A fost odata o baba, batrana, batrana. Abia zarea de batrana ce era. Și mainile îi umblau la ciorap, iar în gandul ei se ruga la Dumnezeu s-o daruiasca cu un copil, ca n-avea decat pe unchiașul ei. Și unchiașul, ba la padure, ba la arie, ba la targ, iar baba sta singura cuc, ca toata ziulica i-ar fi țiuit tacerea în fundul urechilor daca n-ar fi stranutat și n-ar fi tușit cateodata. Ba uneori, ca sa-și mai ție de urat, tot ea vorbea și tot ea raspundea. Și radea ea de ea, ca și cum ar fi ras ea de altcineva, înșirand ochiurile pe carlige.
– Ei, ei, ce n-ar plati un flacau la batranețile noastre!
– Cat, de? cat?
– Îhi, îhi, mult de tot!
– Adica ce, nu te-ai mulțumi și c-o fata mare?
– Ba, ce sa zic, bine ar fi ș-o fata…
– Da, dar la fata vrea zestre.
– S-ar gasi, ca eu și unchiașul avem ce ne trebuie și nu ne trebuie mult, trei coți de panza alba și cate un coșciug; iar boii moșului, iar plugul moșului, iar casa moșului și a babei, toate ar fi ale fetei.
– Bine, matușa, bine, da de unde și fata? Tu nu știi ca copacii uscați nu mai dau de la radacina?
Și batrana începu sa rada și sa ofteze: „hi, hi, hi, ooof, of!”
– Ei, toate se întorc, și apele se întorc de la Dumnezeu, numai tinerețile ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodata. M-aș mulțumi eu și pe un prichindel de baiat.
– Ba te-ai mulțumi și pe-o codana. Tu sa-nșiri, și ea sa deșire, tu sa cerni, și ea sa risipeasca, tu sa pui de mamaliga, și ea sa rastoarne caldarea pe foc.
– Daca e pe-așa, m-aș mulțumi și pe-un copil cat ghemul, numai s-aud în casa „mama”, ca mult e pustiu cand ușa se închide peste doi batrani.
– Da daca ar fi mai mic?
– Fie și mai mic. Și batrana începu sa rada.
– Ce neroada!
– Ba neroada, nu gluma!
– Dar daca ar fi cat un bob de mazare? Și tocmai cand da batrana capul peste cap de ras, odata tresari ca, de dupa ușa, se-auzi un glas ascuțit și înțepat:
– Dar daca ar fi cat o neghinița? Batrana se uita, se uita și începu sa se închine.
– Bine, bine, zise același glas, vad eu ca nu-ți trebuie copii… Baba își lua inima în dinți și zise:
– Ba-mi trebuie… da unde ești… cine ești?
– Cine sunt? Neghinița, gandul lumii. De mic ce sunt, patrund în urechile oamenilor și-i ascult cum gandesc. Adineauri eram în urechea ta a dreapta, apoi am trecut în a stanga, ș-am ras de m-am prapadit cand am vazut ce-ți trec prin minte…
– Ei, aș! Ce mi-a trecut? Nimic!
– Nu e adevarat, raspunse Neghinița razand, omul spune mai puțin decat gandește. Daca nu-ți șopteam eu ca copacul uscat nu mai da de la radacina, cine știe ce-ai mai fi spus…
Baba se facu ca para focului.
– Zau așa… nu te rușina, mama, nu zau… Așa e omul. Cand e mic face nebunii fiindca e mic; cand e la tinerețe face nebunii fiindca e tanar, iar la batranețe se gandește la nebunii fiindca nu le poate face…
Batrana pierdu sfiala și rabdarea și se rasti cat putu:
– Neghinița, ci taca-ți gura și vin sa te vad! Și pe loc se-auzi un țașt ca de lacusta și un bazait ca de albina. Batrana simți pe mana o picatura calda.
– Iacata-ma și pe mine!… Biata femeie facu niște ochi mari cat toate zilele și se mira toata de ce vazu pe mana, ca cerul de i s-ar fi deschis nu s-ar fi minunat mai mult.
Neghinița era frumos ca o piatra scumpa; și era mic cat o neghina; și avea niște ochișori ca doua scantei albastre, și niște maini și piciorușe ca niște firișoare de paiajen.
Batrana dadu sa-l sarute. Neghinița, țaști pe nas, țaști iar pe mana!
– Încet, mama, încet, ca ma strivești, zise Neghinița.
– Sa te sarut, ca-mi umpluși casa cu dragoste cand îmi ziseși mama.
– Încet, sa nu ma sorbi. Îl saruta.
– Cum mananci tu, Neghinița al maicai?
– Eu? Eu ma satur din fum. Pana acum am mancat la mese împaratești fara sa știe nimeni. Și ce-am mai ras cand ceilalți tremurau înaintea împaraților, iar eu ma plimbam prin urechile lor și le aflam gandul.
– Bine o fi de ei, Neghinița mama…
– Aș, binele focului! Saracii mor de foame, iar ei mor de mancare. De saraci e rau ca n-au cui sa porunceasca, și de ei e rau ca trebuie sa porunceasca la mulți. Pe ceilalți oameni cand îi minți te iau de guler și te judeca judecata dreapta; pe ei îi minți și dau din cap; ba și mai și: ei știu ca-i minți, și tac, și înghit, și n-au ce face, ca sa nu se strice trebile împarației.
– Da bine, Neghinița, ție-ți trebuie un an ca sa umbli cat altul umbla într-o zi.
– Da? Ei, nu e așa deloc. Eu ma las pe-o adiere și plutesc ca pe apa, și ma mladii pe apa vantului ca pe valurile marii. Ba uneori întrec randunelele ca o sageata de argint.
– Ce bucurie pe unchiașul meu, zise batrana, cand o afla ca are și el un copil. Deseara o sa se îmbete de bucurie.
– Ba e vorba, raspunse Neghinița, eu vreau sa vad pe tata acuși-acușic!
Și batrana, cand auzi cuvantul tata, se bucura de bucuria moșului și îi zise:
– Aria moșului este cat vezi cu ochiul de departe, pusa pe-un deal mare și întins. Unde-i vedea șase cai murgi treierand grau, acolo sa te oprești, ca dai peste unchiașul babei.
– Iata, plec. Cum îi deschise ușa, Neghinița se arunca, cu mainile întinse și cu piciorușele deschise, într-o unda de adiere. Și se facu nevazut, ca un strop de lumina.
Pe drum întalni o cireada de vaci. De minunici ce era, se dete afund într-o urma de vaca și începu sa strige:
– Mai vacari, mai, veniți de ma scoateți din inima pamantului, ca va fac pe voia gandului!
Vacarii se luara dupa glas, pana detera peste Neghinița. Unul, mai rau și mai prost dintre ei, vru sa-l striveasca și-și repezi calcaiul din baierile inimii. Neghinița țaști, și sari alaturea, iar vacarul, lovind cu sete pamantul, își scrinti piciorul și începu sa se vaiete. Ceilalți începura cu maciuca și, cum izbeau, ramaneau cu jumatatea în mana, iar ailalta se ducea zbarnaind.
– Sa nu va paziți vacile, cum va paziți mințile. Cruce lata, minte întunecata, urechi de vacar, urechi de magar! le zise Neghinița, și se dadu vantului.
Ajunse la unchiaș. I se sui pe nas, ca sa-l vada mai bine. Unchiașul se bucura, dar nu ca baba, iar Neghinița se întrista. Dar ca sa se-arate grozav, zise unchiașului:
– Nu cata ca-s mititel. Calul nu e mai mare ca copilul? și-l încaleca copilul. Bivolul nu e mai mare ca omul? și-l înjuga omul. Munții nu-s mai mari ca oile? și-i pasc turmele. Pamantul nu e mai mare ca fierul plugului? și-l despica fierul plugului. Codrul nu e mai mare ca un topor? și-l culca toporul la pamant. Tu nu ești mai mare ca mine? și te-au ostenit murgii în arie. Ia sa vezi cum îi dau eu la arie, fara bici, fara nimic.
Unchiașul, minunat, îl duse la arie. Cum ajunse, Neghinița sari pe-un cal și începu sa strige: „Hi, hai, hi, hai!” Ciupește pe unul, ciupește pe altul, caii începura sa fuga, dar ce fuga, parc-ar fi avut douazeci de bice pe șalele lor. Și cum se crucea moșul, iata și un negustor care trecea la scaunul împarației.
– Moșule, îi zise negustorul, cine mana caii așa de grozav, ca eu aud „hi-hai, hi-hai” și nu vad pe nimeni!”
– Ei, tata, raspunse batranul, m-a daruit Dumnezeu cu un copil ca o neghina, da cu mintea cat zece ca mine și ca d-ta.
Neghinița opri caii și sari în palma unchiașului. Cum îl vazu negustorul, se gandi sa duca împaratului așa minune.
– Moșule, zise negustorul, îți dau o punga de bani pe el. Neghinița, sfar, în urechea moșului și îi șopti ce sa vorbeasca. Și moșul zise, crezand ca de la el zice:
– Tu, care vinzi și cumperi, ai cumparat vreun suflet pe-o punga de bani?
– Îți dau… doua. Și iar moșul, dupa Neghinița:
– Doua pungi… pentru un suflet?
– Îți dau… zece. Moșul îngalbeni și zise, iar dupa șoapta lui Neghinița:
– Sufletele se daruiesc Domnului și se vand Necuratului.
– Îți dau… douazeci! Și moșul, calcand în gura lacomiei, tacu, cu toate șoaptele bietului Neghinița.
Neghinița vazu lacomia, da tot el șopti moșului:: „Fie!” Și moșul zise:
– Fie! Batu palma în palma cu negustorul. Tocmeala se facuse. Negustorul plati și lua pe Neghinița, vandut de bunavoie. Negustorul pleca. Neghinița striga moșului:
– Moșule, moșule, ai fost sa n-ai copii, iar biata baba, da!
Împaratul era la mare și la greu sfat cu toți carturarii, ca bantuia seceta și molima. Și daca negustorul îi spuse ca are un copil ca o neghinița, împaratul ramase înmarmurit, învațații împarației cascara ochii mari și se trasera de barbile lungi.
– Nu se poate, maria-ta, așa ceva nu scrie la carte.
– Ba se poate, zise Neghinița, sarind pe masa sfatului, ca multe se pot și nu stau în carți; și mult mai multe sunt altfel de cum sunt ticluite din condei. Și dupa ce se minunara cat se minunara, începu sfatul. Neghinița se sui pe mana împaratului, pe umar, apoi în creștetul capului, și de-acolo zise razand:
– Învața, maria-ta, ca cei mai mici sunt cei mai mari. Împaratul, cam de voie, cam de nevoie, raspunse:
– Așa e, Neghinița, așa e. Iar carturarii își detera ghies pe sub masa și plecara ochii în jos. Împaratul porunci sa-i toarne lui Neghinița o casa cu zece caturi, cat o nuca de mare, toata din aur-lamur și împodobita cu pietre scumpe.
Neghinița ramase la sfat și se pierdu din ochii tuturora, numai ca sa se ție de nazdravanii. Și, încet-încet, pași-pași, pana intra în urechea învațatului care cauta în stele cu ocheanele. Acolo asculta ce asculta, și înțelese ca acest vestit carturar, în loc sa se gandeasca la sfat, se gandea ca împaratul are nasul cam mare. Se duse binișor și intra în urechea carturarului care zicea ca știe maruntaiele omului și leacurile bolilor. Ăsta se gandea nu la sfat, ci ca-i placea inelul împaratului. Așa afla, pe rand, ca unul se gandea la o cucoana frumoasa, ca altul se gandea cam ce lingușeala sa carpeasca împaratului, altul ca ce n-ar da el pentru o sticla de vin, altul ca bine e sa fii împarat, altul ca împaratul e om ca toți oamenii, numai unul, cu fruntea cat toate zilele, asculta cuvintele și întrebarile împaratului.
Neghinița, cum afla gandul tuturora, zbughi în urechea împaratului și îi șopti tot, din fir pana în ața. Împaratul, crezand ca singur, el de la el, a citit în mintea lor, se manie foc și le zise:
– Ei, tu, care cați în stele, ți-ai facut ochii ochean și-mi vezi nasul cat un buștean. Astfel ți-e gandul la sfatul domnesc?
Carturarul se cutremura și dadu în genunchi, cerand iertare.
– Tu, se rasti împaratul catre doctor, daca ai avea inelul meu, ai omorî mai puțini oameni?
Doctorul se cutremura și dadu și el în genunchi.
– Tu, zise împaratul necajit alorlalți, te gandești la secaturi și nu vezi ca ești cu un picior în groapa; tu îți pregatești limba ca sa ma minți; tu crezi ca într-o sticla cu vin este mai mult duh decat în capul meu; tu nu știi ca un învațat pe scaunul domniei ar face mai multe boroboațe ca un neghiob; tu te pricepi ca împaratul e om ca toți oamenii, da nu te gandești ca învațații sunt ca neoamenii; iar tu abia te ții sa nu caști o gura cat sa înghiți împarația toata; numai ție ți-e mintea la sfatul domnesc.
Cu toții cazura în genunchi.
– Acum ce sa le fac, zise împaratul manios, sa le tai capul? Carturarii murira și înviara, iar Neghinița, care se suise în creștetul împaratului:
– Ferit-a Dumnezeu, maria-ta, fara învațați cine sa minta lumea?
– Sa nu fie decat adevarul pe lume!
– Ferit-a Dumnezeu! Ce-ai face chiar maria-ta fara minciuna? Apoi maria-ta ți-ai facut socoteala vieții? Mai multe ceasuri ai mancat, ai dormit, ai vanat, ți-ai socotit cazanele cu bani, ai petrecut, ba cu luminația-sa împarateasa, ba și fara ea, decat te-ai necajit cu trebile și cu nevoile împarației. Cum ai sta maria-ta pe scaunul lumii cand lumea ar afla adevarul?
Împaratul zambi, cu ciuda, nu e vorba, dar zambi ca sa dreaga treaba și îi ierta pe toți. Vazand însa ca cel din urma carturar, care se gandise la sfat, tremura mereu, îi zise:
– Ei, dar tu, cel mai cuminte, de ce tremuri?
– Maria-ta, zise bietul batran, mai bine sa spun și eu decat sa afli maria-ta. Iata, socotesc ca nu știu nimic și tot ma gandesc ca mi-e leafa prea mica.
Împaratul rase cu pofta și-i fagadui o leafa mai mare, apoi sparse sfatul carturarilor și pleca cu Neghinița în creștetul capului, nedumirit de cum ghicise gandurile tuturora.
Împarateasa și cuconii ei, vazand pe Neghinița, se minunara, dar, cand aflara ca împaratul, la vreme de batranețe, ghicește gandurile oamenilor, se crucira și tot nu le venea sa creada.
– Împarate, zise împarateasa, zau așa, ghicește-mi și mie un gand.
– Sa vedem, raspunse împaratul. Împarateasa se gandi și începu sa rada… Neghinița o zbughise în urechea împaratesei și-i aflase gandul: „Ca ce bine-ar fi sa mai fie o data împaratul tanar!” Și într-o clipa intra în urechea dreapta a împaratului, și șopa-șopa-șopa. Împaratul – pace! Împarateasa radea și zicea:
– Vezi ca nu ghicești? vezi? Pasamite, împaratul era cam tare de urechea dreapta. Neghinița înțelese, și țaști în urechea stanga, și iar șopa-șopa.
Împaratul se lumina la fața, dadu din cap, rase cu hohote și zise:
– Ei… împarateasa, împarateasa… da tot muiere! De, bine te gandiși tu, da nu se poate…
Împarateasa se rușina, pleca ochii în jos și se gandi: „Dar daca o ghici și la ce m-oi fi gandit înainte, intru în pamant! De cate ori n-am dat dracului sfaturile împarației cand nu se mai ispraveau pana dupa miezul nopții.”
În sfarșit, ce-i veni lui Neghinița, vru sa rada și de împarat; și își zise într-o buna dimineața: „Vezi ce e omul! Spune-i orice, spune-i mereu același lucru… omul crede, ca omul e prost. Ce nu crede întai crede mai pe urma. Am sa-i fac una și buna împaratului, sa-l las fara sfetnicii cei credincioși și sa-l încurc cu nebunii.”
Împaratul, de umbla în fruntea oștilor, de sta la sfat mare, de se culca, de se scula, de manca, de-și mangaia cuconii, un gand nu-l mai slabea: „Nu vezi, omule de Dumnezeu, ca ți-au îmbatranit sfetnicii și împarația merge rau?”
Pasamite, Neghinița îi intrase într-o ureche. Azi așa, maine așa, pana nu mai avu încotro. Sparse sfatul cel vechi și chema altul nou.
Tot unu și unu!
Cum venira, cum aruncara pe bietul împarat din scaunul neamului lui…
– Acu sa-l vedem! zise împielițatul de Neghinița. Împaratul ieși plangand din cetate. Neghinița, sus pe umarul lui.
– De ce plangi, maria-ta? ține-ți firea, nu fi muiere.
– Ei, ei, Neghinița, cum sa nu plang?! Unde mi-e toiagul împaratesc?
– Ci taci, maria-ta! Ia taie un corn și fa-ți, colea, o carja. Buzduganul e greu la batranețe, te doboara. Carja te sprijina.
– Ei, ei, Neghinița, unde mi-e scaunul împaratesc pe care au stat atația moși-stramoși ai mei?
– Ci taci, maria-ta! Întinde-te colea, pe fanul înflorit și moale, și sa-mi spui drept care e mai dulce la oase? Scaunul cu scumpetea, sau fanul cu frumusețea?
– I, i, Neghinița, unde mi-e coroana cu stemele și cu luminile?
– Ci taci, maria-ta! Pune foaie lata de lipan pe deasupra pletelor albe și spune-mi drept, care e mai ușoara, coroana cu grijile sau lipanul cu umbrele?
– Așa o fi, Neghinița, mai zise împaratul, oftand tocmai din baierile inimii, așa o fi, se potrivește ș-așa, fiindca știi tu sa le potrivești, dar cand ma gandesc în ce slava eram ieri… îmi vine sa scald tot pamantul cu lacrimile mele!
– Ci taci, maria-ta! Adica ce slavire? Toata viața, ba razboaie, ba sfaturi, ba taie capul unuia, ba întinde la bice pe altul, ba citește jalbele, ba asculta pasurile, ba cate și mai cate, și mai multe fara sa vrei de cate pe vrute. Marire sa fi fost asta? Dar ia gandește-te maria-ta ca un supus era supusul mariei-tale ș-avea un stapan, iar maria-ta, purtand grija tuturora, erai sluga tuturora. Vezi, de-aia maria-ta ai fost cel mai sluga, cel mai nevolnic din toata împarația. Curata socoteala: erai împarat, nu om; acum ești om, nu împarat. Și ești mai mare, ca unde-ți spune gandul, acolo te duc picioarele. Ș-apoi, cine știe? Socotești maria-ta ca boierii pot ceva fara prostime? Sa ceara prostimea pe vechiul lor împarat… și sa vezi maria-ta…
Se mai îmbuna împaratul la cuvantul lui Neghinița și se duse, în cruciș și în curmeziș, în toata împarația, c-o foaie de lipan pe cap și sprijinit pe-o carja de corn. Și de ce vedea se minuna și întreba pe Neghinița:
– Neghinița, de ce-l bat pe ala, de racnește ca din gura de șarpe?
– Fiindca împaratul e surd și n-aude, raspunse Neghinița.
– Neghinița, de ce-or fi atația oameni goi și desculți?
– Fiindca împaratul e orb și nu vede.
– Neghinița, de ce batranul ala s-o fi muncind sa roada în gingii o cojița uscata?
– Fiindca împaratul mananca prea mult.
– Neghinița, de ce-o munci unii și noaptea, de dau pe branci?
– Ca sa doarma împaratul și ziua, de i-o veni pofta.
– Neghinița, atunci de ce sa vie pe scaunul meu un împarat și surd, și orb, și lacom, și somnoros?
– Ei, poi, înainte de-a fi împarat, vedea, auzea, muncea, cumpatat la mancare și la bautura.
Bietul pribeag statu pe ganduri, în mijlocul unui oraș mare, mare și zise:
– I, i, Neghinița, mult cuvant ai! Acum s-ajung împarat, și aș ști eu sa fac cum e bine.
Și, ca din senin, abia sfarșise vorba de pe urma, ș-auzi o galagie, un vaiet, o duduitura, ca parca se cutremura pamantul. Cand colo, ce sa fie? Ștafeta mare. Niște voinici, cu sulițe lungi, aduceau vestea ca norodul a bagat la duba pe împaratul al nou, cu sfetnici cu tot, și ca cheama iarași pe adevaratul împarat. Cum auzi batranul, zise voinicilor:
– Stați, ca eu sunt! Și-l cunoscura toți, și îi detera în genunchi. Iar Neghinița, de colo, de pe umar:
– Maria-ta, mai vezi, mai auzi, ori ți s-a facut foame și-ți vine sa dormi?
La toate vine randul, dupa cum se întoarce roata, ca de-aia e roata, sa se întoarca, iar nu sa stea locului. Și-i veni randul și lui Neghinița, gandul lumii.
Într-o zi vru sa glumeasca cu împaratul, sa mai faca vreo dracie. Îi intra în urechea dreapta, crezand ca e în a stanga. Cu stanga n-auzea de loc. „Nu face nimic. Mi-e lene sa ma mut, se gandi Neghinița. În loc sa șoptesc, voi striga.” Și începu sa strige din toate puterile în urechea cu care împaratul auzea de minune.
– Un împarat daca n-a ști el de la el adevarul, nu-l mai afla de la nimeni!
Împaratul, auzind acest glas tare în fundul urechii, îi zvacni inima și-și trase o palma cat putu peste ureche, zicand:
– Iiiii, sa știi ca ce credeam eu ca-mi trece prin minte era numai în ureche!
Și cand își scutura urechea în podul palmei… Neghinița cazu leșinat…
– Tu mi-ai fost? Tu m-ai facut sa cad din scaunul împarației? Bine! Am eu ac de cojocul tau!
Împaratul, înfuriat, porunci sa-l lege de gat cu un fir lung de matase și-l coborî de-l îneca în puțul din curtea domneasca.
Așa sfarși bietul Neghinița.
