Author: Dumitru Almas

Cica Decebal avea o sora numita Dochia. Era aşa de tînara, de viteaza şi de frumoasa încat, atunci cand a vazut-o, împaratul Traian a prins mare dragoste pentru dansa. I-a zis: „Te-am vazut, Dochia, cu cat curaj ţi-ai aparat cetatea de la Sarmizegetusa. Acum, cand eu l-am biruit pe fratele tau Decebal şi am cucerit Dacia, iar razboiul s-a sfarşit, vreau sa vii cu mine la Roma. Vei trai acolo în bogaţie şi marire, în palatul meu cel cu pereţi auriţi şi împodobit numai cu lucruri scumpe. „Mulţumesc, împarate” a zis Dochia. Admir vitejia şi bunatatea ta. Dar eu la…

Într-o zi de sarbatoare, domnul Ştefan cel vestit, domnul cel nebiruit, umbla prin ţara sa vada cum traiesc oamenii. Pe un deal a întalnit un om: ara, cu un plug tras de un singur bou. Mirat, voda s-a apropiat de dansul şi l-a întrebat: „Cum te cheama, omule?” „Şoiman, maria ta, Şoiman al lui Burcel”. „De ce ari în zi de sarbatoare, cand toata lumea se odihneşte ori se veseleşte, cu cantece, la hora?” „Sînt om sarac, maria ta, şi invalid”. „Da?… se mira iar voievodul, vazand ca, în adevar, Şoiman nu avea mana dreapta. Unde-ai pierdut mana?” „Apai, în…

Pe vremea lui Ştefan voda cel Mare au trait mai multi romani de isprava. Ei au savarşit mari vitejii în lupta cu duşmanii. Unul dintre aceştia a fost Pavel Cneazul. El s-a nascut şi a copilarit în acea parte a ţarii noastre care se numeşte Banat, care, pe atunci, era stapanit de regele Ungariei. Parintele lui Pavel era cneaz, adica un fel de judecator şi conducator al mai multor sate. S-a batut de multe ori cu turcii navalitori în ţara noastra. Turcii pradalnici l-au saracit: i-au ars casa, i-au luat vitele. Aşa ca Pavel a copilarit muncind din greu. Munca…

La temelia începuturilor multor fapte mai de seama, a multor cladiri mai mari, a multor sate ori oraşe mai frumoase sta o poveste. Aşa, de pilda, vreţi voi sa ştiţi de ce cel mai mare oraş al Romaniei, capitala ţarii, se numeşte Bucureşti? Cica, demult, demult, pe vremea aceea tulbure cand navaleau feluriţi oameni rai şi pradalnici, cum au fost tatarii, prin luncile Damboviţei, prin padurile şi poienile din acea parte a ţarii, pe acolo pe unde acum se întinde Bucureştiul, în vremea aceea umbla un cioban cu turma lui. Îl chema Bucur. Avea oi multe: şi albe şi negre…

Cand a auzit ca sultanul Baiazid Fulgerul se apropie de Dunare, gata sa navaleasca în ţara, Mircea voda a dat porunca: „Toţi barbaţii sa se gateasca de oaste! Fiecare sa aiba cal, tolba plina cu sageţi, suliţa, ghioaga şi scut. Care au topoare şi sabii, sa vina cu ele la locul de adunare a oştirii. Ca asupra ţarii vine mare primejdie turceasca!” Oamenii, ce sa faca? Au lasat toate celelalte treburi şi s-au pregatit de lupta. Fierarii au faurit sabii; lemnarii au încordat arcuri şi au strujit suliţi din lemn tare; ba, le-au şi parlit în foc, anume ca sa…

Atunci, demult, demult, cand romanii abia îşi înfiripau o ţara, mulţi doreau sa le fure pamantul şi sa-i înrobeasca. Dar iata ca s-a ridicat un alt voievod îndrazneţ şi chibzuit, bun oranduitor şi viteaz. Se numea Basarab, voievod de la Curtea de Argeş. Cand un rege vecin, numit Carol Robert, i-a cerut sa se supuna, Basarab a zis, ca şi Menumorut: „Vecin bun şi prieten da, cu draga inima; dar supus, nu!”. Auzind vorba asta, regele Carol Robert a strigat, cu trufie: „Am sa scot de barba pe acest urs, din barlogul lui!”. Chipurile îl facea urs, adica îndaratnic şi…

Demult, demult de tot, în partea ţarii noastre care se numeşte Transilvania, traia un voievod vestit. Se numea Gelu. Vecinii îi spuneau Gelu Romanul. Era înalt, spatos, voinic şi frumos. Voievodatul lui se întindea pe valea raului Someş; iar Gelu îl conducea cu multa pricepere. De aceea romanii îl iubeau ca pe un frate mai mare şi ca pe un parinte… Şi toţi îl ajutau sa gospodareasca bine voievodatul, adica ţara lui. Era nevoie de asemenea ajutor, caci, va rog sa ma credeţi, era foarte mult de munca. De ce? Apoi pentru ca, multe sute de ani, ţara fusese pradata…

Pe vremea cand Ştefan cel Mare era copilandru se dusese vestea ca undeva, într-o peştera din Munţii Neamţului, în mijlocul codrilor numiţi ai Strihanului, s-ar gasi ascuns din vremuri stravechi un arc cu sageţi vrajite. Arcul acela – se spunea – fusese anume lasat acolo de un viteaz care-şi gasise adapost în acea peştera cand fusese împresurat de o întreaga armie de tatari. Iar viteazul nu fusese altul decat acela care întemeiase ţara Moldovei. – Atata se mai ştie, adaugau batranii clatindu-şi barbile, ca numai „flacaul fara pereche-n lume”, daca ar putea pune stapanire pe arc, ar putea sa domneasca…

Cel mai viteaz şi mai înţelept rege al dacilor, stramoşii noştri, a fost Decebal. Înca de pe cand era baieţas era curajos, drept, cinstit, milos cu cei în suferinţa. Si vreau sa va spun ca nu numai cu oamenii, ci şi cu animalele se purta cu grija şi mila. Într-o zi, umbland cu prietenul sau Duran prin padurile din preajma Sarmizegetusei, a gasit un pui de lup cazut într-o prapastie. Era mic, abia facea ochi şi în cadere îşi rupsese un picior. Tremura, scheuna, parea gata sa moara. Decebal l-a dus în cetate, i-a legat piciorul rupt între lopaţele şi…