Povești și poezii

Suer

Suer
Rate this post

La raspantia cailor singuratice, unde calatorul e minune și glasul omului poveste, o coliba, dusa pe jumatate în pamant, sta locului neclintita.

Stapanul lumii e vantul, și arunca, ca în batatura la el, clai de nori posomorați peste întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci și, repezite în departari, se pierd spre roata pamantului.

Noaptea învaluie tot ca într-o tramba de întuneric. Prin crapaturile ușii licaresc fașii de lumina, ce se mișca, ca și cand s-ar țese, schimbandu-se între ele.

Înainte vreme, în așa loc și-așezau pragul cei care, biruiți de dorul libertații, fugeau de mincinosul trai al iobagiei. N-aveau nici plug, nici boi, nici sapa. Pamantul înțelenea nespart. Dar parca se saturau cu bucuria de-a se mișca încotro i-or duce picioarele și cu goana ce dadeau în huzmetarii vitregi.

Așa sta, în limpezimea campiilor, coliba haiducului cu poturi ceadirii, cu șerparul verde, smead la fața, cu mustața rara și cu ochii ca solzul de crap.

Șuer aține, în plaiuri departate, poteca arnauților cu fes roșu și cu iatagan adus.

Cand facu crucea, dand drumul murgului, Kira îi striga, țintindu-l pe cale:

– Lasa murgului tot zborul, Șuere, și sa-mi întreci vantul de miazanoapte, vant fara noroc, de sufla încotro te duci.

Kira și-așteapta voinicul din haiducie. În coarne de cerb atarna carabine cu guri largi și pistoale cu plasele de argint și de sidef. Vapaița, cu feștila de calți rasuciți, tremura în coliba o lumina galbena și trista. Flacara ei slaba joaca, ca și cand ar voi sa scape din feștila, și arunca umbra Kirei, de pe perete, sus, pe grinzi.

Fusul Kirei zboara în lungul firului, ca la doi coți de degete, și suge de sub pamanzalca caierul plavan. Pe genunchii ei doarme somn dulce Niculina, o puiandra salbatica, pe care Șuer o poarta în brau ș-o schimba pe umeri. Cand a zis „mama”, Șuer a iertat un ciocoi, cand a zis „tata”, a trimis doua zburaturi de icosar, una în frunte de urs, cealalta în frunte de idicliu.

Mulți ani Kira a strașnicit plaiurile cu alesul ei. Pletele-i, dese și negre corb, se îndoaie din creștetul frunții pana la umerii obrajilor. Ochii ei poruncesc cand nu dezmiarda.

Canta, muindu-și pripit degetele cu care trage lana din caier. Niculina tresare; casca ochii rotunzi și albastrii ca o margea; scutura pe spate coama parului ca spicul și, agațandu-se de sanul pietros al ma-sei, îi zice:

– Tu, baca, ai doua fuioare, unul colea, unul colo, unul în furca, unul pe grinzi, ala e negru, ș-asta balan.

Kira, zambind, raspunde:

– Ăl de sus e umbra, mama; din așa caier trag ursitorile firul vieților de nimic.

– Și de se rupe firul tau, fusul cu tort cade; dar de s-ar rupe firul de umbra, cade și fusul de pe grinzi?

Și vazand pe ma-sa dusa pe ganduri, se varî sub o blana de urs și adormi cu mana aninata de cerculețele Kirei.

Ploaia începe cu boabe mari cat oul de graur; vantul gonește nauc și se umfla cu un vuiet ce se ridica necontenit. O clipa, coliba se lumina pe ferestruia podului. Un fulger cat un balaur se zvarcoli în norii groși și negri ca zgura. Noaptea își închise iarași întunericul. O uruitura se pierdu în departare.

Kira își facu cruce; fusul îi scapa din mana; de greutatea tortului rupse firul, cazu jos și se învarti în jurul maciuliei. Niculina tresari. Kira o saruta în creștetul capului, se pipai și ofta apasat. Simțise mișcandu-se în pantecele ei o noua viața…

Niculina întreba:

– Unde e fusul din perete? unde e fusul de pe grinzi? Kira arunca furca, se scula de pe patura sura și, dreapta și nemișcata, ca o stana de piatra, zise pe ganduri:

– Cum mi se batu inima… și nu știu pentru cine. Nu-i banuiesc nici partea, nici chipul, nici soarta. Dar-ar Domnul, de-a fi baiat, campul lui sa dea noua spice dintr-un bob, plugul lui sa taie pan la izvoare, boii lui sa lase de-o șchioapa copita în pamant; sa aiba umbra tihnita și casa la vazul lumii; și potera și ciocoii sa se duca cum se duc stolurile de lacuste, manate de vanturi, în pustii locuri.

Dar – cum nu se mai pomenise – cel din urma fulger dezlega începutul iernii. Racoarea se schimba în frig. Fulgii de zapada cad împestrițand întunericul. Vantul amorți.

Niculina întreba iar:

– Unde e fusul din perete? unde e fusul de pe grinzi? Kira zise încet:

– Vai de mine! barbatul pleca pe vanturi și pruncul se vesti pe viscol!

Într-un tarziu sufla în vapaița, își ghemui copila la san și adormi muncita de vise și de vedenii.

Dimineața campul e coliliu cat se pierde ochiul în zare. Cerul acopera ca un coviltir de argint aria pamantului.

Ușa colibei se deschide. Kira, într-o dulama cu harșii de vulpi, se repede înspre Cornul-Caprei și privește neclintita.

La o fuga de cal, acolo unde cerul se împreuna cu pamantul, se zarește un valmașag de oameni care calari, care pe jos. Ei vin și vin încet. Vin prea încetinel… Kira se cutremura. Vin și vin domol. Chipurile lor uscațive, cu mustați rasucite și cu ochi de lup, se taie deslușit în moina limpede a dimineții. Cel dintai e Ursul, care lasa pistolul în oblanc și ucide cu pumnul. În sarici blanoase, cu caciuli cat caldarile, ceilalți merg cu privirea în jos, ca într-un alai de jale. Tolopan, Catanuța și Deliu poarta pe umeri sarcina, ce, de-ar fi mai mare decat pamantul, nu i-ar strivi mai greu. Parca numara pașii, parca dibuie locul în mersul lor. Sa duca ei, pe patul de tufani, cerb trantit din muchie de stanca, ori mistreț doborat la jiriștea padurilor? Dar unde sa fie mai-marele lor? De obicei, el venea în fruntea copiilor, jucandu-și murgul, ce-și mesteca zabalele înecate în spume albe și roșii.

– Unde e Șuer? striga Kira… și pustiul se umplu de strigatul ei deznadajduit.

Cand ceata haiducilor sosi în dreptul colibei și puse încetinel jos patul de tufani, Kira vazu pe Șuer învaluit în bunde, vanat, cu gura încleștata, cu capul sfaramat, cu mainile întinse de-a lungul trupului. Și se repezi la gatul lui Șuer ca o fiara care se azvarle asupra prazii. Îi cuprinse grumajii, își lipi fața de fața lui…

Cand se ridica, cu buzele roșii, în mijlocul tuturor, își arunca dulama și striga:

– Deșteapta-te, copil, în maruntaiele mele, c-a pierit viteazul codrilor! Și codrii vor fi moștenirea ta, c-ai mișcat pe crivaț, pe fulgere și viscol. Apoi, înduioșata, plecandu-se pe trupul mortului: Iarta-ma, Șuere, ca blestemai și soarta pruncului ce n-a sosit înca…

Haiducii masurara pe Șuer c-o trestie în lung și în lat. La cațiva pași, sapara groapa cu cuțitele, scoțand bulgarii cu pumnii.

Dupa ce-l coborara în locașul de veșnicie, îi înfipsera la capatai doua iatagane legate cu sarma, în semn de cruce. Semn de viteaz și de creștin. Și cu toții, în jurul mormantului, se rugara în gand, învartind caciulile în mainile lor cojite de soare și de ger. Dar în aceste fețe de rașina, dorul și mila se sfarama ca de niște lespezi de piatra și trec fara sa lase urme.

Kira îngenunche; își acoperi fața cu marama uda de lacrimi și saruta mormantul, care începuse a îngheța…

La raspantia cailor singuratice, unde calatorul e minune și glasul omului poveste, în fața unei cruci de iatagane ruginite, sta coliba Șuerenilor, mandra și ridicata de la pamant ca la trei talpi de grinda. De zavorul ușii e priponit roibul, și sufla sperios pe nari rasfrante, și bate cu copita iarba de sub picioare. În coliba mama Kira se dezmiarda între copiii sai: o fata mare ș-un flacau. Fata e balaie; flacaul e oacheș și larg în spete. E Șuer-copilul, capetenie de haiduci, ce poarta fulgere în priviri și glasul lui te îngheața ca bataile crivațului, caci a sosit pe vanturi, pe fulgere și viscol.

Ș-a strans gramezi de mahmudele ca jaraticul, zestre pentru sora sa, șaluri de Țarigrad și chihlimbare cat oul de gaina; iar zestre sieși: carabine ferecate și hangere de seraschier.

Acum, în toiul verii, ar dori sa zboare la panda, unde Șuer-copilul, luand din catare în catare conacul ispravniciei, își uita de trandavia din raspantia cailor singuratice.

Din departare s-auzi încetinel un cantec prelung:

– La crucea de iatagane

De te-aș prinde, cațaoane,

Sa-ți dau foc la fustanele,

Sa scape țara de ele,

De lepra și de belele…

– Vin! zise Șuer, sarind de langa masa.

– Vin, fatul meu, raspunse Kira. Spune-mi mie, Șuere, ce-ți lipsește? Ce nu ai? Cand ai lasa focului viața de haiducie, viața de azi pana maine?

– Cand iataganele de fier de la capataiul tatei s-or preface în iatagane de aur, cand din busuiocul de pe mormantul lui vor rasari dafini și naramzi, cand codrii or înfrunzi iarna ca și vara, vara ca și iarna… atunci și nici atunci…

Related Posts