Author: Emil Garleanu

Singura! In tot cuprinsul campului larg, dansa nu se zarea, decat numai cand vantul culca ierburile înalte, şi ea ramanea în picioare, alba cum e laptele, cu coama împraştiata peste ochii orbi, cu coada lunga, încolacita de-a lungul picioarelor subţiri. Venea dimineaţa în urma hergheliei întregi, la pas, ascultand de departe clinchetul clopoţelului de argint de la gatul calului, care, nu de mult înca, se ţinuse pe urmele ei. Pe rand clopoţelul a trecut la toţi manjii ei, cei mai frumoşi de prin ţinuturile acelea. Pe doi dintre ei îi ţinea minte înca, pe ceilalţi îi hranise, îi alintase cu…

Toamna! Padurea fumega. Negurile se lasa perdeluind zarile. Pasarile se rotesc în înalt, se deşira, iar se strang şi iar se raresc, apoi îşi aleg calauzele, le pun în frunte, şi-n varf de sageata calatoresc. Se ridica stolul sus-sus, pe apa albastra a cerului, şi lin, ca împinse de un dor tainic, vaslesc, se şterg din zarea plaiurilor noastre. Se duc! încotro? In nopţile reci de toamna vazduhul parca freamata. O lume ciudata pare ca prinde fiinţa subt stele; noiane de frunze desprinse pare ca sunt purtate de vanturi; umbre se strecoara ratacite; ţipete rasar şi se strang; chemari de…

In odaie e tacere. Prin fereastra deschisa soarele scoate sclipiri din sticlaria de pe poliţi. In faţa iconostasului clipoceşte candela. Pe masa din mijloc, sta deschis, uitat acolo de catre copiii sfinţiei sale, un ceaslov vechi, scorojit şi unsuros. O musculiţa, cat o gamalie, stralucitoare ca un licurici, intra bazaind sa caute ceva dulce de gustat. Zboara încolo şi-ncoace. Se uita prin strachini, se aşaza pe marginea unui pahar, se plimba pe la icoane, ca şi cum s-ar închina, ba intra pana şi-n potcapul cel nou, pe care plodurile îl aşezasera pe pat cu fundul în jos şi-l prefacusera într-un…

Pe lacul luciu din gradina cu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrabatute de nici un foşnet, pe lacul adormit ce pare o uriaşa lespede de cristal ce acopera o alta gradina fermecata, lebada – barbatul ramas singur – trece ca o închipuire, alb ca zapada, cu aripele ca doua scoici de argint, cu gatul lasat, între ele, subţire, ondulat ca toarta unei amfore. Pasarea pluteşte lin, şi în ea parca poarta, ratacit, sufletul unei fiinţe duse de pe lume. Sus, pe bolta adanca, stelele au palit; în haosul albastru, luceafarul sclipeşte tainic, stralucitor, purtand parca în vapaia…

O clipa ţinu noaptea, cat ţin nopţile de vara, cand întunericul e numai o strangere de aripi a luminii. Şi totuşi îndata ce se trezi fluturul, în racoarea umeda a dimineţii, i se paru ca dormise de cand lumea; de aceea zise în sine, banuind: „Ce Dumnezeu rasare soarele atat de tarziu!” Dar ca şi cum Dumnezeu i-ar fi facut pe voie, deodata se rasfira din înalt manunchiul stralucitor al razelor de soare, şi peste campie navali un val de aur. Fluturul îşi palpai de cateva ori aripele, şi din varful galben al tulpinii de lumanarica, unde poposise de cu…

Şi paserile se înţeleg între ele. Dumneavoastra poate nu ma veţi crede. Atatapaguba! Dar eu ştiu multe asupra lucrului astuia de la gaiţa mea, de la gaiţa mea care, fiindca am învaţat-o sa vorbeasca omeneşte, mi-a descoperit cateva taine ale graiului pasaresc. Dumneata, spre pilda, auzi ciripind o randunica, crezi ca i-a venit, aşa, un gust, sa faca galagie, în vreme ce dansa da poveţe puişorilor ei: „Nu ieşiţi la marginea cuibului!”, „Nu strigaţi cand nu sunt eu cu voi!”, „Tst! pisica!” O vrabie ciripeşte pe gard. Dumitale puţin îţi pasa. Şi ei, biata! i-a sarit inima din loc: „Uliul!”…

Facuse Dumnezeu aproape toate lighioanele pamantului. Îi ramasese de înviețuit numai cateva. Pe acestea se hotarî sa le plasmuiasca dupa sfatul celorlalte. Astfel putea sa cunoasca și inima și mintea acelor carora le daduse suflet mai dinainte. Așa, dupa povața leului, care vroia sa știrbeasca din mareția tigrului, facu mața; dupa gustul raței, zuliara pe lebada, faptui gasca; dupa placul elefantului, ironist, nascu șoarecele. Asculta chiar pe magar, care-l rugase ca, decat ar mai face un dobitoc pe lume, mai bine i-ar lungi lui urechile, doar-doar o putea prinde un sunet mai armonios. Dumnezeu știa ca fiecare din vietațile aceste…

S-a desfacut din mugur, într-o dimineaţa calda, a începutului de primavara. Cea dintai raza de soare s-a împletit pe ea, ca o sarma de aur, facand-o sa tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întai i s-a parut scurta şi apropierea nopţii o mahni. Lumina se stinse, racoarea o facu sa se zgribuleasca, sa se vare între celelalte şi sa aştepte, aţipind pana a doua zi, venirea soarelui. * Cu ce revarsare de stralucire se ridica stapanitorul lumii, pana sus pe cer! Raza se scoborî din nou, şi toata ziua, încalzita, frunza se scalda în albastrul vazduhului. In scurta vreme…

Gaiţa mea e foc. V-am destainuit paţania ciocanitorii şi de-atunci şi-a pierdut încrederea în mine. O saptamana întreaga am rugat-o pana sa-şi ţie cuvantul, sa-mi spuie cum au capatat pasarile penele lor aşa de minunate la vedere. Ascultaţi ce-am vorbit cu gaiţa: Eu: Pasare draga, îţi fagaduiesc ca de acum înainte n-o sa mai spun altora nimic din ceea ce-mi împartaşeşti. Gaiţa: Lasa ca te cunosc. Aşa mi-ai vorbit şi randul trecut, şi mi-ai pus ciocanitoarea pe cap, de-mi amaraşte zilele. Eu: Gaiţa draga, ma jur… Gaiţa: Juramintele tale sunt ca fulgii mei de uşoare. Uite (îşi scoate un fulg…

E batran. înţelege ca-i batran, ca-i netrebnic, ca cele cateva zile ce i-au mai ramas sunt o povara pe capul tuturor. De cand s-a şi îmbolnavit nu-l mai striga nimeni, nu-l mai mangaie nici o mana, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credinţa. Douazeci de ani, vara şi iarna, în curtea aceasta a trait, şi-a pazit-o. In nopţile de toamna, cu ploile repezi şi patrunzatoare, în nopţile de iarna, cu viforniţele naprasnice, el nu statea în cuşca lui; sufland cu greu, încordandu-şi muşchii, caci era vanos, taia troianul, cutreiera toate colţurile gradinii…

O zi înabușitoare ca aceasta nu mai coborase Dumnezeu pe pamant. Se coșcovise scoarța copacilor, se scorojisera frunzele, iarba se macinase, pamantul se facuse cenușa. Izvoarele secasera; locul balților nici pas sa se mai cunoasca. Ici, colo, cate o șuvița de apa, ca urma unei lacrimi pe un obraz uscat de boala. Lighioanele padurilor umblau cu limba scoasa, sa gaseasca unde sa-și stampere setea. Atunci, unele din ele, o luara în sus, spre ținuturile înzapezite, unde nu le putea lipsi apa niciodata. Pana și buhna, cat era ea de greoaie, ca nu-și întinsese niciodata înca aripile la zbor, cu penele…

S-a trezit în campiile întinse, acoperite de ierburile dese, culcate de vanturi, ale Ungariei. In mijlocul lor s-a ţinut catava vreme de mama lui, o iapa oarba ce sta razleţita de ceilalţi cai, dintre care cei mai frumoşi fusesera manjii ei. Apoi, cand a simţit fiorul salbatic ce i se revarsase în sange, în largul pustietaţilor acestea, a deprins cele dintai goane, ş-acolo şi-a ridicat capul, a largit narile şi, cutremurandu-şi coama încalcita de spini, raspunse la chemari necunoscute, trimiţand departarilor cel dintai nechezat puternic ce-i ieşise din piept. Dar cand se învaţase cu viaţa asta sloboda, se pomeni o…

S-a desprins raza din ghemul ei de aur şi-a ratacit prin senin. Şi-n întaia zi, tremuratoare, cauta pe ce sa se opreasca. Intr-o poiana, din mijlocul unei paduri, gasi urma copitei unui cerb, plina ochi, de apa ploilor. Vroi sa se strecoare în unda rece dar, în clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, dadu buzna dintr-un desiş, se repezi, sorbi apa, tulbura ce mai ramasese, apoi se prabuşi în cealalta margine a padurii dupa o caprioara care tocmai trecea. Raza calatori mai departe. Munţi, dealuri, vai: ai ce cutreieram lume cand te-ai aşternut la drum.…

E calatoare! A ieşit din muşuroi furnica, şi-a pornit, cum face în fiecare dimineaţa, a pornit sa vada lumea… Ea ştia ca ochii duc şi mintea întoarce; ca vazand multe, ştii destule, şi ai de unde da şi la alţii. Şi ce fericire sa calatoreşti, dimineaţa, în revarsatul zorilor, cand iarba e proaspata subt roua, aerul jilav de racoare, şi cand, pe cer, se prelinge lumina ca o unda de aur. Ş-apoi dimineaţa priveşti altfel lumea, altfel o judeci; gandurile nu-ţi sunt spulberate, ci se limpezesc, ticnite, din prisos. De aceea furnica se scoala cu noaptea în cap şi porneşte…

Sub lumina trandafirie a unui bland apus de soare, pamantul pare adancit într-o odihna neclintita: frunzele aţipesc, pregatindu-se pentru tihnitul somn al nopţii; în departari, miriştile scanteiaza singuratice, ca nişte ţesaturi de fir; iazul îşi aşterne faţa umeda, sorbind, pana în adanc, din lumina asfinţitului. Din jos, din vai, rasuna talanca; iar pe deal, în vii, doineşte fluierul. În aer, un popor întreg de randunele se pregateşte de plecare; s-au adunat rand pe rand de prin parţile acestea şi, de bucurie, în zbor nebun, strabat vazduhul ca nişte sageţi. Atrase de întinsul sclipitor al iazului, ele se lasa deasupra lui,…

Soarta se vede ca-i menise aşa: sa fie vecini şi sa fie duşmani. Şi amandoi cucoşi frumoşi. Unul negru, cu toate lucirile pe care negru le poate da în mangaierea luminei. Gulerul şi penele subţiri, moi ca matasea, ce-i atarnau de pe spate spre pinteni, bateau în verde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape taioase, uneori sure, ca oţelul. Şi penele lungi, mladioase şi întoarse ca nişte arcuri, ale cozii, cu sclipiri albastrii ce se stingeau îndata. Numai deasupra capului cu ochi neliniştiţi ca nişte gaze, creasta plecata, ştrengareşte, roşie, aprinsa ca para focului. Celalalt alb.…

S-a ridicat, deodata, din prapastia întunecoasa, umeda a munţilor falnici. Şi doritor de lumina, în aceasta dimineaţa scaldata de soare, a întins aripele, ca o flamura, deasupra brazilor batrani. S-a înalţat mai întai drept în sus, ca o sageata; a strabatut vazduhul racoros, apoi a ramas acolo, s-a leganat în aer, îmbatat de placerea sa fluture la înalţimea uriaşa; a plecat capul şi-a privit în jos. Pe campiile lucii, satele împraştiate, ca graunţele, scoteau sclipiri repezi ca a prundişului spalat de ape. Oamenii nu se zareau; deasupra, dedesubtul lui, primprejur — nici o vietate. I se paru ca lumea aceasta…

Pe muşchiul gros, cald ca o blana a pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui, şi cu ochii închişi se lasa dezmierdat. Caprioara îl linge, şi limba ei subţire culca uşor blana moale, matasoasa, a iedului. Mama îl priveşte şi-n sufletul ei de fugamica încolţeşte un simţamant staruitor de mila pentru fiinţa frageda careia i-a dat viaţa, pe care a hranit-o cu laptele ei, dar de care trebuia sa se desparta chiar azi, caci vremea înţarcatului venise de mult înca. Şi cum se uita aşa, cu…

La o margine de drum înflori si trandafirul. Si a fost o minune, caci floarea trandafirului era asa de gingasa, asa de alba, ca parca de la ea se luminase dimineata aceea de primavara. Si-avea crengile lucii, rumene ca margeanul, frunzele verzi ca smaraldul. Iar mirosul florii se împrastia îndata peste întreg cuprinsul campiei; fluturii cadeau adormiti, celelalte flori se plecara în fata adevaratei stapane, pe cand pasarile veneau din departari adanci, atrase de mireasma vrajita, sa vada si ele tulpina maiastra care îsi desfacea frumusetea pentru întaia oara pe pamant. Si parca si lui Dumnezeu îi parea acuma rau…

In nucul stufos din marginea ograzii, gainile, cocoţate de cu seara pe crengi, dorm duse cu capul subt aripe, împraştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteala. La o parte, aşa, sa le poata vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, sta cucoşul – Paşa, cum îi zic toţi ai casei – rotofei, îmbracat în pene, cu creasta lasata, ştrengareşte, pe-o ureche. Cu gatul întins, cu ochii înca ceţoşi de somn, priveşte. E poet. Sufletul lui, deşi razboinic, e mai avantat spre frumos decat al curcanilor care se umfla…

E de neam! Între toate lighioanele lumii, gandeste el, nu era alta care sa aiba stramosi mai alesi si mai de viata. Pamantul era o nimica toata, un bot de huma ce orbecaia far’ de nici un capatai, prin vazduh, cand neamul lor greieresc îsi ridica osanele lui însusi, supt frunzele uriase din care astazi nici macar urme n-au ramas. Ei biruisera vremea – dainuiau stapani în lung si-n lat, ca si pe atunci. Chiar un strabunic al lui, cu mii de ani înainte, fusese cantarea în cuptorul brutariei lui Por-împarat. Si astea nu erau vorbe de ici de colo;…

E înca întuneric. Pamantul e jilav de roua şi brazdele rasturnate în ajun, de catre fierul plugului, miroase a proaspat. In vazduh o raţa salbatica zboara, furişandu-se, macaind speriata, ca alungata de glonţ. Pe o gramada de coceni, plugarul, ramas peste noapte în camp, doarme învelit cu nişte saci; şi mai încolo boulenii treji, Duman şi Joian, stau cuminţi, cu gaturile întinse, aşteptand jugul. Dar departe, în sat, încep sa cante cucoşii, caci zorile prind sa mijeasca. Lumina se cerne din ce în ce mai deasa, şi-n vreme ce cununa cerului se lumineaza, pe pamant se desluşesc toate: satul; încolo…

O casa, o livada_si o curte mare. În casa stau stapanii; în livada sunt pomi roditori; în curte felurimi de pasari. Asa, în curtea aceasta s-au întamplat multe si marunte, caci unde-s pasari multe, dragostea-i stapana. Nu mai de parte, acum o luna, un cocos a fugit peste gard, cu bogheta altuia.Nu i-a mai vazut de-atunci nimeni! Unele pasari spuneau una, altele alta, gastele susoteau, fel si chipuri, pe socoteala celor doi îndragostiti. Ei si-au vazut de treaba. Acum o saptamana o gaina, o americanca, zor nevoie dupa un pichiroi. Au sters-o si acestia. Iar zarva, iar susoteli, nimeni nu…

Cum venise pe lume nici el nu-şi dadea seama. S-a trezit ca dintr-un somn şi parca era de cand pamantul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gandul: cum rasarise, şi-al cui era? Mic cat un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, de pe margini, frunzişoara care-l adapostise. Intr-o zi încerca o pornire launtrica: ieşi de subt umbra racoroasa şi dadu buzna afara, în ploaia de lumina. Atunci ramase pe loc, orbit de atata stralucire. încetul cu încetul îi veni inima la loc, şi îndrazni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise…

In odaie linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, sta uitata o bucata de caşcaval. Mirosul de branza proaspata a strabatut pana la cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de dupa soba, şoricelul nu-şi mai gaseşte locul. Parca-l trage cineva de mustaţa afara. Sa iasa, sa nu iasa! Mai bine sa se astampere. Sa se astampere, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta-i asta: caşcavalul. Sa-nchida ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Şi branza-i proaspata. Mai mancase aşa bunatate acum vreun an. Dar parca nu-l momise într-atata…

E mare, negru ca întunericul; numai varful labelor sunt albe, ca si cand lumina zilei i le-ar fi patat într-adins. Din capul cu fruntea puternica, mare, ochii verzi înfloresc noaptea ca doua scantei. E cel mai frumos motan al targului. Dar de frumusetea lui nu-si da seama, – de barbatia lui, însa, da; pentru aceea, în ceasuri de veghere, cand i se pare ca-si zareste chipul în talerul lunii, si-si vede înfatisarea barbateasca, simte un fior ce-i strabate prin spate si-l on duleaza, de mandrie, pana-n varful cozii. Traieste singur. Ziua sta ascuns cum poate si unde poate. Ziua doarme;…

In revarsat de zori, pe balta, lumina face minuni. Pe faţa apei sclipesc, ici, sfarmaturi de oglinzi, colo, placi de oţel; comori de galbeni între trestii. în nuferi, ca-n nişte potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint da stralucire stufarişului. Peste tot linişte neclintita, de rai. Cocostarcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în balta. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte lujere, trupul lui se leagana agale. Din cand în cand îşi uda pliscul; uneori se opreşte de se uita, ispititor, în fundul apei, ca şi cum ar fi dat peste ceva ce cauta de mult.…

L-a dus ciobanul, de urechi – ca pe-un biet magar ce era. I-a pus o poclada, pe poclada şaua de lemn, şi i-a strans chinga bine, caci aveau sa mearga la targ. Apoi a-nceput sa-i îngramadeasca pe spate: o sarica – a ciobanului; doua lavicere – ale stapanului; patru tivgi cu lapte, cate doua de fiecare parte, sa se cumpaneasca; opt sedile cu branza – patru şi patru; iar deasupra, moţ, cei doi baieţi ai stapanului veniţi la stana din ajun, spate la spate, sa nu-şi scoata ochii. Dar pe cand ciobanul, ştergandu-şi sudoarea cu dosul mainii, de pe frunte,…

Nu trebuie sa fii cat un munte de mare ca sa poţi judeca. Ci de-ai fi cat o neghina, ori cat un fir de colb, daca ai în capuşorul tau scanteia dumnezeiasca ce cuprinde lumea, ţi-i de ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi-ncotro trebuie sa te îndrepţi. Gandirea aceasta i-o spuse ganganiei o furnica. Şi spusa muncitoarei îi intrase atunci pe o ureche şi-i ieşise pe alta. De-abia vazuse de cateva zile lumina soarelui, pamantul, florile! In iarba i-au parut toate un rai; dar cand a întins aripioarele şi-a zburat, mirandu-se ca poate sa strabata aerul, cand apoi…

S-a trezit ciocarlia în chemarea prepeliţei: pitpalac! Cerul abia se rumenise; picaturile de roua înca nu se prefacusera în margaritare; luceafarul tot facea din ochi pamantului. Dar peste puţin deodata adancul scapara. Cea dintai raza strapunse vazduhul şi se topi în ochiul ciocarliei. Niciodata darul acesta, trimis de catre soare, nu umpluse sufletul pasarii de o mai mare fericire. Caci şi fericirea nu-şi alege totdeauna clipa nimerita în care sa-şi verse prinosul. Scuturandu-şi penele, un tril de mulţumire izvorî din guşa ciocarliei. Apoi se dezlipi de ţarana, şi, palpaind din aripi, se înalţa. Aerul parca se rumenise. Oglinda cerului poleia…