O vaz limpede, așa cum era. Nalta, uscațiva, cu parul alb și creț, cu ochii caprui, cu gura stransa și cu buza de sus crestata în dinți de pieptene, de la nas în jos.
Cum deschidea poarta, îi saream înainte.
Ea baga binișor mana în san și-mi zicea:
– Ghici…
– Alune!
– Nu.
– Stafide!
– Nu.
– Naut!
– Nu.
– Turta-dulce!
– Nu.
Pana nu ghiceam, nu scotea mana din san.
Și totdeauna sanul ei era plin.
Îi sarutam mana.
Ea-mi da parul în sus și ma saruta pe frunte.
Ne duceam la umbra dudului din fundul gradinii.
Ea își înfigea furca cu caierul de in în brau și începea sa traga și sa rasuceasca un fir lung și subțire. Eu ma culcam pe spate și lasam alene capul în poala ei.
Fusul îmi sfaraia pe la urechi. Ma uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se parea ca se scutura o ploaie albastra.
– Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.
Surasul ei ma gadila în creștetul capului.
– Sa spui…
Și niciodata nu ispravea basmul.
Glasul ei dulce ma legana; genele mi se prindeau și adormeam; uneori tresaream ș-o întrebam cate ceva; ea începea sa spuna, și eu visam înainte.
– A fost odata un împarat mare, mare…
– Cat de mare?
– Mare de tot. Și-și iubea împarateasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Și îi parea rau, îi parea rau ca nu avea copii…
– Bunico, e rau sa nu ai copii?
– Firește ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
– Bunico, dar eu n-am copii și nu-mi pare rau.
Ea lasa fusul, radea, îmi desfacea parul carlionțat în doua și ma saruta în creștetul capului.
Cate-o frunza se desprindea din ramuri și cadea leganandu-se. Eu ma luam cu ochii dupa ea și ziceam:
– Spune, bunico, spune.
– Și așa, îi parea grozav de rau ca nu avea copii. Și… nu mai putea de parere de rau ca nu are copii… Într-o zi veni la el un moș batran, batran, ca-și tara barba pe jos de batran și de cocoșat ce era. Și era mic, mic de tot…
– Cat era de mic?
– Poate sa fi fost, așa, cam ca tine.
– Va sa zica, nu era mic, mic de tot…
– Era mic, da nu așa mic de tot. Și cum veni îi zise: „Maria-ta, ai doi meri în gradina, unul langa altul, ca nu știi care sunt ramurile unuia și care sunt ale altuia; și cand înfloresc nu știi care sunt florile unuia și care sunt ale altuia; și aști doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutura și mere nu fac. Maria-ta, sa știi ca atunci cand or lega rod aști doi meri, împarateasa o sa ramana grea și o sa nasca un cocon cu totul și cu totul de aur”… Piticul se duse, și împaratul alerga în gradina, și cauta, cauta peste tot locul, pana dete peste ai doi meri. Merii se scuturasera de flori, ca sub ei parca ninsese, dar rod nu legasera.
– De ce nu legau rod, bunico?
– Știu eu?… Dumnezeu știe…
Era așa de cald… așa de bine în poala bunicii… o adiere încetinica îmi racorea fruntea… norii albi, alunecand pe cerul albastru, ma amețeau… închideam ochii.
Ea spunea, spunea înainte, mulgand repede și ușurel firul lung din caierul de in.
– Și se gandi împaratul ce sa faca, ce sa dreaga ca merii sa faca mere. Unii îl sfatuiau ca sa-i ude mereu; și i-a udat mereu; alții ziceau sa le dea mai mult soare; și împaratul a taiat toți pomii de jur împrejur. Și merii înfloreau în fitece saptamana, și se scuturau, și rod nu legau. Într-o zi veni la împarat o baba batrana, batrana și zbarcita, ca mine de zbarcita, și mica, mica, ca tine de mica…
– Ca moșu de mica?
– Da, ca moșu…
– Atunci nu era mica de tot…
– Așa mica de tot nu era. Și zise împaratului: „Maria-ta, pana n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zana Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plangerii, într-o campie de mușețel, și n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leaga rod. Dar sa te pazești, maria-ta, ca îndata ce te-or simți florile, încep sa se miște, sa se bata, și multe se apleaca pe obrajii ei, și ea se deșteapta, ca doarme mai ușor ca o pasare; și vai de cel ce l-o vedea, ca-l preface, dupa cum o apuca-o toanele, în buruiana pucioasa or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mișca”…
– Dar ce, ai adormit, flacaul mamei?
Tresaream.
– A, nu… știu unde ai ramas… la-a-a… Zana Florilor…
Auzisem prin vis.
Pleoapele-mi cadeau încarcate de lene, de somn, de mulțumire. Și ma simțeam ușor, ca un fulg plutind pe o apa care curge încet, încetinel, încetișor…
Și bunica spunea, spunea înainte, și fusul sfar-sfar pe la urechi, ca un bondar, ca acele cantece din buruienile în care adormisem de atatea ori.
– Și împaratul a încalecat pe calul cel mai bun…
– Cel mai bun… înganam eu, de frica ca sa nu ma fure somnul.
-… ș-a luat o desaga cu merinde și a plecaaat…
-… ș-a plecaaat…
– Și s-a dus, s-a dus, s-a dus…
-… s-a dus, s-a dus…
– Pana a dat de o padure mare și întunecoasa…
-… întunecoasa…
-… de nu se vedea prin ea. Și acolo și-a legat calul d-un stejar batran, ș-a pus desagile capatai și a închis ochii ca sa se odihneasca. Și… pasamite padurea canta și vorbea, ca era fermecata. Și… cum îi aducea șoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împaratul adormi, și dormi, și dormi…
Cand m-am deșteptat, bunica ispravise caierul.
Dar basmul?
Cu capul în poala bunicii, niciodata n-am putut asculta un basm întreg.
Avea o poala fermecata, și un glas, și un fus cari ma furau pe nesimțite și adormeam fericit sub privirile și zambetul ei.
