Author: George Cosbuc

La Cahul, pe câmpie, din marginea poienii Se întinseră-n coloane de luptă moldovenii, Şi-aveau cu ei pe vodă, iubitul domn al lor, Iar Golia, el plecat-a din faptul dimineţii Prin vale să-şi reverse din lături călăreţii Ca vânturi iuţi ce scurmă şi-mpart cumplitul nor.   Iar când veni şi vremea să urle-n zare tunul, Mişcatu-s-au românii cu miile, ca unul O lamur-a Moldovei prin sutele de ani! Dar Golia ticălosul alt gând avea cu soţii, Şi-n suliţe ridicându-şi căciulile cu toţii Lăsând câmpia noastră trecură la duşmani.   O clipă stete vodă cu inima trăsnită. Întors apoi, strigat-a spre oastea-nmărmurită,…

Măicuţă dragă, cartea mea Găsească mi-te-n pace! Pe-aici e vânt şi vreme grea, Şi-Anton al Anei zace De patru luni, şi-i slab şi tras, Să-l vezi, că-ţi vine plânsul, Că numai oasele-au rămas Şi sufletul dintr-însul.   Apoi, să ştii c-a fost război Şi moarte-aici, nu şagă: Cădeau pe dealuri, dintre noi, Ca frunza, mamă dragă. Şi acolo-n deal, cum fulgera, Un plumb simţii că vine Şi n-avu loc, cât larg era, Decât în piept la mine.   Mi-e bine-acum, şi-aşa socot Că nu va trece luna Şi-oi fi scăpat de-aici de tot. Dar vezi te rog de una: Să…

La nucii din livezi m-am dus, Să văd ce e prin vale, Am mers la vii pe deal în sus Şi mi-am făcut o cale Pe câmpii de către Damasc De ce m-am dus eu oare La locul unde turme pasc? Vă jur, fete fecioare, Să nu cercaţi voi a trezi Iubirea-n piept cu sila, Căci ea de sine va veni! Cunoaşteţi voi copila Sionului? Cine-i ca ea? Frumoasă ca ea, cine? Frumoasă eşti, iubita mea, Nici roza nu-i ca tine!   Vai, las să te mai văd, căci fierb Vii, scumpă porumbiţă, Sărind pe deal ca pui de cerb,…

Jalnic vâjâie prin noapte glasul codrilor de brad, Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.   În castelul de pe stâncă, la fereastra solitară, Stă pe gânduri o femeie şi priveşte-n noapte-afară.   Al ei suflet e furtună, noapte e gândirea ei – Astăzi ea e pusă-n rândul celor mai de jos femei!   E regina ostrogotă! Dar în turn aici e roabă; Lacrimile-n ochii palizi îi sunt singura podoabă.   În tăcerea din odaie-i intră cruntul Teodat, Ea se-ntoarce tristă, blândă: – „Tu-mi eşti rege şi bărbat.   M-ai privit întotdeauna ca pe-o piedică din cale, Pentru ce-mi ascunzi…

La paşa vine un arab, Cu ochii stinşi, cu graiul slab. Sunt, paşă, neam de beduin, Şi de la Bab-el-Manteb vin Să vând pe El-Zorab. Arabii toţi răsar din cort, Să-mi vadă roibul, când îl port Şi-l joc în frâu şi-l las în trap! Mi-e drag ca ochii mei din cap Şi nu l-aş da nici mort.   Dar trei copii de foame-mi mor! Uscat e cerul gurii lor; Şi de amar îndelungat, Nevestei mele i-a secat Al laptelui izvor!   Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi: O, mântuie-i, de vrei, că poţi! Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!…

Ea mergea căpşuni s-adune, Fragi s-adune Eu şedeam pe prag la noi. Ea, ca şarpele prin foi, Vine-ncet, pe ochi îmi pune Mâinile ei mici şi moi, În ureche-o vorbă-mi spune, Râde lung şi fuge-apoi.   Pieptul plin cu mâna-l ţine, Strâns îl ţine, Că-i piept tânăr şi mereu Ar sălta, şi-n salt e greu. Stă pe loc şi-i pare bine, Bate-n palme: Te ştiu eu: Nu mai viu! De viu la tine, Mă săruţi şi nu mai vreau!   Eu o chem şi-i spui de toate, Multe toate, Multe bune şi-n zadar, Nu-mi faci capul călindar! Nu te cred…

Umbre mari răsar pe cale, Ziua moare după culmi; De pe coastă, pe sub ulmi, Se scoboară mieii-n vale. Obosit şi blând popor! Şi cântând, păşeşte-agale O copilă-n urma lor.   Noapte bună, soare sfânt, Până mâine! Noapte bună! Mâine iar vom fi-mpreună, Tu să râzi şi eu să cânt.   Mâine până-n zori te scoală, Adă flori de-argint în poală Şi le-aşterne pe pământ!   Şi, murind, întinereşte Soarele de dragul ei, Şi-o cunună de scântei El prin păr i le-mpleteşte: Mâine dacă n-oi veni. Păru-n apă ţi-l priveşte, Dor de mine de-ţi va fi!   Şi-i va fi…

La miez de noapte morţii-n cor Îşi cântă jalnic imnul lor, Iar albele giulgiuri bătute de vânturi Dau tact tânguioaselor cânturi.   Ei sunt războinicii oşteni Ai regilor asirieni – Zobail la moarte i-a dus ca pe-o turmă, Cu biciul bătându-i din urmă.   Ce fericit e cine-i viu! Noi putrezim într-un sicriu! Ni-e dragă şi nouă viaţa şi-averea, Dar regii ne-o iau cu puterea.   Frumos e, sfânt e să trăieşti Când pentru ai tăi tu suflet eşti; Dar noi am trăit ca să dăm ajutorul La regi care omoară poporul!   Tu, cel mai lacom dintre regi, Ai…

În ziua cea sfântă şi mare La zece-ale lunii lui mai Se vede-o ciudat-arătare Pe-un deal de la Plevna, pe-un plai!   Când zorile-ncep să s-arete Acolo-n tăcutele văi, Din groapă ies moartele cete, De-a pururi jeliţii flăcăi.   Ei vin de prin locuri pe care Ca vechile răni le cunoşti, Pe unde-au stat şanţuri odată, Redute, şi taberi, şi oşti.   Striviţi şi cu mâinile rupte Şi galbeni ca-n jalnicul loc În ziua sălbatecei lupte Când bieţii pieriseră-n foc.   Fac roată, şi-o rugă murmură Iar Valter şi şonţu, şi toţi Mai-marii ce-n frunte căzură Stau jalnici acolo între…

Rumi adunase-n creier Toată cuminţenia lumii – Şi-ntr-o zi regele Gupta Cheamă la palat pe Rumi. „Mâine-i Anul nou, ştii bine. Şi-obicei din vremuri este Ca-ntr-această zi să fie Sărbătoare de neveste.   Şi-aş dori vrun lucru mare! Tu eşti sfânt, aşa se spune, Faci minuni; şi mâine tocmai Ce n-aş da pentr-o minune. Înmulţim splendoarea zilei Vrei? Găseşti tu una-n pripă.” Rumi a rămas pe gânduri, Negăsind răspuns o clipă.   Şi-a plecat. Făcuse dânsul Mari minuni de altădată, Dar acum avea prilejul Pentru cea mal minunată.