Author: Alecu Donici

Cine-i tare şi mare, Dar minte nu prea are,   Nu-i bine, cât de bun la inimă să fie.   Pe elefant l-au pus în codri la domnie, Şi de pe neam ei toţi, De la străbunii săi până la strănepoţi, Au îndestulă minte; Dar este rar acel preafericit părinte Să-i iasă buni copiii toţi. Şi elefantul meu, oricum era de mare, A înţelegerii n-avea îndemânare, Iar blând şi plin de bunătate   Era, cât nu se poate. Şi iată că la domn au dat bietele oi O jalobă, zicând că „lupii răi pe noi   De tot ne jecuiesc”.…

– Nu ai cuget, eşti un rău! Tu te-ai făcut ciocan, tu te-ai făcut ilău. Şi-n mine baţi fără cruţare! Au doară ai uitat, că noi chiar din născare Tot de un neam suntem; Că noi alăturea în munţi ne-nfiinţăm? Aşa ţipa la argintari Sub loviture tari,   Argintul prelucrat de-a fierului unelte. Iar fierul au răspuns argintului aceste:   – Te mângâie, vecine! Şi întru suferinţi ia pildă de la mine. Tu încă ai noroc; Iar pe mine, scos din foc, Şi mai cumplit mă bate, Tot fierul, al meu frate!

Măgarul au văzut pe o privighetoare. – Prieteno, i-au zis, mă rog să mă asculţi: Eu tot am auzit o vorbă de la mulţi, Că tu întru cântări eşti meşteriţă mare,   Şi iată, acum vreu De iscusinţa ta să judec singur eu. Iar buna păsăruică, pornită spre cântare,   Când liniştit, abia În sine ciripea, Când tare şuiera, Când glasu-i tremura,   Apoi, prin dulcea ei strigare, Întru a dragostei cei gingaşe plecare   Pe amoraşul său chema, Şi rediul desfătat, cântarea-i răsuna; Iar lumea ascultând Tăcea şi se mira. Măgarul însă de pământ S-au rezemat cu fruntea,  …

– Ce vrasăzică, frate! Zicea către un râu vecinul heleşteu – Eu apele-ţi mereu Le văz că sunt mişcate;   Şi cum nu oboseşti mi-e greu de înţeles. Apoi privesc ades Pe unda ta plutind, când barce încărcate, Când plute, luntri, de care sunt mai nenumărate.   Aceste ostenele Zadarnice şi grele,   Cum nu le părăseşti? Cum nu te pilduieşti De-a mea viaţă lină De desfătare plină;   Căci eu, deşi nu sunt pe hartă arătat, Deşi nici un poet vrun vers nu mi-au cântat,   Dar stau în maluri moi, Pe perini de noroi, Ca o cucoană mare…

Pietrenii au ieşit cu totul din răbdare, Nemaiputând a suferi Ei pagube struncinătoare, Pe care nu putea feri:   Pentru că în tot anul, Cuejdiul nimicit Pe mulţi au sărăcit. Dar cine e deprins, ca viermele în hrean, Greu schimbă locul lui, unde au trăit an. Aşadar, târgul tot, odat’ s-au sfătuit Să deie jalobă la Bistriţa cea mare, Prin care arătând dovezi lămuritoare De păgubirile ce mulţi au suferit   Şi sufăr mai necontenit, Zicea: „Că pe Cuejdi, precum pe Bistriţoară Nici într-o primăvară Nu se stăvesc cu moară;   Şi case cu zăplaz, ba uneori şi vite Le…

În iaz, la iezătură, S-au arătat spărtură. Dar nu era deodată Atât de însemnată   Şi, dacă ar fi pus morarul osteneala, Ferea la început pe viitor sminteala. El însă, stăpânit de multa lenevire (Nărav ce pe la noi domneşte cam din fire),   Puţină grijă arăta; Iar cursul nu mai înceta. – Morarule, ia sama bine! Nu pierde vremea! – Las’ la mine,   Îmi ştiu eu treaba, nu te teme! Însă tot lasă, tot lungeşte, Pân’ când odată se trezeşte   Că apa e mai jos de stavili cu o palmă. Atunci şi-au luat morarul meu de samă…

La o alegere, făcută după legi Ce dobitoacele povăţuiesc din veci, Pe urs l-au fost ales nazâr peste priseci, Deşi s-ar fi putut un alt, oricare fie, Să prindă o aşa cam grea dregătorie.   Căci ursul dacă dă de miere, Apoi se-ncurcă-n socotele. Dar pasă tu de cere La fiare rânduiele!..   Oricine au dorit să intre-n aşa post, Nevrednic, defăimat de către toţi au fost   Şi parcă înadins Asupra ursului majorita s-au strâns. Toţi l-au heretisit, Iar el au mulţumit,   Ba încă la cei mari şi labele au lins. Dar răul în priseci curând s-au dezvelit;…

Un sărăiman poet odat-au reclamat Asupra unui om prostuţ, dar prea bogat; Iar jaloba-i era în chipul următor:   – Tu, al Olimpului atotstăpănitor, Şi preste zei mai mare zeu, O, Joe preaslăvite! Ascultă glasul meu,   Ia sama la a mea smerită rugăminte: Cu ce ţi-am greşit eu, De mă găsesc atât De soartă prigonit, Încât nu am nici casă, Nici lingură, nici masă. Şi singura-mi avere E numai în părere;   Când dimpotrivă, văd, cu toată-a lui prostie, Bogatul în trufie, De-a lui închinători făţarnici ocolit Şi pentru interes adesea măgulit, În desfătare el se află tot voios,…

Când norocul schimbă pasul N-aduc ani ce-aduce ceasul N. N. Norocul pururea de toţi e blestemat Că cine boierii nu are, Sau cel ce nu-i destul bogat, Toţi, de la mic şi pân’ la mare   Găsesc norocul vinovat. Când dimpotrivă el, ca orbul rătăcit, În lume nicăiuri nu stă statornicit; Ci umblă-n vizite, atât la împăraţi, Precum la negustori, la domni şi la magnaţi, Şi poate mâni va fi în bordeiaşul meu,   Sau în lăcaşul tău, Prea bune cititor!   Dar trebuie să fii tu singur lucrător,   Să iai aminte bine Şi vreamea să nu pierzi  …

Racul, broasca şi o ştiucă Într-o zi s-au apucat De pe mal în iaz s-aducă Un sac cu grâu încărcat. Şi la el toţi se înhamă: Trag, întind, dar iau de samă Că sacul stă neclintit, Căci se trăgea neunit. Racul înapoi se da, Broasca tot în sus sălta, Ştiuca foarte se izbea Şi nimic nu isprăvea. Nu ştiu cine-i vinovat; Însă, pe cât am aflat, Sacul în iaz nu s-au tras, Ci tot pe loc au rămas.   Aşa-i şi la omenire, Când în obşte nu-i unire: Nici o treabă nu se face Cu izbândă şi cu pace.

Un lup odată au intrat, De frică, nu de voie bună, Scăpând viaţa, la un sat. El se gonea din urmă   De către vânători cu puşte înarmaţi Şi câini întărâtaţi; Iar un aşa alai să nu dea Dumnezeu Nici la vrăjmaşul meu. În deznădăjduire,   Sărmanul lup căta oriunde mântuire Şi, întâlnind pe un motan, Prieten de mai an, Îi zice: „Frăţioare!   Tu nu ştii undeva aici a mea scăpare?” – Ba ştiu – răspunse el – aleargă la Trifan, Că este foarte blând şi milostiv ţăran. – Oh! nu pot, către dâns’ sunt tare vinovat, Căci astă-iarnă…

Un om poznaş au fost schimbat Vro trei femei cu cununii,   Fiind tustrele încă vii. Dar acolo era un aspru împărat, La care, cum au mers asemene ştiinţă,   Au şi găsit de cuviinţă Ca pentru aşa faptă, Pe om să-l dea sub judecată;   Iar spre mai aspră înfrânare, Judecătorilor au pus el înainte Să fie cu luare-aminte Şi să închipuiască pedeapsa cea mai mare Unei asemene de pildă rea urmare; Că la de împotrivă, el hotărât era   Pe toţi a-i spânzura. (Asemene un împărat Nici pe la noi n-ar fi stricat.)   Judecătorii văd că nu-i…

Un înţelept odată şedea cu un magnat La sfat. – Tu, care cunoşti lumea Şi-n inime citeşti, Te rog să-mi lămureşti   De ce-n societăţi alese mai anume, Nici prinzi de veste când cu oameni te trezeşti   Nepotriviţi şi seci? Aşa pe înţelept magnatul întrebă, Iar el răspuns îi dă: – Societăţile au soartă potrivită Cu o bina din nou mai mult de lemn zidită. Spre pildă, eu acum o casă mi-am făcut   Şi nici nu m-am mutat, Iar greierii de mult În ea s-au aşezat.   Cercând cu scumpătate A fabulei sujet, Găseşti c-avea dreptate   Acel…

Pe când la greci au părăsit Ciopliţii dumnezei, Iar locurile lor, pe drept le-au împărţit Norodul între ei: Atunci şi muntele Parnas   La unul muritor moşie a rămas. Stăpânul nou pe el îndat-au aşezat   Câţiva măgari la păşunat. Măgarii au aflat, De unde, până unde! Că muzele odat’ Au locuit pe munte Şi zic: „Se vede, dar,   Că noi aici suntem mânaţi nu în zadar. Pesemne muzele de oameni s-au urât   Şi ei au hotărât: Ca noi în locul lor cântări să iscodim. Aideţi! voinicilor! cu toţii să răcnim. Nu pierdeţi cumpătul, strigaţi cu îndrăzneală,  …

Leul, lupul, vulpea şi câinele odat’, Ca nişte buni vecini, s-au fost alcătuit,   Cu toţii întrunit, Să umble la vânat:   Şi ce vor căpăta să-mpartă măsurat. Se-ntâmplă dar, că vulpea-ntâi Un cerb frumos au prins, Şi adunând pe toţi ai săi, Spre jertfă l-au întins. – Acuma e treaba mea, băieţi, Le zise leul lor. Voi trebui numai să vedeţi Cum eu împart uşor.   Şi despicând îndat’ pe cerb în patru părţi, Au zis: „Aceste sunt frăţeştile bucăţi. Şi iată: cea întâi e partea mea de frate; A doua, pe drept ca unui leu se cade; Ş-acea…

La nişte case mari, în oale prea bogate, Sta falnic pe fereşti, Pe lângă flori fireşti, Şi cele prelucrate De mâine omeneşti. Dar iată, nori s-adună, Cu fulgere lucind, Şi tunetul răsună De ploaie prevestind;   Iar floricelele acele iscusite Îndreaptă către zei Smerita rugăminte: Ca să oprească ei, Cu un cuvânt din ceri, A ploaiei neplăceri;   Dar rugămintea lor au fost zădărnicită Şi ploaia cea pornită De un răcoare vânt   Se varsă pre pământ, Potoale sfera grea, Verdeaţa înnoieşte Şi firea după ea Se pare că zâmbeşte.   Atunci şi florile acele naturale Se dezvelesc frumos, Din…

Veveriţa cu crenguţa De mulţi ani slujea la leu; Slujba cere stăruinţă Şi este lucru cam greu A fi deştept, cu simţire, Ş-a întâmpina ades Capricii care din fire Au acei mari mai ales. Nu ştiu dar, cu ce purtare, Cu ce chip prea nimerit Veveriţa cinste mare De la leu au dobândit Ş-au luat făgăduinţă Că din dările ce vin Îi va da spre cunoştinţă Un car de alune plin. Făgăduinţa îi bună, Numai nu aduce saţ; Şi la auz ea răsună Cuvânt aspru: mai răbdaţi! Veveriţa-n ascultare Rânjea dinţii lăcrimând Şi din ochi clipea cu jale,   Pururea…

Un câine, de pe neam dulău, Prielnic, credincios către stăpânul său, Odată au văzut Pe vechiul cunoscut, Juju, căţel tărcat,   Ce din ogradă an în curte s-au luat Şi carele acum la o fereastră-n casă, Şezând pe un covor de cele mai frumoase,   Afară mândru se uita. – Jujucă: ce mai faci mata?   Întreabă câinele, din coadă dând încet. (Acesta între câini e semnul de respect.) – Îţi mulţumesc, mon cher! răspunse lui Juju. Sunt bine. Dorm, mănânc, alerg, mă hârjonesc Şi pe saltele moi când vreau mă tăvălesc.   Dar spune-mi: ce faci tu? – Eu…

Ţăranul semăna ovăs în primăvară, Iar calul, ce l-au fost adus în cărucioară,   Privind la semănat, Fierbea în gândul său aşa un rezultat: – Mă mir, cum zic de om că este o fiinţă, Aleasă prin a lui a minţii iscusinţă?   Eu nu văd la dâns’ minte Măcar de un grăunte.   Şi oare poate fi mai mare nebunie Decât să scurme el ogoare pe câmpie, Şi apoi să presare ovăs sau altă pâine,   Când mult făcea mai bine Ovăsul să-l dea mie   Ori murguşorului, iar pâinea la găine, Sau până în sfârşit să ţie în…

Arvinte coatele au ros la antereu, Dar n-au stat mult să socotească;   Ci singur el, mereu Se puse să-l cârpească.   Iar pentru petici de cârpit Din mâneci au tăiat ca o a patra parte   Şi antereul l-au gătit   Cu mânecile prea scurtate, Încât oricare le vedea, De dâns râdea.   Văzând aceasta el, au zis în gândul său: „Lăsaţi, că doar nu sunt aşa de nătărău,   Vreun lucru mare nu-i Să-mi tai eu poalele de pe la antereu Şi mânecile să le pui Mai lungi decât era”. Au zis şi au făcut. Dar lumea se…

În palat la împărat, Adevărul, gol din fire, Fără veste au intrat. La a lui aşa privire Împăratul au strigat: – Cine eşti? Cum îndrăzneşti, Gol, aici, să te iveşti? – Adevărul sunt.   – Ce vrei? – Vreau să-ţi spun a mea părere: Tu nicicum nu ai durere Pentru pământenii tăi; Cei mai mari te măgulesc Şi norodul jefuiesc; Legile îţi sunt călcate… – Ieşi afară! Ieşi afară! Golule neruşinate! Daţi-l uite jos pe scară! Iată cum fu primit Adevărul dezgolit; El, oftând, se depărtară. Dar a lui dorinţă bună Un alt chip i-au arătat. Adevărul mai pe urmă…

Păstorul unor oi, pe lângă turma sa Avea un cal şi un măgar. Din întâmplare el găseşte o harşa, Cusută tot în fir şi în mărgăritar. Harşaua, precum ştiu acei ce merg călare, Se cade calului spre înfrumuseţare.   Păstorul însă-au socotit Că calul e destul de fire-mpodobit Şi au găsit cu cale, Stăpân fiind pe ale sale,   Să puie pe măgar harşaua delicată. Dar au ieşit în faptă Că prostul de măgar, nesocotind ce poartă Şi nedeprins a fi-mbrăcat, Cu scumpa lui harşa în bahnă au intrat; S-au tăvălit, s-au răcorit Şi chiar ca un măgar de glod…

Ţăranul au fost tras pe oaie-n judecată, Cu reclamaţie de criminală faptă. Iar vulpea, pe atunci fiind judecătoare, Îndată au luat pricina-n cercetare Şi, după formi, întâi chemări s-au rânduit Atât pârâtei oi, cât şi jeluitor, Trimise înadins prin vrednic slujitor, Şi-adeverinţele la tact s-au priimit.   Iar la înfăţişare Ţăranul au propus aceste următoare: – Cutare lună, zi, cinstită judecată! La mine doi claponi pieriră din poiată, A căror penele şi puful au rămas, Şi oaia singură cu păsările-au mas.   Dar oaia au răspuns Că-asemene prepus, De sine-i prihănit,   Căci toată noaptea ea atuncea au dormit; Că…

Ţăranul au găsit un galben ruginit, Pe care lui îi da destui bani de argint.   Dar el au zis în sine: „Să-l schimb aşa nu-i bine.   Acum am priceput că trebui curăţit, Pentru ca să câştig pe el preţ îndoit”. Şi înturnându-se acasă au luat   Nisip şi cărămidă, Cu care galbenul atâta l-au frecat, Încât l-au şi făcut curat ca o oglindă, Dar numai au scăzut din greutate mult Şi preţul cel dintâi la galben au pierdut.   Ideea fabulei e lesne de-nţeles. Părinţilor! pe voi priveşte mai ales. Căci voi nu trebuie să vă siliţi Întru…

O vulpe la ţăran se înnădis-odată La păsări în poiată. Cu-acea deprindere şi iarna pe omăt, Ea noaptea au venit flămândă la ospăt,   Şi în găini s-au desfătat. Iar după ce s-au săturat,   Apoi au zis: „Destul, mă duc degrab-acasă, Ca nu cumva să dau pielcica pentru masă”. Dar îngrijirea ei, curând s-au împlinit: Căci urma se vedea, pe unde au venit. Ţăranul vânător s-au şi luat pe urmă, Şi vulpea au ieşit de contăş foarte bună.   Ce dac-ar fi şi-n lumea mare Văzută urma la tâlhari, Atunci mă jur, fără mustrare, Că s-ar vădi şi în…

O vulpe au intrat odată Flămândă în livadă.   Şi poamele văzând, frumoase, coapte bine, S-au bucurat prea mult în sine, Dar bucuria ei au fost în mâini străine: Că prunele pe crengi cam susuşor era   Şi nu se scutura. Umblând ea în zadar mai bine de un ceas, Au zis aceste către prune: – Cum v-am găsit, aşa vă las,   Măcar că la privit vă arătaţi prea bune, Dar verzi, în loc să folosiţi, Voi dinţii strepeziţi.   Un adevăr de mult văzut, Că neavând prilej ca să ne folosim De-un lucru ce ne e plăcut, Apoi…

Având tovărăşie La o negustorie, Câţiva prieteni pe viaţă   Au câştigat mulţime de bani gheaţă. Şi adunându-se la casa lor obştească S-au apucat folosul să-mpărţească.   (Dar sunt cam rare împărţele Fără gâlceve sau smintele.)   Şi-ai mei prieteni buni, câştigul împărţind, S-au întărtat la sfadă. Când, iată! deodată,   Aud strigând: – Săriţi! săriţi! foc! casa arde! – Lăsaţi şi ne vom socoti pe urmă; Dar trebuie să ştiţi că mie mi se cade   Din cea de faţă sumă O mie încă şi mai bine,   Au zis dintre tovarăşi unul. – Iar mie în tot bunul…

Din turmă lupul sur o oaie au răpit. În codru s-au ascuns Şi pe mâncat s-au pus. Iar şoarecul au mirosit Aproape de mâncare;   Din borticica lui cu pază au ieşit, S-au furişat prin frunzişoare, Şi tocmai de sub lup furând o fărmătură, Ţuşti! iute-n crăpătură. Iar lupul au pornit un răcnet foarte mare, Urlând: „Săriţi! Tâlharii!”   Asemenea s-au întâmplat În târg o întâmplare:   De la jăcuitor tălharii au furat O pungă cu parale, Iar el la ceastie îndat-au reclamat.

Copilului de pieptănat Neneaca pieptene din târg au cumpărat. Copilul foarte mult de el s-au bucurat.   Ce piepten bunişor! Cum merge de uşor!   Mai bine de un ceas El perişorul său prin pieptene au tras Şi mulţămit deplin neneacăi au rămas.   Apoi s-au pus la carte, Au învăţat frumos, Din buchi a opta parte;   Şi iar la pieptene degrabă s-au întors. După aceasta dând de alte jucării, Copilul au făcut prea multe nebunii Şi părul de pe cap de tot şi-au încâlcit. Dădaca lui au vrut îndat’ să-l netezească, Dar pieptenul era prin casă zăhăit; Şi…

În oglindă o momiţă Chipul îşi văzu odată. La a sa tovărăşiţă Face semne şi-i arată, Zicând: „Uită-te, priveşte La acea caricatură, Cum se strâmbă, se sluţeşte, Parcă-i puhavă la gură. Vezi grimasuri ce întoarce… Eu să fiu aşa de slută, Samă singură mi-aş face Şi m-aş spânzura de ciudă. Dar cam sunt din surioare Vro trei-patru slutişoare Ca aceasta, şi anume Pot pe număr a le spune.” – Nu mai cere trebuinţa – I-au răspuns tovărăşiţa – Căci, fără de înşirare, Adevărul de vei vrea, Noi suntem cam din născare Tot ca una, fata mea!   Se găsiră o…