Norocul dracului

Print Friendly, PDF & Email

– Ba e noroc!

– Ba nu e noroc!

– Ba e noroc, muiere!

– Ba nu e, ma omule, nu!

– Adica, nu muncesc eu, femeie?

– Ba muncești pentru unul, și noi suntem opt guri, și cu Plavița, noua.

Și Plavița mugi, și patru copii marunți începura sa strige:

– Mi-e foame!

– Și mie mi-e foame!

– Și mie!

– Și mie! Omul varsa un ștergar cu malai în copaița femeii.

– Scutura ștergarul.

– L-am scuturat.

– Copaie plina, copaie pe jumatate, copaie pe sfert, și azi sa lingi fundul copaii. Opt guri, opt, și cu Plavița, noua!

Și Plavița, parc-ar fi înțeles, mugi de dupa casa, mestecand un cocean uscat, iar copiii începura sa planga.

– Ca mie mi-e foame!

– Și mie!

– Ba și mie! Omul se uita lung, se scarpina în cap, baga ștergarul în san și pleca zicand:

– Ba e noroc, dar n-am eu noroc. Iar femeia din prag îi striga:

– Ba nu e și nu e, omule! Daca muncești, e, daca nu muncești, nu e.

Și omul pleca sa caute de lucru, dar se tot gandea: „Nu e, zice ea; cum nu e? daca n-ar fi, n-ar fi lumea cum e. Eu n-am arat, n-am sapat, n-am prașit, n-am plivit ca ceilalți? Ba da, și ogorul meu a ieșit sterp; piatra pe mine m-a batut; și, ramas numai cu mainile, muncesc, și nimeni nu ma crede; iar cand la masuratoarea muncii, lucrul meu scade, și faina din copaie scade, și foamea copiilor crește”.

Se duse la arendaș.

– Nu e de lucru, omule. Batu la ușa popii.

– Nu e de lucru, omule. Dete pe la un chiabur.

– Am destui argați, omule. Se opri la carciumar.

– Pe rachiu, ar fi ceva de sapat.

– Sa fie pe malai.

– Pe malai nu e. Și omul, întorcandu-se acasa, auzi de departe:

– Mama, eu nu m-am saturat!

– Nici eu!

– Nici eu! Și nici Plavița, care mugea, colindand batatura uscata, fara firicel de iarba verde. În prag, muierea:

– Nimic în ștergar?

– Nimic.

– Copaia goala…

– N-am noroc, femeie.

– Nu e minte, omule. Omul își șterse fruntea de nadușeala cu maneca camașii. Ea se uita la el, el se uita la ea. Ea dete din cap, el dete din cap, apoi se duse dupa casa, își facu mana capatai și închise ochii. Dar unde sa adoarma? Jos, pamantul tare și rece; sus, întuneric adanc; în casa, copiii adorm plangand; în curte Plavița pufaie pe nari a foame; și el, prigonit de ganduri și de nenoroc. „Dar maine? Daca n-oi avea ce scutura în copaie? Ce ma fac maine? Dumnezeu e sus, e sus, dar nu pe el îl întampina muierea în prag și nici nu-i zice: „Opt guri, mai omule, și cu Plavița noua! Dumnezeu e sus, dar de n-oi gasi de lucru, de n-oi avea noroc nici maine, beau cateva rachiuri și ma duc la targ… Ei, și daca ma duc la targ?… Fie ce-o fi, și sa nu mai aud: „Mama, mi-e foame!” Ma duc la targ și fur… ce-oi putea fura”…

Omul tresari. Cine-i zisese:

– Ce sa faci, daca n-ai noroc!

– Tu ești, muiere?

– Eu, socoteam ca dormi.

– Ai auzit ceva?

– Ce s-aud?

– Nimic. Și femeia intra în casa, și omul închise ochii mormaind:

– Ce-o fi sa fie!… Sa nu mai aud: „Mama, mi-e foame!” Dar cine i-a zis iar:

– Ce sa faci, daca n-ai noroc!

– Tu ești, femeie? Întuneric. Nimeni.

– Doar n-o fi dracul! Și omul adormi mormaind:

– Ce-o fi sa fie!… Nu se crapase bine de ziua, și o gura mare se auzi:

– A venit cu malai, mama, ca mi-e foame…

– Și eu nici n-am plecat, zise omul sarind drept în picioare. Și pleca fara sa se uite îndarat. Și tocmai de departe își întoarse capul. Casa i se parea în spate, cu gura cascata, adica cu ușa data de perete. Ce Dumnezeu sfantul, doar nu s-o fi ținand casa dupa el! Ș-o lua la picior, iute, mai iute, pana la curtea ciocoiului.

– Poate maine, ca azi nu e de lucru. La taica parintele.

– Poate poimaine, ca azi nu e de lucru.

– Maine, poimaine, zise el oftand, dar astazi cu ce potolesc eu opt guri și cu a Plaviței noua? Ei, de-acum la carciumar, la targ, ș-apoi, ce-o fi sa fie, ca cu mana goala nu ma mai întorc acasa!…

La carciuma arvoni pe Plavița și-i bau aldamașul: cinci rachiuri unul dupa altul. Și glonț la targ.

La targ se uita în dreapta, se uita în stanga, la fasole, la paine, la pește, la pastrama, dar nu fu chip. Toți își cuprindeau marfa cu ochiul. Și negustorii, cum îl vedeau oprindu-se, îl întrebau razand:

– Ce poftești, nea Saracila? Dupa ce se învarti toata ziulica, pleca.

– Nici la furat n-am noroc! Cand sa treaca streaja targului, un creștin, beat mort, își tara punga dupa el.

Omul, dupa ce privi în toate parțile, puse mana pe punga, îi rupse baierile, o înfașura în ștergar, o baga în san, și la picior. Cand ajunse într-o campie, întinsa și pustie, vru sa-și vada norocul. Desfacu ștergarul, întinse gura pungii, ș-odata zvacni din ea un drac mic, c-o limbulița de foc ce-o scotea pe gura și pe nari. Omul, speriat, arunca punga și pleca facandu-și cruce și scuipand îndarat. Nu facu însa cațiva pași, și ștergarul din san începu sa se umfle. Scoase repede ștergarul, îl desfacu și se minuna vazand punga pe care o aruncase.

Deschise punga, și dracul, țaști! tremurand limba în gura ca o vapaița albastra. Omul stranse bine punga la gura, o puse jos și, potrivind calcaiul, îi trase una cu sete, ca punga plesni ca o bașica de bou și un foc palpai sub opinca și se stinse, risipind un miros de pucioasa.

Omul rasufla.

– De-aia a zis cine a zis: sa nu furi, ca vezi pe dracul! N-apuca sa faca zece pași, și ștergarul iar se umfla. De asta data îl trecura nadușelile. Scoase ștergarul; îl pipai. Punga dracului tot în ștergar. O arunca, cu ștergar cu tot, și o rupse de fuga.

Cum ajunse acasa, toți copiii îi ieșira înainte.

– Tata, mi-e foame!

– Și mie!

– Și mie! Omul se uita în san, îngalbeni ca ceara… Punga în san, ștergarul nu. Și pe cand se închina, femeia îl întreba:

– Ce mi te-nchini, ma omule? Ce te uiți în san? Ce-ai adus copiilor?

– Muiere, zise el, sa arzi cuptorul, sa-l arzi pan s-o face roșu, ca am sa coc patru pite ș-un purcel. Apoi, mai încet: Acu n-ai sa scapi, dimon împelițat!

Duduia focul în cuptor. Omul se închina mereu, iar copiii sareau veseli împrejurul mesei, înghițeau cu pofta și ziceau pe rand:

– Patru pite ș-un purceil

– Patru pite ș-un purcel!

Cand omul vazu ca cuptorul e roșu ca focul, ceru o lopata și goni pe toți de langa dansul. Puse punga pe lopata, o varî binișor pana-n fundul cuptorului și o rasturna, tragand lopata înapoi. Lua capacul de pamant și-l potrivi în gura cuptorului și se dete la o parte, așteptand sa vada ce are sa se întample.

Nu trecu mult, și-odata s-auzi o pocnitura ca de pușca. Piatra din creștetul cuptorului sari în sus zbarnaind, și o limba albastra de foc ieși pe gaura, flutura în vazduh și pieri.

– A plesnit purcelul, striga un copil.

– Ba vreo șoimana de pita, zise altul. Un miros de paine calda se împraștie în toata curtea.

Femeia zise omului:

– Prea am ars cuptorul, sa crap nițel capacul.

– Crapa-l, zise omul, ștergandu-și nadușeala și tremurand de frica.

Femeia se uita pe gura cuptorului și zise mirata:

– Vezi dumneata, a fost prea iute.

– Ce sa vad, muiere?

– Ce sa vezi? S-a copt și purcelul, și pitele.

– S-au copt?…

– Dar ce ai, omule, de-ntrebi așa, ca un copil speriat?

– Nimic!… Și, pipaindu-se, dadu de punga. Un fior rece îi fulgera din calcaie și pana în creștetul capului. Apoi, vazand pe cel mai mic dintre copii cum se așezase pe vine și sorbea cu lacomie mirosul cald din gura cuptorului, se uita la nevasta și îi zise:

– Ce-o fi sa fie, muiere! S-au copt purcelul și pitele?

– Cum, ce-o fi sa fie?! Vezi bine ca s-au copt. Și varand lopata în cuptor scoase purcelul, apoi cele patru pite.

– Omule, da-mi ștergarul ca sa ridic tava.

– L-am pierdut, muiere.

– Cum l-ai pierdut?

– Vezi ca ce e al tau se duce și ce e al dracului ramane.

– Dar asta… ce-o mai fi?

Copiii mancara, se saturara și adormira cu fețele în sus, doi pe prispa și cinci în casa.

Omul se dete dupa casa, puse mana sub cap și adormi, visand turme de oi, cirezi de vaci, herghelii de cai… Și toate ale lui! Și se facea ca zicea nevestei: „Vezi ca e noroc?” Iar ea se facea ca-i zice: „Norocul e de la Diavolul”.

Se albise luna ca un rotocol de hartie. O apa de lumina se revarsa de la rasarit. Omul se deștepta speriat, caci se facea ca n-o sa-i fie de-a buna pana la ispravit.

„Sa ma uit înca o data în ea, se gandi el, sa-l apuc bine pe spiriduș și sa-l strang de gat pan-o plesni.”

Scoase punga. Se uita în ea. Ce sa vada? În loc de dimon, banuți de aur, ce luminau ca jaraticul. Omul, și speriat, și necajit, arunca un pumn de bani la rasarit și altul la apus, zicand:

– Duceți-va dracului, banii dracului! N-apuca bine sa sfarșeasca cuvantul, și zari de la rasarit turme albe și de la apus turme negre ce izvorau din lumina și din neguri ca niște ape crețe și nemarginite. De behaitul lor se deșteptase lumea. Turmele cuprinsera casa, învaluira curtea, încinsera satul și nu le mai încapea locul. Un cioban, cu plete lungi și cu caciula ca o caldare, se apropie și zise:

– Sa traiești, jupane, ale d-tale sunt toate de-aci pana unde bate ochiul.

– Ale mele? Nu se poate! Eu n-am dupa ce bea apa!

– Ale d-tale, raspunse ciobanul, caci stapanul lor, murind, ne-a zis noua: „Porniți, unii din rasarit și alții din apus, și la casa unde se vor întalni turma alba cu turma neagra, alei case sa le daruiți”.

Omul uita tot de bucurie și alerga la nevasta.

– Fa muiere, tot ce vezi este al nostru!

– Ei, minunea dracului! zise muierea.

– Minunea cui? Și omul cu noroc și-aduse aminte de punga și se gandi: „Cum aș scapa eu de ea și sa raman cu turmele?” Se uita în san. Punga, acolo, umflata și îndesata cu banuții de aur pe care îi aruncase el în doua parți ale lumii. Și frica, frica, dar omul, om. Ce se socoti el? „Dar daca aș mai scoate ceva din punga pana sa scap de ea?”

Și lua banii, și un pumn îl arunca spre miazanoapte și altul spre miazazi. Și din miazanoapte pornira cirezi de vaci, și din miazazi, herghelii de cai.

Cand deschisese ochii n-avea un pumn de malai, cand fu sa-i închida, era cel mai bogat om din lume.

– Asta trebuie sa fie norocul: ba furi, ba te dai dracului!… zise norocosul, și îl trecura nadușelile.

– Nu vii în casa, mai creștine de Dumnezeu, ca ți-am așternut moale și perna langa capatai?

– Nu, femeie.

– Apoi, pe-nserate e racoare, noaptea se lasa frig și dimineața cade bruma. Vino în casa, mai creștine.

– Suflarea oilor e calda și clopotele berbecilor m-or deștepta înainte de-a carunți bruma pe deasupra turmelor.

– Atunci sa dorm și eu cu tine, barbate, zise femeia vesela, și-l apuca de maneca cameșii.

– Nu, femeie…

– Ba zau așa, barbate, ca ce-avem, șapte guri, nimica toata. Zau așa… sa fie cu soț… ca ce-a lasat Dumnezeu fara pereche?

El nu vru. Femeia intra trista pe ușa, bombanind: „Dar nu ma las, Doamne ferește, pan n-or fi cu soț… mai bine paisprezece decat șapte!”

Omul cu noroc se duse dupa casa, își puse mana sub cap, închise ochii și începu a se gandi cum sa scape de al din san. Tot gandindu-se, șopti:

– Am sa sap o groapa adanca, adanca. Și din întuneric auzi:

– Adanc… adanc…

– Tu ești, muiere? întreba omul speriat. În cireada unele vaci mișcara clopotele: ting-tang-tang.

– E clopotul vacilor.

Închise ochii.

– Și dupa ce-oi sapa o groapa adanca, adanca, am s-o arunc în fund, în fund, ș-am sa pun tot pamantul peste ea, peste ea…

Din întuneric se auzi:

– Peste ea, peste ea…

– Tu ești, femeie? întreba omul sarind în sus. Nimeni nu-i raspunse. Din turma neagra se auzi: bea, beaaa.

– E behaitul oilor… Omul cu noroc lua cazmaua, sapa și lopata și se duse dupa coșar. Masura ce masura, apoi începu sa sape. Toata noaptea sapa și arunca pamantul. Pan la genunchi, pan la brau, pan la umar. Pana a doua zi de dimineața, cand veni muierea dupa el, groapa îi trecuse de cap cu trei palme. Curgea nadușeala din el ca dintr-un burete stors și izbea mereu pamantul umed, ce se desfacea felii mari și lucioase.

– Ce faci, omule? întreba femeia mirata.

– Sap groapa Dracului, raspunse el fara sa ridice ochii.

– Toata noaptea n-ai dormit…

– Toata noaptea n-am dormit…

– Nu te culci?

– Nu mi-e somn…

– Nu-mbuci ceva?

– Nu mi-e foame…

– Un pahar de vin?

– Nu mi-e sete…

– Dar ce faci, ma omule?

– Sap groapa Dracului, raspunse el necajit, și înfipse cazmaua atat de înverșunat, încat intra în pamant c-o palma peste limba de fier.

Femeia pleca închinandu-se.

– Sa te fereasca Dumnezeu de prea mult noroc! Și omul, încet-încet, se ducea în pamant. Pe seara, femeia se pleca pe groapa și striga:

– Hei, omule, nu vrei nimic?

– Sa bați un țaruș unde ai tu calcaiul drept, de țaruș sa legi o franghie, franghia s-o dai în groapa și maine pana-n zori sa frigi un berbec și sa iei o bota cu vin, c-am sa mananc tot berbecul și sa beau tot vinul dintr-o sorbitura.

Glasul lui ieșea ca dintr-un puț adanc. Femeia batu un țaruș, lega de țaruș o funie, dadu cu piciorul funia în groapa, apoi pleca sa îngrijeasca de vin și de berbec.

Se înnopta și nu se mai auzi nimic pe nicaieri. O umbra ieși din groapa. Cainii începura a urla. Omul cu noroc se lasa pe branci și privi în fundul gropii. Adanc, întuneric. Trase funia. Varî mana în san. Arunca punga și asculta… banii sunara.

Omul începu s-arunce pamant. Din fund se auzi strigand:

– Mai încet, ce-ai cu norocul tau? Omul, speriat, arunca mereu. Din fund s-auzi razand:

– Ha, ha, sa nu cazi și tu! Omul cazu pe spate, se scula repede și arunca, arunca, pana nu se mai auzi nimic. La revarsatul zorilor umpluse groapa. Omul pleca urechea pe mormantul adanc și auzi întunecat un plans și un ras nabușit, ca de pe alta lume. Atunci se repezi vesel în casa.

– Mi-e foame, mi-e sete, mi-e somn! Femeia aduse berbecul și bota cu vin.

– Sa mananci, sa bei și sa dormi, barbate, dar sa știi ca șapte guri e nimica toata, eu vreau cu soț, mai bine paisprezece decat șapte!

El lua un picior de berbec, îl aduse la gura, dar se opri. Se pipai. Punga-n san! Încremeni cu berbecul la gura.

– Nu mananci, mai omule?! zise femeia dandu-i ghes.

– Nu mi-e foame!

– Nu bei?

– Nu mi-e sete!

– Culca-te nițel.

– Nu mi-e somn!

– Ah! ce norocul dracului! zise femeia închinandu-se.

– De unde știi? întreba omul scos din fire. Și se scula de la masa și pleca ca o vijelie pe ușa afara.

Dupa ce se descurca din turmele, cirezile și hergheliile sale, se gandi, apucand spre biserica: „În foc nu, în groapa nu, am s-o azvarl în altar, doar de-o plesni fierea într-însul”. Dar cum puse mana pe ușa bisericii, se opri tremurand. Cine îl înhațase de par și-l tragea înapoi? Se uita în toate parțile… Nimeni!

– Cine m-o fi oprind, striga omul, al din punga, sau al din biserica?

Se întoarse și apuca campii, neștiind încotro s-apuce. Și-i era foame, și-i era sete, și-i era somn, și se tot ducea prigonit de norocul din san.

Hei, departe, întalni în mijlocul drumului un cerșetor.

– Moșule, zise omul, ia uita-te la mine. Moșul își ridica sprancenele cu mainile și se uita lung. Omul cu noroc scoase punga din san. Și arunca un banuț de aur la rasarit și altul la apus. Într-o clipa, de la rasarit veni o oaie alba ca zapada, iar de la apus, o oaie neagra ca taciunele.

– Vrei tu, moșule, sa-ți dau ție punga asta?

– Cum de nu, taica, cum de nu?! Moșul lua punga. Varsa banuții de aur în mana și arunca un pumn la rasarit și altul la apus. La rasarit și la apus se încolaci doua fulgere ca doi balauri, și cu fulgerele pierira și oaia alba, și oaia neagra.

Cerșetorul, speriat, se închina și zise, lasandu-și sprancenele pe ochi:

– Piei, demone, batu-te-ar crucea!

– Moșule, striga omul cu noroc, la tine e punga?

– Nu, duca-s-ar în pustii!

– E la mine-n san, raspunse omul, și începu sa fuga.

Talpile-i crapasera de fuga, cand dete de o apa repede. Deznadajduit, își facu vant și se arunca cu capul în jos, în mijlocul ei. La un stanjen mai la vale, apa îl arunca în sus. Și pluti ca o bașica umflata.

– Nici sa ma înec n-am parte!

Rupt de osteneala, sangerat de drum, înfricoșat de noroc, se întoarse la carciuma din satul lui. Cum intra pe ușa, barbații își scoasera caciulile, femeile se ploconira și un batran îi zise:

– Cu sanatate și noroc!

– Cu sanatate da, dar norocul… duca-se dracului! raspunse omul, și ceru o oca de vin.

Cum puse gura pe oala, o sorbi pana-n fund, fara a se uita la ceilalți, care îl priveau cu smerenie, ca pe cel mai bogat om din lume. Mai ceru înca o oca și o bau și pe-aia pe nerasuflate.

– Da la oameni sa bea, sa bea cat or vrea.

– Noroc! zise o femeie batrana.

– Muiere, duca-se dracului norocul! striga el, privind-o cu niște ochi roșii ca parc-ar fi picurat sange din ei.

Și bau, și bau, și bau. Abia îl mai țineau picioarele. Tranti caciula, arunca zabunul, scoase punga din san, îi largi gura ș-o puse pe taraba. Banuții de aur sclipeau parc-ar fi fost vii.

– Iaca, zise el razand cu hohote, s-o bem toata… Un flacau se apropie de punga.

– Uf! ce frumos clipesc, parca sunt ochi de fata mare!

– Aș! mormai o batrana cocoșata, banii sunt ochii dracului.

– De unde știi? întreba repede omul cu noroc, scapand oala cu vin de la gura. Sa-mi dea rachiu, o oca de rachiu, mie și babei, ca baba-i calul dracului!

– De unde știi? zise baba, și din buzele ei negre scoase, ca o gheara de pisica, un dinte ascuțit.

Și bau, și bau, și începu sa cante, sa dea chiote, sa joace, pana odata se opri și privi lung la roata dimprejurul lui. Îi ardea capul.

– Mai oameni buni, zise el, aducand mana la brau, știți voi una? Sa te fereasca Dumnezeu de noroc!

– Aș! ce vorba! raspunsera toți odata.

– Mai oameni buni, știți voi una? Eu de-oi vrea sa ma înec nu pot, ca plutesc ca o bașica!

– Ei, aș!

– Mai oameni buni, știți voi una? Eu de-oi vrea sa-mi tai beregata nu pot, ca nu intra cuțitul!

– Ei, aș!

– Sa vedem! zise baba cocoșata, desfacand o gura pan la urechi. Omul trase cuțitul din brau și se izbi în beregata. Cuțitul intra ca într-o carpa, de colo pana dincolo. Sangele galgai și omul cazu, lung și greu, ca un buștean.

Toți înmarmurira. Ușa pravaliei se deschise și se închise fara sa fi ieșit nimeni. Afara s-auzi un ras ascuțit: „Hi, hi, hi!”. Apoi, un glas:

– Unde e punga? Toți îngalbenira și începura a se închina, șoptindu-și speriați:

– Cine-a fi ras?

– Unde-a fi punga?

– Era aci și ne pieri din ochi…

– Dar baba unde e?

– Care baba?

– A cu un dinte în gura și cu cocoașa în spinare?

– Eu am vazut-o – zise un flacau, și-i clanțaneau dinții de frica – a intrat în perete parc-ar fi sorbit-o o vultoare!

Un batran trase cuțitul din gatul omului.

– E rece ca gheața.

– A scapat de noroc.

– Și cui raman toate bogațiile lui?

– Altora.

– Ce, nu știți, zise un moș cu barba pana-n brau, nu știți ca nimeni nu are noroc pentru el? Norocul e al dracului: îți vine ție ca sa foloseasca altora…

Ș-a plans muierea pe barbatul sau. Dar cu atatea turme, și cirezi, și herghelii curand s-a mangaiat. Și nu s-a lasat pana n-a ajuns de la șapte la paisprezece, ca decat fara soț… mai bine paisprezece decat șapte…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *