mierea albinelor și miresmele florilor.

Într-o zi veni de la împarația vecina o sluga domneasca sa adape, sub salcie, pe bidiviul împaratului. Calul pleca narile la parau și începu sa sforaie și sa arunce bulgarii de sub copite. Auzind aceasta, împaratul trase o cearta robului și-l trimise iarași la parau cu calul de capastru.

– Uite-te bine, prostule, c-o fi vazut calul ceva, nu se sperie el de florile marului…

N-apuca sa plece, și se și întoarse, spunand împaratului ca în apa se vede chipul unei fete cu parul de aur, așa de frumoasa, ca la soare te poți uita, dar la dansa ba.

Împaratului pe loc îi ramni inima. Aduna pe toți ai curții, ca sa vada cum sa aduca în palat așa minune. Dintre toți ieși o țiganca, batrana, zbarcita și urata, și vorbi așa:

– Luminate împarate, sa-mi dai un car cu boi, niște pirostrii, o cremene cu amnar, o tingire, malai, sita, pește sarat ș-o plosca cu vin vechi, și ți-o aduc eu cum nici ca te-ai gandi.

– Dați-i ce cere, zise împaratul. Dihania batrana opri carul sub salcie și începu sa se vaicareasca, de hoața ce era.

– Vaaai! vai! Pacatele mele… Ca mult mi-e foame… Și pustiii de ochi m-au lasat. Cum sa fac eu mamaliga! Vaaai! vai!

Și puse cateva gateje și dadu s-aprinda iasca, dar izbi cu amnarul în unghii.

– Nu așa, mama, zise fata din salcie, facandu-i-se mila.

– Da… cuuum, mama?… Nuuu vad, mama… Ca m-au laasat pustiii de ochi…

Și pirostriile le puse cu picioarele în sus, caldarea o rasturna cu gura în jos, malaiul îl turna alaturi de sita.

– Nu așa, mama, nu așa, zise fata cu parul de aur.

– Da… cuuum, mama?… Nuuu vad, nu vad… Daa-te jos, mama… Fiiie-ți mila de-o biata batrana… faara ochi… faara vedere…

Fata se dete jos din salcie. Aprinse focul. Puse de mamaliga și-i întinse masa.

– Ține-mi de urat, bunico, zise dihania, și gusta și dumneata, cucoana buna și blajina, din peștele meu.

Fata o asculta și manca cu pofta pește sarat. I se facu sete. Baba îi întinse un pahar de vin, doua, trei, pana o ameți ș-o culca în poala, sa-i caute în cap, „c-așaaa se cade la cucoanele mari”.

Pe biata fata o fura somnul și adormi tun. Bahnița o puse în car și, batand sa omoare boii, o aduse la tronul împarației.

Cand se deștepta fata, planse ce planse, pana ce se mangaie, ca împaratul o îmbraca în matasarii, o plimba în calești și-i facu toate voile.

Dar n-apuca nici sa aiba un cucon, și, într-o zi, o alta haina de cioara se furișa pe langa ea și-i șopti în ureche:

– Maria-ta, maria-ta, o sa naști un copil mut și orb, ca te-a fermecat țiganca care te-a robit. Vino cu mine în gradina, sa te descant.

Împarateasa se îndupleca. Ce facu, ce drese, țiganca o adormi cu capul în poala ei. O tunse frumușel de podoaba parului, se tunse și pe ea de parul ei de porc și, cum își puse acele cosițe, ca niște beteli de aur, pe loc se și prinsera, ș-o șterse p-aci încolo. Iar împarateasa ramase cu capul pe iarba.

Cand se deștepta și se vazu tunsa, planse pana ameți și pleca pe drum, încotro or duce-o picioarele.

Cand își vazu împaratul pramatia de împarateasa, neagra taciune, spaima copiilor, crezu c-a parlit-o soarele, dupa cum spunea ea, ca n-avea ce sa-și faca capului vazand-o cu pletele de aur.

Împarateasa adevarata luase lumea în cap. Pe drum întalni un calugaraș, îi dadu veșmintele ei și îi lua rasa și caucul lui. Pleca înainte și ajunse la stana împarației. Acolo, la un foc cu valvatai, baciul și ciobanii spuneau ghicitori, care de care mai împelițate.

– Ia spune și sfinția-ta una, parinte calugaraș, îi zise baciul.

– Sa spun, de ce nu, dar ghicitoarea mea e cu legatura mare. Daca veți ghici-o, sa-mi luați rasa și caucul, daca nu, sa va iau eu turmele de oi.

– Bine, raspunsera ciobanii. Calugarașul deschise gura și zise:

– Din pulpa nascuta,

pe claie-aruncata,

de vultur rapita,

de baba robita,

la domnie-ajunsa,

de țiganca tunsa,

calugaraș ma facui.

O fi tunsa… O fi rasa… Ca har… Ca mar… Ciobanii nu ghicira, și calugarul le lua turmele de oi și-i lasa cu buzele umflate.

Calugarul merse ce merse și ajunse la cirezile și la hergheliile împaratești, și iar se lega cu ghicitoarea și lua și cirezile, și hergheliile. Și porni mai departe.

Atunci, dadura navala ciobanii, vacarii și herghelegiii la împaratul și-i spuse ca un calugar, frumos de pica, c-o ghicitoare, le-a luat turmele, cirezile și hergheliile, ș-a pornit cu ele, tanguind mai mult ca o femeie decat ca un calugar.

Pe loc împaratul porunci la doi cetași sa întoarca calugarul din cale, ca sa-i spuna și lui ghicitoarea pe care nimeni nu putu s-o dovedeasca.

Cand se înfațișa calugarul, toți ramasera înmarmuriți de frumusețea lui și se uitau lung, dandu-și ghiesuri:

– Da unde-i sunt mustațile?

– Da n-are barba?

– Uh! ce ochi!

– Pacat ca e prea gros!

– Pacat ca e calugar!

– Ei, rogu-te, parinte calugaraș, zise împaratul, și nu-și mai lua ochii de la el, ia spune-ne și noua ghicitoarea cu care ne-ai luat avuțiile. Calugarul începu:

– Din pulpa nascuta,

pe claie-aruncata,

de vultur rapita,

de baba robita,

la domnie-ajunsa,

de țiganca tunsa,

calugaraș ma facui.

– Cum? cum? Mai zi o data.

– Da-l încolo de hoțoman! Ce te uiți în gura unui șiret… zise cioara de împarateasa, albind ochii în cap. Împaratul îi întoarse spatele suparat, și iar la calugar:

– Mai spune, tata, mai spune o data ghicitoarea. Parintele calugaraș mai spuse o data ghicitoarea și, pipaindu-se cu binișorul la cingatoare, începu sa cante:

– Copilașul mamei,

dormi și nu mai plange,

ca rasa nu strange;

ca rasa-i de jale

nu pentru matale;

caucul nu-i greu

pentru capul tau,

nici pentru al meu…

Așa canta și-și azvarli caucul din cap, iar din creștetul capului pan la brau se desfacura valurile de par mai stralucitoare ca lumina soarelui.

Împaratul își cunoscu pe adevarata lui împarateasa, îi dadu în genunchi și-i planse pe iminei.

Dar ca o fiara se rasuci pe loc și, umfland pe cioara haina, care se gogoțase pe tronul împarației, porunci ca iataganele s-o hartaneasca, gailor s-o daruiasca și vantului s-o risipeasca.

Și încalecai pe-o șa și va spusei d-voastra așa. Și încalecai pe-o…”

– Ho! Ho! oprea la basma, tata Doroftei, ca mai sunt p-acilea și fete mari, zise Țuguia. Șade rau. Nu fi slobod la gura. Aici nu e cumetrie cu chef și cu lautari.

– Aide, treaca-mearga ș-asta de la mine, mormai Doroftei, sa ispravesc fara ispravit, deși ma ciupește gluma de limba parc-aș fi luat în gura un furnecai întreg.

– Tata Doroftei, dar baba și unchiașul, dar vulturul ce s-au facut? întreba un copilandru care ascultase pitulat dupa Marica.

– Aci fuseși, ciufule? raspunse batranul. Nu mai poți dupa povești și basme; copiii se joaca, și tu pandești vorba cu urechile ciulite. O sa visezi la noapte și iar o sa deștepți pe ma-ta din somn. Dar cine poate sa raspunda la ce întrebi tu? O sa ajungi rau, ca prea vrei sa știi multe! Așa e basmul. Baba, moșul și vulturul or fi crapat de dor, și pace buna!

– Mama, mi-e foame, hai acasa, zise un alt copil, ca de patru ani, și se pleca la urechea ma-sei și-i șopti încetinel.

– Ce ți-a spus, mama Floare, spune drept! întrebara cateva fete mari, razand sa se prapadeasca.

– Uite, baiat mare, și cere țața, ați mai pomenit una ca asta?…

– Bravo! nu ți-e rușine, flacau de însurat, și adormi cu botul în sanul ma-tei.

– La școala, nu la țața! Nu ți-e rușine!

– Sa-ți pui sabur, zise Doroftei.

– Am pus și l-a spalat, raspunse Floarea. Iar copilul, rușinat, fugea plangand spre casa, ne-ndraznind sa se mai uite îndarat.

Scapatase soarele. Adierea clatina frunzele castanilor. Copiii, aprinși la fața de zbenguiala, se adunau unul cate unul, laudandu-se fiecare ca pe el nu l-a luat „mama-gaia”, pe el nu l-a taiat „hara” și nu l-a facut porcar, ca nimeni n-a fost mai grozav ca el în tot jirul.

În departare se-auzeau pocnete de bice. Erau granarii. Sarbatoarea i-apucase pe drumuri.

Se sculara cu toții de la umbra castanilor ș-o pornira în carduri spre casa. Barbații, tacuți, gandindu-se pe-a doua zi. Femeile vorbeau de leacuri.

– Aș! Untul de sunatoare nu e așa de bun pentru bube, taieturi și zgaibe ca patlagina.

– Foile de leandru, oricat le-ai fierbe în apa sarata, tot mai buna e țintaura pentru friguri.

– Socul, macul, salcamul și coada-șoricelului sunt pentru tuse.

– Panza de paiajene dezumfla obrinteala.

– Aș! Orice umflatura e mai bine s-o moi, s-o rasufli cu abureala de bozii, cu ceapa coapta și cu oblojeli de lipan.

– Pe Ancuța, gropareasa, a aruncat-o în apa rece, și parca i-a luat cu mana lungoarea.

– Catana și-a descantat dalacul, și l-a stropit cu apa ne-nceputa, fermecata de vestita Trandafira, și degeaba, a trebuit sa se arda cu o muchie de barda înroșita, altfel nu scapa.

Așa mergeau agale, spunand fiecare ce-o taia capul. Și sanatate, mulțumire, veselie.

A doua zi le aștepta lucrul, de dimineața pana seara, și ele îl așteptau cu drag.

Copiii zburdalnici goneau înainte, cantand, fluierand și aruncand cu bulgari „care mai departe”. Cei cu praștia și-ascultau piatra cum piuia, ca un glonț scapat din carabina. Începuse a însera.

Gainușele bazaiau, zburand greoaie, și copilele alergau dupa ele sa le prinda cu șorțul. Licuricii și-aprindeau scanteile de argint.

Și acea liniște adanca, întinsa peste toata mahalaua, aui de țipetele copiilor cand zarira primul liliac care gonea, cotiș, de-a lungul ulițelor.

Cu toții începura sa azvarle caciulile în vant, cantand:

– Liliac, liliac,

trage noaptea la conac!

din clopotnița batrana

hop o data! hop de doua,

pan la noua…

Liliecii daca scapa

sub caciula fac calpaca.

De-atunci tot sa fi trecut cincisprezece ani, și pe-aceeași streaje am intrat, pe-aceeași carare m-am strecurat, și n-am mai vazut mandrețea de-odinioara…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *