Palatul de clestar

Print Friendly, PDF & Email

Cam pe la începutul vremilor, pana unde praștia minții nu azvarle, se povestește, așa, ca din scorneala, ca omul era croit din alte foarfeci și cioplit din alta barda.

Tot cu maini și cu picioare era și pe-atunci, tot cu ochi și cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii și cu calcaiele la spate, dar de învartea copacul smuls din radacina și mi-ți izbea la mir leii pustiilor, dihaniile cadeau tumba, cu labele în sus, marghiolindu-se a moarte.

Apele curgeau la vale și munții se ridicau în sus. Nu se pomeneau flori pe cer și stele pe pamant – ca pe la pardalnicii noștri de stihari -, dar multe nu erau așa dupa cum sunt.

Împarații de mureau în lupta de buzdugan, bine, iar de nu, li se uitau de zile. Numai daca barba le matura țarana la noua coți în urma, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz și mai cu minte, și-i daruiau naframa, inelul, paloșul, stema și gonaciul, ca sa poata împarați și razboi în locul lor.

Apararea și dreptatea atarnau de taișul paloșului. Cu mintea cantareau și hotarau, iar cu paloșul împarțeau. Și spun unii ca pe atunci mergea mai bine cu minte dreapta și fara de legi, decat, ca în zilele noastre, cu legi drepte și cu minte stramba.

Pe-așa vremuri se zice ca ar fi vacuit împaratul cu stema rupta din soare, în cel mai frumos palat de cleștar și peste cel mai înțelept și mai viteaz norod.

Nu era crai pe care împaratul cu stema rupta din soare sa nu-l fi domolit, ca nici o oaste dușmana nu putea sa-i stea împotriva. La vreme de adanci batraneți sta înzauat în fruntea ostașilor, calare pe un bidiviu ce arunca pe nari trambe de fum și limbi de foc. Și toți ai sai prindeau la inima și biruiau, caci așa li se pareau lor cum era el de batran și înzilizit, tocmai ca o lance ruginita, care de-a pururea rapusese pe oricine izbise.

Dar cat era de mare și de vestit, ca se dusese vestea pana unde pamantul e drob și piftie, de-a surda îi fura toate.

Într-o sfanta de vineri, cam pe la chindii, numai ce i se paru ca stema din cununa împarateasca se umfla și crește, crește, ba cat oul de gasca, ba cat un boșar, și-i îndoi grumajii, și-l pleca la pamant. Înfricoșat, împaratul se lupta ce se lupta cu namila de diamant, iar la urma urmei cazu cu fața în jos, podidindu-l un plans de foc.

Nu trecu cat ai scapara din amnar, și se apropiara de împarat, cu mangaieri și dezmierdari, odrasla lui, de trei fete, ca trei zane, surori și nepoate, care mai de care mai chipeșe și mai dragalașe. Apoi venira mai-marii tronului și slugile ohavnice. Toți cu toți ieșira ca dintr-o lacra, sa cada cu matanii, doara or curma focul împaratului.

Cel mai de frunte dintre sfatuitori aduse vorba cam așa:

– Luminate împarate, care paloș ca al mariei-tale n-a mai fost atatea veacuri întunecat și frant la razboaie? Care împarație a ramas, atata amar de vreme, neștirbita și cinstita pe fața pamantului? Care rasura e mai învolta și mai rumena ca domnița, fata cea întai nascuta a mariei-tale? Care mura sa fie mai neagra ca ochii celei mijlocii? Care raza mai luminoasa ca domnița cea mai mica? Apoi, luminate împarate, dupa atatea noroace și bunatați, ce-i fi avand ca sa te mai tanguiești?

Împaratul, de ochii neamurilor ș-ai norodului, curmandu-și plansul, mulțumi tuturora și, furișand sfios ochii în sus, vazu ca stema nu e nici mai mare, nici mai mica de cum trebuia sa fie.

Se potoli și facu semn ca toți sa plece, își saruta parintește copilele și opri langa dansul pe sora lui cea mai mare, care era și cea mai înțeleapta, și-i zise încet, ca zidurile de-ar fi auzit, nu l-ar fi auzit:

– Surioara, surioara, lipește urechea ta de inima mea, și ce-i auzi auzit sa ramana… Pe mine m-a ajuns grea batranețe, ca uneori stema din frunte crește, crește, se-ntuneca, și de ce se întuneca, e mai grea, pana ce ma culca la pamant. Vezi tu, pare-mi-se ca în aceasta aratare e caderea mea ș-a neamului meu din scaunul domniei, ca din cele trei împaratese ce mi-au slujit de soții n-am avut parte de parte barbateasca. Ca faceau cate-o fata ș-a doua oara, cum faceau baiat, mureau și cuconul, și muma cuconului. Cea din urma mi-a zis: „Maria-ta, împarația ce stapanești a fost zidita de un barbat, și ori cade, ori se însutește de o femeie, iar de cucon de parte voiniceasca n-ai sa ai parte”.

– Ei, Doamne, și d-ta, îi raspunse sora-sa, mangaindu-l ca pe-un copil speriat, eu vad ca stema e cum era, și tot la locul ei. Cat despre vorba muiereasca, cea de pe urma, ca și cea dintai, tot fara noima și fara de înțeles ramane.

– Tatal meu, urma împaratul, mi-a zis: „Fatul meu, în cal îți las goana voinicului, în inima ta vitejia, în paloș biruința, iar la temelia „palatului de cleștar”, odihna norodului tau. Acolo zac, la umbra, ferecate, patimile mari și mici, care fac pe om fericit și nefericit. Ia seama, fatul meu, ca de le-i slobozi, ai sa-ți vezi supușii pe unii în desfatari, iar pe alții în ahtieri. Ține aste patru chei, și sa nu cobori în cele patru încuieri de sub talpa palatului decat atunci cand ți-o pieri o raza din frunte și marirea ți-o îndoi grumajii.”

Împaratul scoase din san patru chei, una de arama, alta de argint, una de aur și alta de diamant, și le dete sora-sai și-i porunci sa se duca într-ascuns sa deschida și sa se coboare sub talpa de la rasarit a palatului și sa cerceteze cuvantul înțelepciunii asupra stemei împaratești, care uneori crește, se împatrește și se întuneca, și de ce se întuneca e mai grea, pana ce-l doboara la pamant.

Noaptea, tarziu, sora împaratului își facu o cruce, își facu doua, își facu trei și, cum învarti cheia de arama în broasca beciului de la rasarit, o vijelie îi amuți auzul, apoi locul pe care sta i se afunda pana la glezne, pana la brau, pana la gat, iar de-i trecu dincolo de creștet, o vapaie, ce lumina fara sa arda, îi învalui obrajii.

La o cutremurare strașnica, doua porți, țipand în copilii groși, se deschisera, la dreapta și la stanga, și sora împaratului se pomeni într-o camera cu totul și cu totul de arama. Și cand trecu prin alte doua încaperi, una de argint și alta de aur, sora împaratului vazu minunea minunilor: stoluri de pasari care cantau ca din tilinci de argint și zburau în toate parțile, și unele i se pusera pe umeri și-și rasfirara aripile luminoase, zornaindu-le ca pe niște banuți de aur vanturați din mana în mana.

Cand descuie broasca de diamant, sora împaratului împietri de spaima… în prag se zvarcolea o namila de balaur și-și despica falcile cat sa înghita un calareț cu cal cu tot.

Limbile lui, ca niște sageți parjolite, le azvarlea din beregata și le înfigea pe narile nasului, scuipand clabuc, care se închega și se rostogolea bașici albe de margaritar. Solzaria lui era ca un curcubeu de-a lungul spinarii.

– Ah! muiere cu suflet de barbat, zise balaurul, ține-ți îngerii, și ce-i vedea sa nu te sperii ca cine ține cheile tainelor e și mai mare și mai tare ca mine!

N-apuca sa-și vie în fire sora împaratului, ca stralucirea camerei de diamant îi lua ochii cu sclipirile de toate fețele.

Cand se trezi, se feri în laturi. Langa ușa, trei femei, în catușe și priponite la zid de trei belciuge groase. Cea dintai ar fi fost frumoasa de n-ar fi zambit și n-ar fi mișcat gura necontenit, clevetind fara noima. A doua bolboșa ochii sai verzurii, scaparand scantei de manie. A treia, groasa ca o butie, rumena și voinica, și tot semana, ca o sora buna, cu celelalte doua costelive și pițigaiate.

– Domnița, ce mai e pe lumea de pe taramul vostru? nici-o cearta? nici-o ocara?

– Domnița, te-aș face praf și farame daca nu m-aș teme ca n-aș mai avea pe cine urî!

– Domnița, de cand v-am parasit, nu mai e pui de om fericit! Așa zisera pe rand cele trei surori: Zavistia, Pizma și Prostia. Sora împaratului se simți, o clipa, rea, cum nu mai fusese, cu o mancarime în varful limbii și proasta ca un buștean.

Se strecura pe langa toate tainele încatușate în cruci, pana în dreptul altor trei, cu parul din frunte zbarlit, cu coamele despletite, care zbierau de se zguduia din temelie peștera de diamant, mușcand din carnea lor de le țașnea sangele.

Langa ele sta una neclintita, senina, pe ganduri, cu privirea dulce și fara pic de amagire.

Numai ea, dintre toate, era sloboda. Și, din privire, socotea, osandea și ierta. Alta nu putea fi decat Înțelepciunea.

De-a dreptul la ea se duse sora împaratului și-i dadu în genunchi, îi saruta mana dreapta, o puse la frunte, apoi îi zise:

– Tu, care ești mai frumoasa ca revarsatul zorilor, mai dulce ca laptele îndoit cu miere din faguri, mai blanda ca mielul de trei zile și, dupa atotștiutorul, cea mai adanca la înțeles, tu știi de ce și cine m-a trimis pe acest taram. Povațuiește-ma, înduratoareo, ca sa pot mangaia zilele tulburate ale împaratului cu stema rupta din soare.

– Spune viteazului batran ca, trecand pe langa toate patimile, la hotarul nebuniei, ai dat de Înțelepciune. Și spune-i ca l-au ajuns zilele, ca daca stema îl apasa așa de greu, nici nu se marește, nici se micșoreaza, ci-l apasa, așa cum atarna și el de greu pe perina de pe scaunul împarației. Și spune-i ca, neavand copil de parte barbateasca, sa cunune pe una din fete cu flacaul care, zicand din fluier, îi va preface parul în inele de aur, cu flacaul care se învelește cu cerul și dorește mai mult ca fiecine din toata împarația. Acestuia sa-i dea naframa, inelul, paloșul, gonaciul și stema.

Cand sora împaratului pleca, se napustira asupra ei, s-o soarba și mai multe nu, Furia, Smintenia și Pizma. Ce valma de vaiete și blesteme, ca se clati încaperea din temelie, și grinzile pornira din locul lor! În acel vuiet, glasul Înțelepciunii se risipi ca nisipul în lupta cu vijelia. Iar sora împaratului, pierzandu-și cumpatul, se repezi pe ușa afara, scapand cele patru chei, care zornaira pe pardoseala…

Cand se trezi pe taramul împarației, toate ușile i se pecetluisera în urma ei. Și planse ce planse cheile pierdute, apoi se gandi cum sa minta împaratului de-o veni vorba despre chei, caci plecase cu mintea de noua coți și i se scurtase de zece.

Cand împaratul auzi cuvantul Înțelepciunii, puse de rascoli domnia în cruciș și în curmeziș, doar de-o afla pe cel ce ar dori mai mult ca fiecine, cat, cu dorul și cu cantecul, sa poleiasca cosițele unei domnițe de-a sale și sa se vredniceasca de scaunul împarației.

Și-a întalnit, în crețul crangurilor, vanatori ce prind iepurii de coada, în vagaunile munților, delii ce rup ursul în doua, parc-ar rupe un fuștei de ceapa, la picurișul izvoarelor, nazdravani care aduna scanteile din coada licuricilor de fac valvatai în miezul nopții. Dar unii doreau bogație, alții slava, alții tinerețe fara batranețe. Și cosițele domnițelor au ramas tot ca mai înainte, și împaratul tot fara chef.

Într-o zi, cam pe înserate, cercetașii domniei, rupți de oboseala, pe malul unui rauleț ce șerpuia ca o fașie de argint, detera peste un voinic cu pletele revarsate, ce zicea din fluier de te slavea.

Și ce mandrețe de voinic! Cum îl vazura, ascultara teaca de pamant migala de șuieraturi care se-nșira și se deșira ca o binecuvantare a sufletului.

– Ce dorești, voinice, grai ceaușul împaratesc, ce dorești tu dupa pofta inimii?

– Cinstiți boieri, alt nimic, sa traiesc, sa cant, sa mor… N-apuca sa sfarșeasca bine cuvintele, și se zarira cațiva calareți, gonind nauci de înghițeau poștiile.

De sub copitele armasarilor vajaiau pietrele ca niște gloanțe. Cum ajunsera, flacaii se oprira ca un zid.

– Stați, zise unul dintre ei, sa-mi luați pe-acest baiat și drept la scaunul împarației sa mi-l duceți.

Bietul baiat se împotrivi: „Ba ca nu merg, ba ca n-am furat nimic, pacatele mele…” Dar n-avu ce face.

Cand ajunsera în fața palatului, tot norodul era de fața cu manuchiuri de flori. Buciumașii, fluierarii și surlașii sunau ca de alai mare. Și cu toții se ploconeau la flacaiandrul cu coama neagra și lucie ca pacura. Iara el casca ochii mari și, suflet smerit, nu-i trasnea prin cap de ce și cui sa i se faca așa sarbatorire.

Pe scarile palatului, împaratul, rezemat pe toiag, aștepta voios și, de cum zari pe flacau, îi sari de gat, sarutandu-l și pe-o parte, și pe alta.

– Tu ești dorul nevinovat, zise împaratul, prin barba alba ce i se lungise pana la pamant, alesul Înțelepciunii și al meu, hai de-ți vezi mireasa și sa domnești pe scaunul pe care am domnit și eu.

Nu se dezmeticise voinicul, și se trezi dus pe sus într-o camara cu jețuri aurite. Acolo îl aștepta, printre sfatuitorii tronului și jupanesele cu cuconii lor, fata cea mai mica a împaratului.

Și era frageda și subțirica din creștet pana în barbie, cu niște cosițe ca o beteala de aur – lumina și dragoste – ca bietul om ameți. Palatul, cu mulțime cu tot, i se învarti sub picioare și cazu în genunchi și-i saruta condurul.

– Scoala-te, fatul meu, zise împaratul. Și voi, sfetnici credincioși, aduceți naframa, paloșul, stema și gonaciul, ca lui i se cuvin, pe langa cea mai frumoasa din fetele mele.

Dar, în clipa cand împaratul vroi sa binecuvanteze pe noii stapanitori ai domniei, cerul se întuneca, norii se posomorara, cutreierand pacea vazduhului. Vanturile pornira bataie oarba, facand una cu pamantul copacii neclintiți de veacuri întregi. Un potop de ploaie se sparse din culmea întunecimii și împraștie, care pe unde nimerea, mulțimea norodului.

Împaratul și adunarea înmarmurira; palatul de cleștar se clati pe temelie; cutremurul zgudui pamantul; mesele, jețurile și policandrele cazura zdrobite pe pardoseala; oamenii nu se mai cumpanira pe picioare.

Împaratul, trezit de spaima și de manie, striga catre sora-sa cea mai mare:

– Muiere, ce e asta? Ce-ai facut cu cheile patimilor? Un ți-ai uitat mințile sa-ți fi uitat oasele!

Cuvantul lui se îneca într-un vuiet de cutremur. Geamlacul și ușile se zguduira și sarira din țațani. Tavanul se crapa drept în doua. Pe uși și pe ferestre se napustira niște femei despletite, care varsau, pe nari și pe gura, fum și para de pucioasa. Racnind ca fiarele, ele aruncara la pamant pe toți cei de fața… Și peste trupurile lor întinsera dansul patimilor…

La o noua zbuciumare, pamantul se despica în doua. Palatul de cleștar, trosnind, se porni și se facu nevazut într-o prapastie fara fund.

Mania, Furia și Nebunia, și dupa ele altele, plecara vartej în alte parți ale lumii acesteia.

Iar la urma urmelor, tocmai la coada, Prostia, rumena și voinica, se tara mulțumita, de-a înboulea… Dar ce-i pasa?… Ca ea nu era nimenea. Și, la dreptul lui Dumnezeu vorbind, nici una din celelalte, de-atunci și pana azi, n-a salașluit mai fericit în mai multe capete omenești.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *