Author: Alexandru Vlahuta

Cât ne iubeam, şi cum credeam odată Că-i un amor ce nu se va mai stinge, Că tot ce-n gândul nostru se răsfrânge E-o lume veşnică ş-adevărată ! De multe ori, dorinţa de-a te strânge La piept, mai caldă, mai pasionată, Îmi deştepta o grijă-ntunecată: “Când voi muri ...” şi tu-ncepeai a plânge ... Poveste-i azi, şi nici măcar nu-i tristă, Căci totul s-a sfârşit pe nesimţite; Nici urmă din ce-a fost nu mai există, Vezi tu, ce de iluzii risipite! Un semn, o fluturare de batistă. Şi ca un văl uitarea ne înghite.

Te-ador, ş-a mea gîndire în veci neadormită Veghează ca o mamă la gingaşul tău sîn, Şi-n noaptea cea adîncă, cînd tu dormi liniştită, Cînd trec visuri frumoase prin sufletu-ţi senin, Cînd îngerii din ceruri la tine se scoboară Prin somn să te păzească de visuri necurate, Cu drag a mea gîndire se las-atunci uşoară, Şi-ţi fură de pe buze săruturi înfocate, Şi-n dezmierdări nebune se joacă pe-a ta faţă. Şi joacă, şi s-alintă pe fragedul tău sîn Cum joacă lin zefirul pe-a cîmpului verdeaţă, Cum fluturul s-alintă pe-o roză sau pe-un crin. Dar iarba se apleacă alene după vînt Şi…

Ce proşti mai suntem amândoi! Comori de plăceri dorm în noi, Şi cum le-ar putea deştepta O clipă din dragostea ta! E oare-o virtute-a răbda? ... Cu zâmbetul tău mă-nfiori, Stăpâna atâtor comori: Eu ştiu că mi-ai da, dac-aş cere, Tu ştii c-aş primi, de mi-ai da, Şi totuşi răbdăm în tăcere, Privind cum viaţa se trece Pustie, şi tristă, şi rece.

Ce te uiți cu ochii galeși la copacii triști și goi, Și oftezi, dând pas gândirii să mai lunece-napoi?... Lasă frunzele pustiei și bătăilor de vânt! Tinerețe, farmec, visuri... toate-s țăndări de vas frânt, Ce de mult pieriră-n valma răzvrătitelor talazuri. Strânge-ți gândurile-acasă, nu le mai lăsa-n poghiazuri, Palide-n puterea nopții să mai tremure pe drum... Nici te mai uita în urmă-ți la grămezile de scrum... Nu vezi tu că îndărătu-ți e-ntuneric și pustiu!... Și n-auzi cât de sinistru sun-a groapă ș-a sicriu Glasul tinereții duse ș-al iluziilor șterse?... Înțelege că-i zadarnic pe-un mort lacrimi să se verse!... Negreșit, avut-ai…

Şi mă-ntrebi de te-am iubit? Spună-ţi cît mi-ai fost de dragă bolţile cereşti şi sfinte, Martori dezmierdării noastre. Plîng cînd îmi aduc aminte Cît am fost de fericit. Şi mă-ntrebi de ce-am fugit? Spună-ţi cît ai fost de crudă bolţile cereşti şi sfinte, Martori infamiei tale... Plîng cînd îmi aduc aminte Că odată te-am iubit ! Convorbiri literare, an XIV, nr. 9, 1 decembrie 1880

Să plec? Ah, mult e dureros Să plec de lângă ea. Din sufletu-mi pustiu, noptos, Să sting drăguţa-i stea. Căci o iubesc cum n-am iubit Fiinţă-n viaţa mea. A, traiul meu va fi cernit Departe dus de ea. Şi când gândesc să plec, îmi pare Că văd cum se sfaramă Şi munţi, şi stele lucitoare, Şi cerul de aramă. Şi toate cad bucăţi mărunte Şi fac în faţa mea Un zid înalt, nalt cât un munte, Ca-n veci să stau cu ea. O, da, să stau, căci fără ea Mi s-ar părea că mor, Să stau, să-i spun durerea mea…

Noaptea s-a lăsat pe vale, şi cătunu-i adormit. În bordei sărac, la vatră, suflet trist şi chinuit, Fără somn, tânăra mamă copilaşu-şi ţine-n poală, Şi plângând îl netezeşte pe obrajii arşi de boală. De cu sară mititelul încetase să mai ţipe: Se ducea, văzând cu ochii, viaţa-i fărâmită-n clipe. Peste ochii mari şi tulburi cad pleoapele-obosite, Somnu-l biruie adoarme. Suflări repezi, ca gonite De al morţii frig, din urmă, trec mai slabe, mai curmate… Ea tresare; cum le-ascultă, şir de fulgeri îi străbate Întunericul din suflet. Pe păreţi, în bezna rece, Fâlfâind ca o aripă, para focului se trece. Iat-o…

Cum curge vremea şi ne-ngroapă! Ia vezi ce mare te făcuşi: Mai ieri, erai numai de-o şchioapă, Când te pierdeam printre păpuşi; Când te dam huţa pe picioare, O minunică răsfaţată, Şi te-ntrebam care-de-care : Ce eşti mata – băiat, ori fată? Parcă te văd cum înainte Ne ieşi la toţi, şi-n gât ne sai; Mama-ţi tot zice: fii cu minte ... Tu parcă altă grijă n-ai! Zâmbind, dai gurii noastre pradă Obrajii rumeni şi rotunzi; Şi toate laşi să ţi se vadă, Căci n-ai de ce să ţi le-ascunzi. Sub scară, jos, într-o rochiţă Pân’ la genunchi, aproape goală,…

Ca-n basme-i a cuvântului putere: El lumi aievea-ţi face din păreri, Şi chip etern din umbra care piere, Şi iarăşi azi din ziua cea de ieri. El poate morţii din mormânt să-i cheme; Sub vraja lui atotputernic eşti, Străbaţi în orice loc şi-n orice vreme, Şi mii de feluri de vieţi trăieşti. Te-atinge doar, şi tu — o biată clipă Ce tremură-ntre două veşnicii — Priveşti de sus a lumilor risipă, Şi toat-a lor zădărnicie-o ştii. Aprinde-n inimi ură sau iubire, De moarte, de viaţă-i dătător, Şi neamuri poate-mpinge la pieire, Cum poate-aduce mântuirea lor. * Voi, căror vi s-a…

M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine, Copilul visător de altădată! Mă simt plutind – privirea mea-nsetată Se pierde-n orizonturi largi, senine. De-acum, ispititori, în van mai cată Viclenii ochi ... îi ştiu atât de bine! O, nu mai tremur când mă uit la tine, Şi azi te iert, căci rana-i vindecată. Iar visul tău – ca pânza Penelopii – Se ţese ziua, noaptea se destramă ... Noian de întuneric ne desparte ! Zadarnic zâmbitoare te apropii, Şi glasul tău tremurător mă cheamă – Tot mai străină-mi eşti, tot mai departe ...

Pentru ochii tăi răpit-ai Foc din stele și din soare, Pentru buza ta furat-ai De la roz’ a ei coloare. Gingășia, frăgezimea Ce se joacă pe-al tău sân, E plăcută, dar furată, Ai furat-o de pe crin. Râsul, nevinovăția De la îngeri le-ai furat. Ai răpit tot ce-a fost farmec Din seninul nepătat. Glasul tău de privighetoare, Glasul mierlei mult plăcut L-ai răpi și cânți cu dânsul, Ș-a rămas codrul tăcut. *** Înțeleg. Astea-s podoabe; Dar din inimioara mea Ce podoabă-ți poți tu face, De-ai răpit-o și pe ea?

O, dar e mişelnic lucru singur zilele să-ţi curmi! Ce cumplit îmi vânturi mintea, şi cu ce-ndârjire-mi scurmi Noaptea gândurilor mele, Moarte, când îţi stau în faţă! Simt că-nnebunesc... Mă turburi. Fugi cu neagra ta povaţă. Înţeleg, împărăţia ta, cu veşnica-i odihnă, Este singura-mi scăpare. O să fiu acolo-n tihnă: Nici urât, nici dor; nici cobea neprielnicelor gânduri N-or mai răscoli cenuşa rece, ţintuită-n scânduri. În sicriu dormi somn de piatră. — Nici un zgomot, nici o grijă; Viermii nu te mai întreabă de-ai fost aur, de-ai fost schijă1, Cap de geniu, ori de vită — tot o hârcă scofâlcită,…

Minciuna stă cu regele la masă... Doar asta-i cam de multişor poveste: De când sunt regi, de când minciună este, Duc laolaltă cea mai bună casă. O, sunt atâtea de făcut, vezi bine, De-atâtea griji e-mpresurat un rege! Atâtea-s de aflat! Şi, se-nţelege, Scutarul lui nu poate fi oricine. Ce ţară fericită, maiestate!... Se lăfăieşte gureşa Minciună. Că numai Dumnezeu te-a pus cunună De-nţelepciune şi de bunătate Păstor acestui neam ce sta să piară, Ce nici nu s-ar mai şti c-a fost, sărmanul, De nu-şi afla sub schiptrul tău limanul, De nu-ţi sta-n mână bulgăre de ceară. Că tu sălbatici…

Ieri! ... cenuşa ce păstrează forma încă neschimbată, Din ce-a ars în focul vremii; lacrima deja uscată, Sau un zâmbet de pe buze, spulberat de-al sorţii vânt; Ieri ... poveste, cu eroii – oase putrede-n mormânt. Astăzi? ... lampă ce se stinge, stea plecată spre-asfinţit, Visuri nebătute încă de-al ursitei vânt cumplit, Piscul nalt, pe care dorul, vânător, stă şi pândeşte Ţarmul unde amintirea cu dorinţa se-ntâlneşte. Mâini? ... o strângere din umeri a enigmei întrebate; Rai sau iad, în care ochiul niciodată nu străbate, Cui de aninat speranţe, prunc ce nu poate grăi. Măine ... măine, cine ştie câţi…

Eu vreau cântări de veselie. Că tu ești trist, ce-mi pasă mie? Nici vreu să știu de ce te doare, De grijile ce te frământă, De inima ta care moare... Tu ești poet, deci cântă. De te urăsc, de te sfâșie Vrăjmașii tăi, ce-mi pasă mie? Zâmbind, tu rănile-ți ascunde, Și-n stele sufletu-ți avântă, Cui te lovește, nu-i răspunde... Tu ești poet, deci cântă. De-ți plâng ai tăi, în sărăcie, Și-i vezi murind, ce-mi pasă mie? Tu du-mă-n alte lumi, senine, Căci singura-ți chemare sfântă E să mă-nveselești pe mine; Tu ești poet, deci cântă. Iar dac-un vânt de nebunie…

M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine, Copilul visător de altădată! Mă simt plutind – privirea mea-nsetată Se pierde-n orizonturi largi, senine. De-acum, ispititori, în van mai cată Viclenii ochi ... îi ştiu atât de bine! O, nu mai tremur când mă uit la tine, Şi azi te iert, căci rana-i vindecată. Iar visul tău – ca pânza Penelopii – Se ţese ziua, noaptea se destramă ... Noian de întuneric ne desparte ! Zadarnic zâmbitoare te apropii, Şi glasul tău tremurător mă cheamă – Tot mai străină-mi eşti, tot mai departe ...

Cum m-adînceşte-n visuri lăuntrul tău feeric, Şi cît îmi pari de sfîntă!... Tu mă uimeşti, pădure, Cînd pe sub bolţi tăcute şi pline de-ntuneric, Las paşii să mă poarte şi gîndul să mă fure... Cum m-adînceşte-n visuri lăuntrul tău feeric!... Cînd mă adormi de farmec, în pacea umbrei tale, Ce dulci vedenii tainic subt ochi mi se strecoară;... Se-ntorc morţii din groapă şi vremile din cale, Şi iar mă simt copilul nebun de-odinioară, Cînd mă adormi de farmec, în pacea umbrei tale, Căci peste-a mele chinuri uitarea se aşterne. Din vremi renvie basmul, şi-mi torn palate iarăşi, Din aurul luminii…

Acum, cînd nu ne mai iubim, Vino cu mine-n ţintirim, Acolo unde, îngropate, Zac, coperite de uitare, Atîtea visuri îngheţate De vreme şi de nepăsare. Căinţa-nlătură-ţi, şi vină: Nici eu, nici tu nu eşti de vină. Ce de mai cruci stau pe cărare!... Aicea-i prima sărutare: Luna, privind cu drag a noastră Primăvăratică iubire, Sclipea în lumea ei albastră; Iar noi plîngeam de fericire, Şi lăcrămile de pe faţă Ni le sorbeam, cuprinşi în braţe. Dincoace-un dor — sigur îl ştii: E dorul celor doi copii De-a merge-alături pe cărarea Vieţii lor, de visuri plină, C-un singur gînd, ca-ngemănarea A…

Greu la deal, şi greu la vale, Nu-s bucate, nu-s parale, Toţi sunt lefteri, Negustorii n-au afaceri, Preoţii n-au cununii, Moaşele n-au faceri. "Biruri noi!" guvernul strigă, Iar ţăranul: "Mămăligă!"... Nu-s parale, nu-s: Ce mai plănuiţi palate Şi oraşe ca-n Apus? Ştiţi voi ce-i la sate? Lanurile-s părăsite: Nici imaş nu-i pentru vite, Apele-au secat. Goi, flămînzi, copiii zbiară. Gospodarii au plecat În lume, să ceară... Nu mai are cum ţăranul Din pămînt să scoată banul, Vouă să vi-l dea. Foametea de pe la sate Va să vie să mai stea Şi-n cele palate!

Lui V. A. Urechiă Din bordei — de lângă vatra unde stă nenorocirea Ca o strajă neclintită — ridicatu-mi-am privirea Sus, spre sfetnici, şi văzut-am a lor feţe luminoase, Ş-am văzut maimuţăria, strâmbăturile greţoase Astor molii, astor ciocli, dezmăţaţi copii ai spumei, Care-n aur văd, smintiţii, sufletul şi cinstea lumei, Inimi dogorâte-n para poftei de-a se-navuţi, Stând ca viermii pe-un cadavru, ce-a-nceput a se-mpuţi. I-am văzut — păpuşi gătite, tologiţi în jeţuri moi, Trântori, fără nici o grijă, şi străini de-orice nevoi, Răscolind în a lor cuget ale ţării măruntaie Şi cătând, nesocotiţii, ca din trupul ei să taie Partea…

Eram pribeag pe-o lume obscură şi pustie. Plângeam când tu, cerească şi vecinică făclie, Lucind în a mea cale, opritu-m-ai din mers Şi ochii-mi, ca o mamă, de lacrime i-ai şters. Eram străin, şi ţie ţi-a fost milă de mine. "De unde vii şi unde te duci?" m-ai întrebat. Nu ştiu. Steaua desprinsă din boltele senine Mai ştie ea sărmana ce drum a apucat? Atunci mi-ai zis: "Iubeşte, străin nu vei mai fi". Ferice sunt de-atuncea. În veci te voi iubi.

Codru-i mort. Copacii cu ramuri putrede şi înnegrite Se-ncovoaie; şi pe şirul de schelete-nţepenite, Ca pe nişte coarde-ntinse, trist arcuş vântul ce bate Cântă epopeea morţii, jalea crăngilor uscate. Gâzii cu ochi plini de focul poftelor nemistuite Lung se uită la aceste adăposturi năruite Şi rânjesc... Ah, unde-i rodul şi frunzişul tău umbros, Crăngile cu freamăt dulce, paserea cu cânt duios, Unde sunt? Odinioară sub stejarii tăi măreţi Găzduiai şi dedeai umbră obosiţilor drumeţi. Astăzi fiarele şi moartea stăpânesc cuprinsul tău. Vânt cumplit de pustiire a trecut ca un duh rău Şi te-ai stins. Al putrejunei vierme roase-a tale ramuri,…

Aur, subt a mea privire Cît de drăgălaş luceşti, Tu eşti glorie, tu mărire, Fericirea mea tu eşti! Înjosit, plin de ruşine, Pentru tine vieţuiesc, Stînd pe-un tron ce nu-i de mine, Într-o ţară ce urăsc. Pînă ce n-oi calici-o, Ş-oi avea să-i iau ceva, Hula ei voi suferi-o, Ca un scai voi sta pe ea. Dar atunci cu mulţămire Voi lăsa-o binişor, M-am născut zaraf din fire, Şi zaraf voiesc să mor. Mult timp însă, o, durere! Ca un rege-am să prînzesc, O, cartofi, străbună bere, Tot cu voi am să sfîrşesc! Epoca, an I, nr. 238, 10 septembrie…

Ce mult aş vrea să mai iubesc o dată, Să simt din nou a vieţii primăvară, În drumul meu pustiu să mai răsară, Ca din poveşti, o zână adorată. Să scriu răvaşe lungi, şi-n orice sară Să trece pe la fereastra-i luminată, S-o văd le geam, cum umbra şi-o arată, Şi ore-ntregi s-aştept să-mi mai apară. Din ochii mari, privirea ei fierbinte Asupră-mi blând şi dureros să cadă, Şi-ntr-un suspin ea să-mi citească gândul ... Frumosu-i chip să farmece-a mea minte, Şi ca pe-un astru-n sufletu-mi purtându-l, Să fiu copil, şi visurilor pradă!

A revenit frumoasa primăvară; Copacii parcă-s ninşi de-atâta floare; Dorinţi copilăreşti, renăscătoare, Fac inimile noastre să tresară .... Iubire e în razele de soare, Şi farmec în a codrului fanfară, Şi visuri dulci în liniştea de sară: În cer şi pe pământ e sărbătoare. Ascult, privesc, respir cu lăcomie, Căci toată frumuseţea asta-mi pare Că niciodată n-are să mai fie! Şi-s fericit c-am fost o clipă-n stare Să simt, în marea lumii simfonie, A gândurilor mele întrupare.