Author: Ana Blandiana

Adusă la marea judecată Care se termină prin trimiterea pe pământ, Eu, găsită nevinovată, Am primit dreptul Să mă aleg pe mine. Dar nu bărbat, şi nu femeie, Şi nici un animal n-am vrut să fiu, Şi nici o pasăre, şi nici o plantă. Se-aud secundele căzând Din marele drept de-a alege Se-aud lovindu-se de piatră: Nu, nu, nu, nu. Zadarnic adusă la judecată, Zadarnic nevinovată.

Număr penele verzi Din aripa bradului. Dacă îmi vor ieşi Mai puţine de 41 El va avea dreptul să zboare. Îmi ies chiar 41. Da, e mai complicat, Dar oricum de mine depinde Să-i acord dreptul în continuare. - Zbori, îi spun. - Eşti o proastă, îmi răspunde bradul. - Nu, sunt o luptătoare pentru drepturile bradului, Zbori! - O, murmură el, se vede Că n-ai încercat niciodată Să-ţi încleştezi rădăcinile-n nori. - Nu. De altfel, am greşit numărătoarea: Îţi creşte şi următoarea.

Ion Agârbiceanu trăia atât de retras, încât faptul că - deşi locuiam pe aceeaşi stradă - l-am zărit o singură dată, în autobuz, îl consider un privilegiu al adolescenţei mele. Strada se numea Andrei Mureşanu (se numea, oare, într-adevăr aşa sau numai lumea continua să-i spună astfel după vechiul ei nume?) şi pentru a ajunge la cămăruţa unde stăteam în gazdă urcam dealul din spatele Teatrului Naţional, trecând în fiecare zi prin faţa casei lui. Nu se vedea niciodată nimeni, dar nici nu avea un aer părăsit. Era severă şi solidă, aparţinând nu numai prin piatră, ci şi prin spirit…

Azi am plutit, iubito, pe ape mari albastre, Cămaşa de pe mine, iubito, poţi s-o storci, Şi m-am gândit pe ape la inimile noastre, Dar m-ai strigat - tu poţi oricând să mă întorci! - Şi-am revenit din apele albastre, Şi ca dovadă - uite-un pumn de scoici. Azi am umblat, iubito, prin mari şi-adânci păduri, Îmi sfâşiară haina potecile ascunse. Şi m-am gândit prin codri la ochii noştri puri, Dar m-ai strigat - şi-n mine chemarea ta pătrunse; Şi m-am întors din marile păduri, Şi ca dovadă - iată-un pumn de frunze. Azi m-am pierdut, iubito, prin straturi mari…

La cei ce acum îşi încep călătoria prin regnuri În pântecele mamelor lor (Ah, viitorul!) Sau poate nici n-au ajuns până acolo Şi mamele lor sunt încă fetiţe jucându-se Cu elementele chimice nedevenite sămânţă (Ah, viitorul!) La ei mă gândesc, La momentul în care vor vrea să afle Cum am reuşit; La cei ce vor fi Incapabili să-şi imagineze Şi neînstare să vadă Prin fereastra murdară Întotdeauna închisă Între decenii (Ah, viitorul!) Cruzi şi încă oneşti, Netrecuţi prin târgul de sclavi, Prin mezatul ideilor (Ah, viitorul!) Pe ei îi visez Întrebându-se Cum de nu mi-am pierdut Nici viaţa, nici minţile;…

Greierii cântă numai în somn, Greierii ziua sunt numai insecte, Lăsaţi-i să doarmă şi-ascundeţi-i, ierburi, De sincerităţile zilei, suspecte; De adevărul uscat şi zadarnic Ferească-i al rouăi prea limpede domn Şi tot ce nu reuşesc să trăiască Întâmple-li-se în somn; Lăsaţi-i să doarmă legaţi de coşmare, Cântând ca din strune din propriile funii, Subţiri prinţi de ţipăt jertfiţi ascuţit Singurătăţilor lunii.

Tu ai fost crucea mea Înaltă, subţire, În stare să mă răstignească Grindă pe grindă. Eu am fost crucea ta Copilărească, Răsfrântă-n oglindă. Aceeaşi mişcare Pentru îmbrăţişare Şi răstignire, Pentru mire Şi pentru mireasă. Lasă Vremea să curgă de două ori, Dinspre seară, şi dinspre zori, Pentru unul, şi pentru altul, Să ne asemene, Şi să ne-acopere sumbră Cu flori - Printre care să privim spre înaltul Desenat cu două cruci gemene: Una de umbră.

Din oglindă mă privea un trup firav Cu claviatura coastelor distinctă, Inima-apăsa pe clape grav Şi-ncerca să-apară în oglindă. N-am văzut-o niciodată, dar ştiam, Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă (Precum inima salcâmului din geam Coşul pieptului de crengi o face frunză). Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă E aievea cântu-i uniform, Şi ca nu cumva în somn să tacă, Mi-era frică seara să adorm.

Candoarea mi-a-nflorit în ochi definitiv Cu-ntâiul plâns în curtea școlii sub castani Când clasa mea primea cravata roșie festiv, Și sufeream respinsă grav de colectiv Că nu-mplinism încă nouă ani. Candoarea mi-a crescut de-atuncea dureros, Cu brațul ridicat deaspura frunții mult, Simbolizând că viața-mi va fi socotită mai prejos Decât tulburătorul luptelor tumult, Că niciodată n-am să mă separ orgolios De imnul colectiv și luminos. Candoarea scrijelată de mâna ta lucid În ochii mei, dramatic deschiși spre mâna ta, Oricâte maluri s-ar sedimenta, Nu-mi vor putea-o șterge. Candoarea ca un zid Va măsura maturitatea mea, Partid.Adăugat de: mustang

"Principalul e să nu ne pierdem minţile", Auzeam mereu Şi-mi imaginam minţile Ca pe nişte bobiţe de mercur Neastâmpărate, greu de stăpânit Şi gata mereu să se piardă, Pe care mi-ar fi plăcut Să le strâng la un loc Într-o singură bulă strălucitoare, Aşa cum făcusem o dată Când se spărsese termometrul, Culegând în palmă Sângele lui argintiu. Adormisem atunci - ţin minte - Disperată de somn, Strângând pumnul cu încăpăţânare Peste sâmburul viu, În timp ce auzeam Vorbele îngrijorate ale celor mai mari: Să nu ne pierdem minţile...

Nu stiu nici cine, nici cum Ridica pe valuri de ura Gunoaiele stranse in drum Pe care curentul le fura, Le face-mparati de o clipa Spumei murdare din varf, Apoi le rastoarna in pripa, Redandu-le marelui starv Al timpului. Taci si asculta Minciuna vuind in statui. Ingenuncheati sub insulta, De ce, pana cand si a cui

Nu mă lăsa, aşează-mi-te-alături Şi ţine-mi capul strâns să nu tresar Când somnul bont la care-s condamnată Se-ascute, răsucindu-se-n coşmar; Cuprinde-mi tâmplele în palme-aşa Cum ţii să nu se verse un potir Şi pune-ţi gura peste gura mea: Inspiră ţipătul care-l expir, Să nu se-audă hohotul de plâns Ce-şi hotărăşte trupul meu contur; Îmbrăţişează-mă să nu mă smulgă Valul de spaimă care creşte-n jur Şi duce totul, şi în urma lui Rămâne doar moloz şi ghilimele, Şi se chircesc bolnave şi se sting Şi soarele şi celelalte stele...

Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile, Înnebunitele ploi si ploile calme, Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei, Ploile proaspete si plictisitoarele ploi fara sfârsit, Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile, Îmi place sa ma tavalesc prin iarba lor alba, înalta, Îmi place sa le rup firele si sa umblu cu ele în dinti, Sa ameteasca, privindu-ma astfel, barbatii. Stiu ca-i urât sa spui “Sunt cea mai frumoasa femeie”, E urât si poate nici nu e adevarat, Dar lasa-ma atunci când ploua, Numai atunci când ploua, Sa rostesc magica formula “Sunt cea mai frumoasa femeie”. Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca…

O să mor brusc, nu peste mult şi frumos, Lăsând în urmă uimire surdă, indiferentă, Vântul complice m-o prohodi voios Într-o glumeaţă, transparentă reverendă. Şi, amuzată, iarna va râde ningând Peste mormântul meu suplu şi dac, Voi asculta-o şi, îngânând-o în gând, O să mă leagăn în moartea mea ca-ntr-un hamac. Din când în când de-a frumuseţea o să mă joc, Şi, răsucindu-mi pe inelare viermi aurii, Ţărâna neagră o să mi-o trag peste ochi Cochet, ca borul unei străvechi pălării. Dar când nemurirea mă va chema grijuliu, Ca nu cumva de-adevăratelea să mor de tot, Voi fi de mult…

Când voi fi-mbătrânit destul Să nu îmi mai doresc să mor O să mă sui într-un pătul Cu miros bun, adormitor De grâu încins sub bolţi de stuh, De floarea-soarelui uscată, De praf bătrân şi de văzduh Pe care-l ştiu de altădată; O să mă-ntind printre grămezi Fără dorinţe, fără gând Şi nici măcar n-o să visez Perechi de vorbe-alunecând; În dulcele coşciug de boabe Voi sta zâmbind cu ochii-nchişi, O să îmi joace pe pleoape O rază din acoperiş; Uimită fără de pricină Din când în când o să adorm, Mă va trezi câte-o albină Cu bâzâitul ei enorm,…

Sunt dimineti in care Zeii semintelor ma recunosc, Ma privesc cu uimire Si-mi spun „Parca te-am mai vazut undeva“, Eu am aceeasi impresie Dar nu-mi amintesc unde Si ca sa nu-i dezamagesc Le zambesc Si le fac semn ca da. „Azi primavara In palatul acela de sub pamant In intunericul gingas Nu erai dumneata? Se auzeau pasi din cand in cand Deslusit“ Iar eu, fara sa-mi fi amintit, Murmuram da, da. Da, eu trebuie sa fi fost, Si eu va cunosc, Zei mititei Risipiti in tarana si roua, Chiar daca minte nu tin, Si eu simt ca vin Dintr-o lume…

Somnul pulsează ca un ocean Şi ritmic loveşte în ţărmul viu Ce încă mai sunt, şi mă surpă, şi scriu Cu spinii pleoapei plecate viclean; Mai smulg o silabă din ape, pământ Moale de somn, lângă una mai veche, Oceanu-mi scandează chemări în ureche Şi ritmic loveşte în ţărmul ce sunt; Mă surp cu o literă, cu o vobă, c-un an, Din dulci calendare mă nărui şi-adorm, Pe când, morfolindu-şi poemul diform, Somnul pulsează ca un ocean.

Fiecare venim dintr-un sat - Unii direct, alţii trecând prin părinţi, Unii direct, purtători de eresuri şi basme, Fericiţii putând să se-ntoarcă oricând. Alţii, trecând prin părinţi, rătăciţi Pe crengile sângelui depărtate, subţiri, În loc de păşuni, şi seminţe, şi cai cunoscând Alcoolul cuvântului extras din acestea. Vreau drumul părinţilor mei să-l întorc, Vreau satul cu sunetul lacrimei mele, Poteca din holde ştiută din somn Şi reintrarea vorbelor în lucruri. Să intru-n cimitirul cu crucile căzute Şi cunoscându-mi paşii asemenea cu-ai lor, Să se-ncâlcească-n rădăcini străbunii Bolborosind cuvinte de patimă în somn. Dar n-are cine-mi spune de unde vin. Doar…

Ieri dimineaţa pe la ora şapte, Când era încă aproape noapte Şi toţi copiii dormeau încă tun, A fost săvârşită o crimă în prun. Un vierme necunoscut s-a introdus În pruna cea mai de sus. I-a supt sângele dulce şi-n grabă A azvârlit-o fără viaţă în iarbă. A plecat. La ora opt şi zece minute apoi, Furnicile au descoperit trupul prunii-n trifoi, Şi l-au aşezat pioase pe-o pernă Umplută cu foi de lucernă, Şi l-au prohodit bătrâneşte pe rând, Şi l-au coborât în pământ. La ora nouă şi cinci au venit păsările, detectivii cei mici, Şi le-au anchetat, şi le-au…

Ştiu, puritatea nu rodeşte, Fecioarele nu nasc copii, E marea lege-a maculării Tributul pentru a trăi. Albaştri fluturi cresc omizi, Cresc fructe florilor în jur, Zăpada-i albă neatinsă Pământul cald este impur. Neprihănit eterul doarme, Văzduhul viu e de microbi, Poţi dacă vrei să nu te naşti, Dar dacă eşti te şi îngropi. E fericit cuvântu-n gând, Rostit, urechea îl defăimă, Spre care o să mă aplec Din talgere - vis mut sau faimă? Între tăcere şi păcat Ce-o să aleg - cirezi sau lotuşi? O, drama de-a muri de alb Sau moartea de-a învinge totuşi...

Acoperită de rouă, Ţară a frunzelor fragede, Câte milenii încă Nu vei obosi să te naşti? Leagăn de nenorocire Atât de frumos încât nimeni Nu are timp să renunţe La verdele tău cimitir, Ţărână bogată în sare Depusă din lacrimi pe care Albii de râuri le duc Şi le umplu cu peşti; Şi plânsul îţi e roditor, Mamă fără odihnă Şi negândită, crescând Mieii în oi spre jertfire, Din morţi extrăgând ierburi vii Şi din suferinţă iubire. Pace şi linişte ţie, Dăruitoare nebună, Sub cerul de sânge uitat Şi vânăt de frig, noapte bună.

Nu te speria. Va fi atât de simplu totul Că nici nu vei înţelege Decât mult mai târziu. Vei aştepta la început Şi numai când Vei începe să crezi Că nu te mai iubesc Îţi va fi greu, Dar atunci voi pune Un fir de iarbă să crească În colţul ştiut al grădinii, Să ajungă la tine Şi să-ţi şoptească: Nu vă speriaţi, Ea este bine Şi vă aşteaptă La celălalt capăt al meu.

Sunt primul om care îmbătrâneşte Sub soare. Singură descopăr, Şi fără să mă poată ajuta cineva, Această enormă mirare A trupului încă al meu Dar rămas Ca pe un ţărm părăsit în prăpăd, În timp ce eu Alunec, alunec pe mare Până nu mă mai văd.

Durerea aceea, Bătrână de mult, Începută la 5 dimineaţa, Ale cărei răcnete neomeneşti Le ascult Şi le răscumpăr Cu viaţa; Durerea, în vidul căreia Toate literele mele, Ca să îl umple, se-aruncă, Dar, mai reală decât istoria Literaturilor lumii, femeia Se zbate urlând Sub cea mai totală poruncă A universului Expulzat înainte De contracţii şi hohote Nemaiînnăbuşite de plâns; Durerea aceea Cuminte, Schimbată pe mine Spre prânz...

Prea frumos Pentru a nu fi cucerit, Prea tânăr Pentru a nu fi stăpânit, Prea bogat Pentru a-şi aparţine; Prea înţelept Pentru a lupta, Prea curajos Pentru a nu fi rănit Prea sceptic Pentru a nu fi înfrânt; Prea înfrânt Pentru a nu fi liber, Prea liber Pentru a nu fi umilit, Prea umilit Pentru a muri.

Pornesc în mine în exil, Tu eşti patria mea De care nu mai pot să mă apropii, Tu eşti ţara în care m-am născut Şi am învăţat să vorbesc, Numai pe tine te cunosc în lume. Prin ochii tăi am înotat de-atâtea ori Ieşind pe mal cu trupul tot albastru. De-atâtea ori am navigat prin tine Pândind bolborositul prevestitor de hulă Al sângelui în stare să mă înece-oricând. Tu eşti partea mea de pământ, Numai din tine ştiu să mă înalţ. Stăpâne tu, împădurit Şi semănat cu lacuri, Ţinut pe care-l stăpâneam cândva Şi-n care nu mai pot să mă…

Frunze, cuvinte, lacrimi, cutii de chibrituri, pisici, tramvaie câteodată, cozi la făină, gărgăriţe, sticle goale, discursuri, imagini lungite de televizor, gândaci de Colorado, benzină, steguleţe, portrete cunoscute, Cupa Campionilor Europeni, maşini cu butelii, mere refuzate la export, ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe, întâmpinări la aeroport, cico, batoane, Salam Bucureşti, iaurt dietetic, ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia, zvonuri, serialul de sâmbătă seara, cafea cu înlocuitori, lupta popoarelor pentru pace, coruri, producţia la hectar, Gerovital, aniversări, compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii, vin de regiune superior, adidaşi, bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei, peşte oceanic, Cântarea României, totul

Poeţii cred că e o corabie Şi se îmbarcă. Lăsaţi-mă să mă urc pe corabia cu poeţi Înaintând pe valurile timpului Fără să-şi clatine catargul Şi fără să aibă nevoie ca să mişte din loc (Pentru că timpul se mişcă În jurul ei tot mai repede). Poeţii aşteaptă, şi refuză să doarmă, Refuză să moară, Ca să nu piardă clipa din urmă Când corabia se va desprinde de ţărm - Dar ce e nemurirea dacă nu Chiar această corabie de piatră, Aşteptând cu încăpăţânare ceva Ce nu se va întâmpla niciodată?

Mamă, întâiul meu mormânt, Beznă fierbinte, Cu-atâta nerăbdare prostească părăsită, În timp ce fiecare bulgăr Al ţărânei sale Se-mpotrivea plecării fără rost. Îmi vei ierta vreodată învierea, Grăbita înviere ce mă rupea de tine Pentru ca, din lumină în lumină, Să mă apropie de-o altă moarte? E tot mai frig, Străinătatea mă pătrunde, Pe cum mă urc se şterge drumul înapoi. E-atâta depărtare pân' la tine, Că s-ar putea-nălţa biserici Să mijlocească rugile-ntre noi.

Impudice fructe crăpate Arătându-şi sâmburul gol Înalţă-n văzduhul pierdut Aburi miraţi de alcool; Miros vegetal de iubire Sub soarele picotitor În care plante de aur Răsar, dorm o vară şi mor; Lene fierbinte şi-adâncă Unde se-opresc şi albinele, Lumină atât de puternică, Încât stinge răul şi binele Într-o beatitudine Uimită ea însăşi de sine; Fructe senzuale cu viermi În cărnile dulci de ruşine...