Author: Ion Minulescu

Am plecat... Necunoscutul mi-a zis: "Vino, te aştept". Am plecat în explorarea unor semne de-ntrebare Şi-am păşit cu majestatea ultimului înţelept Pragul vechilor legende Mâzgălite la-ntâmplare Pe un colţ de pergament!... Paznicii nemărginirii mi-au deschis negrele porţi, Şi-astăzi rătăcesc în golul dintre soare şi pământ... Şi ce-ncet mă duce vântul - Parcă-ar duce la mormânt Cel din urmă mort al lumii, Cel mai singur dintre morţi. Mă-nfăşor în atmosfera cimitirelor din haos... Câte sunt?... Nu le ştiu decât noctambulii Şi poeţii - Cei ce n-au avut nici minte, Nici credinţă, Nici repaos, Nici răbdarea să-şi aştepte termenul obştesc al vieţii.…

Pornind din Lotru spre Cornet, Şoseaua urcă-ncet... încet... Ţinându-se parcă de mână Cu linia ferată, O vecină, Ce-i pare totuşi o străină, Fiindcă nu seamănă cu ea, O biată bătrână şosea Banală - Dar naţională!... Şoseaua urcă-ncet, ca de-obicei, Proptindu-se doar în copacii ei... Urcă tăcută Şi timidă Ca o omidă... În timp ce linia ferată Urcă ţipând, Parcă-ar fi beată, Ca şi locomotiva "Malaxa", A unui tren de marfă, Care - Pornit din Piatra-Olt Spre Turnu-Roşu - Când dă cu ochii, pe şosea, De câte-o ţărăncuţă Cam prostuţă, Crezând că-şi poate bate joc de ea Ţipă sulemenindu-şi coşul Cu…

Tu crezi c-a fost iubire-adevarata... Eu cred c-a fost o scurta nebunie... Dar ce anume-a fost, Ce-am vrut sa fie Noi nu vom sti-o poate niciodata... A fost un vis trait pe-un tarm de mare. Un cântec trist, adus din alte tari De niste pasari albe - calatoare Pe-albastrul razvratit al altor mari Un cântec trist, adus de marinarii Sositi din Boston, Norfolk Si New York, Un cântec trist, ce-l cânta-ades pescarii Când pleaca-n larg si nu se mai întorc. Si-a fost refrenul unor triolete Cu care-alt'data un poet din Nord, Pe marginile albului fiord, Cersea iubirea blondelor cochete... A…

Inimă - ciutură spartă - Cui mai duci apă la poartă, Daca nimeni nu mai trece Să-ţi soarbă din apa rece - Apă bună de descântec De la ochi până la pântec?... Inimă - ciutură goală - Cine te spoi cu smoală Şi te-ascunse în ogradă, Nimeni să nu te mai vadă, Ca să-ţi mai cerşască apă Când de sete gura-i crapă? Inimă - ciutura mea - Dă-mi să beau, dar altceva, C-apa rece ţi-au golit-o Toţi cei care ţi-au sorbit-o!... Dă-mi ce mi-ai păstrat doar mie - Dă-mi un strop de apă vie!...

Iubire, bibelou de porţelan, Obiect cu existenţa efemeră, Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră Pe care te-am lăsat acum un an... Îţi mulţumesc!... Dar cum?... Ce s-a-ntâmplat?... Ce suflet caritabil te-a păstrat În lipsa mea, În lipsa ei, În lipsa noastră?... Ce demon alb, Ce pasăre albastră Ţi-a stat de veghe-atâta timp Şi te-a-ngrijit De nu te-ai spart Şi nu te-ai prăfuit?... Iubire, bibelou de porţelan, Obiect de preţ cu smalţul nepătat, Rămâi pe loc acolo unde eşti... Să nu te mişti... Şi dacă ne iubeşti - O!... dacă ne iubeşti cu-adevărat - Aşteaptă-ne la fel încă un an... Un an măcar...…

Nu ştiu ce s-a schimbat în mine, Dar simt că s-a schimbat ceva- Ceva la fel ca după-o boală grea, Când simţi că-ţi este mult mai bine!... Am fost cândva bolnav cu-adevărat?... Sau boala mea n-a fost decât Coşmarul unui vis urât Din care abia acum m-am deşteptat?... Nu ştiu ce-a fost, şi nici n-aş vrea Să ştiu mai mult decât mi-e dat să ştiu- Când, mai curând sau, poate, mai târziu, Acelaşi "fapt divers" se va-ntâmpla... N-aştept decât o zi din calendar, Când Dumnezeu are să-mi facă semn Că pot intra-n Ierusalim, solemn Ca şi Christos, călare pe măgar!

Când vei vedea-ntre geamuri, la fereastră, O cupă de cristal, Şi-n cupa de cristal, o floare-albastră - Simbolul unui rendez-vous banal - Oricine-ai fi, să intri fără teamă, Căci gura mea te-aşteaptă Şi trupul meu te cheamă!... Necunoscut, sau prieten vechi, Nu-mi pasă!... Oricine-ai fi, tu poţi intra oricând la mine-n casă, Căci casa mea e casa tuturora, E madrepolul magic de mărgean Spre care năvile-şi îndreaptă prora, Să-şi caute-adăpost în plin ocean... Şi-aşa cum sunt - Femeie sau fecioară, Plebeie anonimă sau regină - Eu te primesc cu-aceeaşi simpatie Şi-oricine-ai fi, Al meu eşti pe vecie! . . .…

Zi cu soare, După ploaie!... În odaiea mea - odaie Albă, Veselă Şi mică, Cu parfum de levănţică - Braţele noastre se-ndoaie Ca patru raze de soare - Patru suliţi paralele, Ce pătrund printre perdele Înfigându-şi în covoare Vârfurile lor rebele!... Nu mai plânge, Mi-Tzu-Ko, Că-n grădină nu mai plouă Şi-n odaia mea cea mică, Cu parfum de levănţică, Nu te mai mira de ce - În rochiţa ta cea nouă - Pari a fi raza de soare Ce-mi dădu buzna-n odaie, Dornică de-o sărutare După ploaie!... Şterge-ţi ochii... Nu mai plânge... Mi-Tzu-Ko, tu nu ghiceşti Că-n odaia mea cea…

De ce-ţi sunt ochii verzi - Coloarea wagnerianelor motive - Şi părul negru ca greşeala imaculatelor fecioare? De ce-ţi sunt buzele pătate de violete trecătoare? Şi mâinile de ce-ţi sunt albe ca albul tristelor altare Din Babilon, Şi din Ninive? De ce, când plângi, În plânsu-ţi moare o-ntreagă lume de petale De trandafiri, De chiparoase, De nuferi albi Şi crizanteme?... De ce, când plângi, Cu tine plânge tristeţea blondelor opale, Iar torţele aprinse-n umbra castelelor medievale Se sting suflate ca de groaza demoniacelor blesteme?... De ce, când cânţi, Cu tine cântă un infinit de armonii Ce năvălesc tumultoase Din golul…

lui Mircea Demian Toamna, fată deocheată Biata fată!... Deocheată, dar frumoasă Şi cochetă, Mi-a intrat odată-n casă, Indiscretă, Să mă-ntrebe ce mai fac... Ce problemă viitoare Mă mai doare... Ce ţigări de foi mă otrăvesc Când vorbesc... Şi ce fel de coniac Beau când tac... Şi de-atunci Nu vreau să spun de când Am rămas cu toamna-n trup şi gând!... Şi de-atunci, în fiecare an, Toamna, fată bună, vine să mă vadă Vine ca o oră fixă pe cadran Şi solemnă ca o stea cu coadă... Şi, cum ştie că eu nu fac decât bine, Toamna stă trei luni întregi…

Am plecat... Necunoscutul mi-a zis: "Vino, te aştept". Am plecat în explorarea unor semne de-ntrebare Şi-am păşit cu majestatea ultimului înţelept Pragul vechilor legende Mâzgălite la-ntâmplare Pe un colţ de pergament!... Paznicii nemărginirii mi-au deschis negrele porţi, Şi-astăzi rătăcesc în golul dintre soare şi pământ... Şi ce-ncet mă duce vântul - Parcă-ar duce la mormânt Cel din urmă mort al lumii, Cel mai singur dintre morţi. Mă-nfăşor în atmosfera cimitirelor din haos... Câte sunt?... Nu le ştiu decât noctambulii Şi poeţii - Cei ce n-au avut nici minte, Nici credinţă, Nici repaos, Nici răbdarea să-şi aştepte termenul obştesc al vieţii.…

De când te-aştept!... Sunt ani... Şi anii, ce lungi îţi par când n-ai cu cine S-asculţi ciudatele romanţe ce plâng viorile-n surdine... Şi violetele apusuri ce triste-ţi par când n-ai cui spune Ce-nfiorări plutesc în zare Şi-n plânsul celor patru strune!... . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . Te-am aşteptat la-ncrucişarea potecilor pe care-alt'dată Multaşteptatele amante soseau grăbite să-şi sărute Amanţii, Ce-aşteptau în umbră, tăcuţi ca nişte statui mute... Şi câte primăveri, de-a rândul,…

N-am fost nici ieri, Nu sunt nici azi, Şi nu voi fi, Cu-atât mai mult, nici mâine, după moarte, Nimic din ce vor crede poate Cei câţiva cititori de carte - Naivii care-mi vor citi Volumele numai pe jumătate... Volumele-mi de versuri, cumpărate Împrumutate, Sau furate!... N-am fost aşa precum se spune Şi nu sunt nici aşa cum sunt - Nu sunt nici foc, Nici ploaie Şi nici vânt!... Nu sunt nimic din ce-aş putea fi pe pământ... Nu sunt decât un strop de vorbe bune, Ce-aştept un cititor cinstit să mă răzbune Şi să m-arate lumii cine sunt!... N-am…

Tu, care-mi intri-n casă cu toamna fumurie, Cu ziua ce se duce Şi noaptea ce-o să vie, În casa mea fii binevenită... Iată-mi casa! Întoarce doar butonul electric din perete Şi-mprieteneşte-ţi ochii cu tot ce poţi vedea, Căci casa mea e-ntreagă, de-acum, şi casa ta... Fii prietenă şi soră cu hall-ul şi terasa, Cu treptele ce urcă sub rustice covoare Spre sala de mâncare Şi-odaia de culcare, Cu sfinţii din icoane şi morţii din portrete, Cu câinele, ce-ţi linge manşonul de-astrahan, Şi cu pisica albă, ce toarce pe divan... Opreşte-ţi apoi ochii pe frunzele de laur În care se-ncadrează, sanctificând…

UNUI CANTARET Îmbătrâneşti, şi versul tău Îmbătrâneşte ca şi tine; Cântai odată mult mai bine Dar astăzi tot ce cânţi e rău. Alt'dată cântecele tale O lume-ntreagă le-nvăţa Şi satul tot te îndrăgea Dar astăzi cine-ţi iese-n cale? Nu simţi cum cântecu-i sfârşit Şi-n ţitera dezacordată Zac moarte pentru lumea toată Tot ce-ai cântat, tot ce-ai ubit?

S-a-nserat... Nu se mai vede pe covoare Nici o floare... În bogatele-ţi inele Nu mai suferă - vasal - Nici un suflet mineral, Nici un gest de mâini rebele Nu mai turbură-nserarea Ce-ascunde-ntre perdele Sugrumându-şi respirarea Pe tablouri, Pe icoane, Pe oglindă, Pe sofa Şi pe roşia lalea, Încrustată, Ca o pată De amurg, pe gura ta... Între noi şi restul lumii S-a lăsat ca o cortină Agonia unei dâre de lumină... Hai să punem capăt glumei Şi, sub braţele troiţei olteneşti de la Corcova, Hai să ne iubim în cinstea Lui Giacomo Casanova!... S-a-nserat... Nu se mai vede pe…

De ce mi-ai promis că vii Cu buzele-ţi arămii, Când ştiai c-ai să mă minţi Cu aceiaşi zece dinţi Cu care m-ai sărutat Când din „Moşi” ţi-am cumpărat Un flacon de „Ton Sourire” Şi-o cutie de rahat „Hagi Bekir”?… De ce mi-ai jurat solemn Pe icoanele de lemn Şi-ai promis lui Dumnezeu C-ai să mă iubeşti mereu, Când tu ne-ai minţit la fel Şi pe mine, Şi pe El?... De ce taci? Cum?... Tu nu ştii Că fetiţa mincinoasă Chiar când este-aşa frumoasă Şi cochetă Cum eşti tu ― Vânzătoare la „Bon Goût” ― Nu mai merită să fie Nici…

Trec vagabonzii, Trec stăpânii grădinilor fără stăpâni, Trec antipozii fericirii patriarhalilor bătrâni, Trec anonimii omenirii, Trec corifeii poeziei şi preistoriciii gândirii, Trec regii primului dezastru şi-nvinşii primului regret, Trec vagabonzii- Parodia nedumeririi lui Hamlet. Voi nu i-aţi cunoscut nici unul Dar ei pe voi v-au cunoscut, Ei - cei goniţi de câinii voştri- V-au cunoscut Când v-au cerut Ce nu le-aţi dat, Voi sclavii primei ruşini şi-ai primului păcat... Trec vagabonzii - însetaţi de cer, De mări Şi de păduri... Voi ce-i priviţi cum trec pe-alături de voi, Nepăsători Şi orbi, Ca nişte regi Oedipi, Fiţi mândri Că-n negrul vostru…

Răsar, Mă-nalţ, Cobor Şi-apoi dispar, Şi-apusul meu e totuşi răsărit... Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar - Portret unic şi veşnic, expus în infinit. Cu magica-mi baghetă uriaşe - Stăpâna hotărârilor eterne - Deştept măturătorii albelor oraşe Şi-adorm întârziaţii negrelor taverne... Dau fluviilor graţii de reptile, Dau mărilor priviri fosforescente, Iar munţilor din zare, aspecte de gorile, Şi brazilor, pe coaste, poziţii indecente. Dau fructe noi smochinilor uscaţi, Dau bronzului figură omenească, Iar Regilor - Pe socluri de marmură-nşiraţi - Poruncitoare gesturi, ca-n veci să poruncească. Iar când cobor, Când calda-nfiorare Se zbate-n cupa recelui repaos, Azvârl sămânţă nouă în…

În noaptea-n care Ea nu m-a mai vrut Am înţeles că sunt un om pierdut, Şi-n noaptea-aceea, chiar, m-am sinucis Cu propria-mi legendă-n manuscris... Dar când pe catafalc mi-au aşezat Cadavrul de amant încornorat Şi-am înţeles că faima mea de Don Juan N-a fost decât un simplu titlu de roman, M-am revoltat că marea nedreptate, Ce mi se pregătea-n eternitate, Mi-o consfinţea chiar laşitatea mea Că n-am ucis-o mai întâi pe... Ea... Şi-n timp ce zece popi mă prohodeau Şi-o sută de femei mă blestemau, M-am răsucit în lada mea de lemn Şi-am înviat, ca şi Cristos... solemn!... Şi-aşa,-nsoţit de…

Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate Întors rănit din lupta cu zilele de ieri, Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate - Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate, Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri. Armurile alt'dată pătate de rugină Azi par mai sclipitoare decât oricând, Iar spada, Încrucişată-n luptă de-atătea ori, E plină De sângele netrebnic al celor ce cad prada Aceluiaşi proteic şi veşnic Torquemada. Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic: - De ce mă minţi De-atâţia ani de-a rândul că tu eşti cel mai mare Din toţi îmblânzitorii cohortelor…

M-am întâlnit cu Iarna la Predeal... Era-mbrăcată ca şi-acum un an, Cu aceeaşi albă rochie de bal, Păstrată vara sus, pe Caraiman... Călătoream spre ţara unde cresc Smochine, portocale şi lămâi... Eram într-un compartiment de clasa I, Cu geamul mat, pietrificat de ger, Şi canapeaua roşie de pluş, Sub care fredona-n calorifer, Sensibil ca o coardă sub arcuş, Un vag susur de samovar rusesc... Şi-am coborât în gară, pe peron, Să schimb cu Iarna câteva cuvinte... Venea din Nord, Venea din Rosmersholm - Din patria lui Ibsen şi Björnson, De-acolo unde,-n loc de soare Şi căldură, Înfriguraţii cer... Literatură... Şi…

Deschide-mi poarta inimii pictată Cu vermillon şi-albastru de cobalt, Şi intră - fericită-nvingătoare - În minuscula-mi „sală de-aşteptare“ Pe-a cărei pardoseală-mpestriţată Cu plăci hexagonale de bazalt Şopârlele versifică la soare Şi viperele-nvaţă geometria... E tot ce mi-a rămas din măreţia Şi nebunia fastului regesc Cu care-aş fi-ncercat să te iubesc!... Alhambra-i azi o cârciumă banală, Veneţia, o lamă de cuţit, Canossa, o iluzie papală, Şi Muntele Măslinilor, un mit... Alege-ţi, dar, tu singură trofeul Ce te-ar putea despăgubi de morţii Căzuţi în faţa porţii... Împodobeşte-ţi apoi gineceul Cu zâmbete şi plante otrăvite, Şi-n drumul nostru-aproape pe sfârşite Dă-mi cel puţin…

lui Codiţă Osiceanu Hotelul cu firma „La Wilhelm cel Mare” Din medievalul oraş teuton, Cu sfânta Maria deasupra intrării, Scăldată-n lumină de opt lampadare, Hotelul cu hall-ul ― perfect hexagon ― Şi geamuri rotunde şi-albastre, Prin care ― De mână cu visele noastre ― Pătrunde timidă tristeţea-nserării Pe mobile negre şi triste de nuc, Şi vechi ilustraţii, tăiate din Jugend ― Sirene de Boecklin Şi satiri de Stuck ― Hotelul în care purtat-am o vară Cea mai plăcută şi sfântă povară, Citindu-i pe Heine şi Nietzsche, Traduşi ― Ca două viori sub acelaşi arcuş ― În limba-nflorată Şi-n stilul sever…

În cinstea ta, - Cea mai frumoasă şi mai nebună dintre fete, - Voi scri trei ode, Trei romanţe, Trei elegii Şi trei sonete. Şi-n cinstea ta, - Cea mai cântată din câte-n lume-au fost cântate, - Din fiecare vers voi face Câte-un breloc de-argint, în care Gândirile-mi vor sta alături, ca nişte pietre nestemate De-a pururi încrustate-n bronzul Unei coroane princiare!... Din ţara-n care dorm de veacuri vestiţii Faraoni, Din ţara În care Sfincşii stau de vorbă cu Nilul sfânt Şi cu Sahara, Din ţara-n care palmierii Vestesc arabilor furtuna Şi caravanelor pierdute Că nu se mai întorc nici…

lui Cuza Hotta Pe soclurile albe de marmură, Sculptate De dalta unor meşteri aduşi din alte ţări, Eternizate-n masca supremei nepăsări, De-a lungul celor şapte alei Întretăiate De alte şapte-alei, În parcul meu veghează o sută de femei ― O sută de amante pe care le-am iubit Cu-atâta frenezie, Că-n spasmele dorinţei În fiecare noapte sfârşeam printr-un cuţit Poemele-ncepute cu buzele şi dinţii. Şi-n parcul meu, De-a lungul aleilor pătate De lacrimi Şi de sânge, La ora când amurgul culorile-şi răsfrânge Pe goalele şi albe statui imaculate, Cobor, Cobor eu singur din vastul meu palat, Şi buzele-mi aprinse cerşesc o…

Glasul morilor de apă, Glasul morilor de vânt, Glasul morilor severe care macină Romanţa Zilelor de mâine, Glasul dătător de pâine, Care-mbracă-n alb veşmânt Năzuinţa şi speranţa. Glasul morilor severe care-ngroapă Şi dezgroapă De sub piatră-acelaşi Cânt, Glasul morilor de apă, Glasul morilor de vânt, Să-l asculţi de dimineaţă, până-n seară, Ore-ntregi şi zile-ntregi, Să-l asculţi supus ca-n clipa când vorbeşte inspirarea Să-l cunoşti, Să-l înţelegi, Să-l înveţi pe dinafară Şi să-l cânţi şi tu cu apa, Şi să-l cânţi şi tu cu vântul, Căci e glasul-n care Cântul Plămădeşte-ndestularea!... Iar când noaptea amuţeşte glasul morilor, Târziu, Când prin scocuri,…

Şi-ai să mă uiţi - Că prea departe Şi prea pentru mult timp porneşti! Şi-am să te uit - Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare, Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate Trei lacrimi reci de călătoare ; Iar eu pe ţărm Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers, Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută, Te-oi plânge-n ritmul unui vers. Şi versul meu L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine, Iar tu - Cântându-l…

Ce româneşti sunt astăzi căsuţele din Şchei!... Sunt vesele şi albe şi curate - Şi totuşi, altădată, ce triste şi-ncruntate Te-ntâmpinau aceste căsuţe strămoşeşti, Prin care ţărăncuţele minore, De teama slujitorilor domneşti, Îşi ascundeau panglicele lor tricolore, Căci zbirii stăpânirii din cetate, Când năvăleau în Şchei să-şi încaseze birul, Le despuiau de salbe, Inele Şi cercei; Şi le-aruncau pe toate, aproape goale,-n ploaie, Ca să-nmulţească crucile din cimitirul Bisericuţii Sfântul Niculaie... Aşa era pe vremea-aceea-n Şchei Când zbirii stăpânirii din cetate Vânau doar pungi de aur Şi... femei... Dar bunul Dumnezeu, care veghea Cu ochiul său triunghiular de peruzea, S-a…

Or, În ziua-aceea cerul, înnegrit de fum, Părea Un tavan de catedrală ce se năruie; Iar fumul Din clopotniţele-aprinse Deschidea-n albastru drumul Altui fum mai greu, mai negru... Şi albastrul se-nnegrea... Ard bisericile toate... Ard Credinţele bătrâne... Ard Cristoşii Şi Trecutul ― Arde parcă lumea-ntreagă... Ce Nebun venit de-aiurea nu putu să ne-nţeleagă? Ce-ndrăzneţ aprinse focul ereziilor păgâne? Şi ce nou Profet veni-va să clădească-n noi cuvinte, Casa celui care n-are nici sfârşit, Nici început?... Cine-o să ne-nveţe iară ce-am uitat ― Tot ce-am crezut?... Cine-o să ne ierte nouă ce-om greşi de-aci-nainte?... Cine-o să ne-ndrepte paşii spre mai bine?…