Author: Mircea Santimbreanu

Marturisesc sincer, cu placere chiar, îl invidiez pe Gogu Buzdugan. Şi nu atat pentru bicepşii lui de beton (şi la nevoie de cauciuc), cat pentru caracterul sau cutezator şi generos, şi mai ales, da, mai ales pentru cavalerismul sau. „Onoarea mai presus de orice” pare sa fie deviza sa care, nescrisa pe vreo eşarfa, scapara cu prisosinţa în ochii lui înflacaraţi. Nimic nu scapa acestor ochi. Nici cea mai milimetrica-dar ce zic eu?-microscopica abatere de la legile onoarei. Pesimiştii n-au decat sa deplanga agonia cavalerismului. Bocetul lor ma lasa rece. Ei nu-l cunosc pe Gogu Buzdugan! Ei nu l-au vazut…

GREU E SA FII BUNIC! In primul rînd sa stai mereu — asa vor povestitorii — la gura sobei (asta e tribuna bunicilor — incomoda tribuna, orice ati zice). In al doilea rînd sa-ti tremure vocea, în al treilea rînd, dupa ce ca-ti tremura glasul, sa tot spui si sa spui la povesti, în al patrulea rînd sa ai cel putin un nepot — de fapt asta merita s-o amintesc în primul rînd —în al cincilea rînd, dar ce sa ma amestec eu? La urma urmei, nu sînt decît loctiitor de bunic. Nici demisia nu mi-o primeste nimeni. Asadar, eu…

Ia te uita! S-a terminat…şi doar alaltaieri l-am cumparat?! Uimirea baieţelului din clasa aIIIa era neprefacuta. Nu, nu aveam de-aface cu unul din aceia care pitesc caietul în ghiozdan şi zic cu nevinovaţie: — Mi s-a terminat caietul, tovaraşe învaţator. N-am putut scrie tema, N-am avut pe ce… Caietul cu pricina se ispravise, cu adevarat! Ciudat însa: s-a împuţinat — ce zic eu? — s-a topit, da, acesta era cuvantul potrivit, s-a topit ca o zapada sub razele soarelui. Nu mai ramasese din el decît o pojghiţa de caiet, la umbra celor doua coperţi… Toate celelalte file şi-au luat zborul,…