Departe, departe

Print Friendly, PDF & Email

…Sub castanii din via parasita, mai mulți copilași, în camași albe, ma înconjurasera. Stam pe pamantul cald, cu mainile sub cap, privind adancul cerului albastru, și povesteam.

O fetița îmi sorbea cuvintele, dand într-o parte și alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei mari și verzi…

Departe, departe, era odata un palat de marmura langa un lac adanc, limpede și liniștit; și în lac tremura rasturnat palatul și gradina lui cu naramzi și portocali.

Și nici o lebada nu se lasa pe lac, nici o privighetoare nu canta în portocali. Nimic nu se auzea în curte, nimic în palat. Ușile nu se deschideau. Porțile curții, totdeauna încuiate. Vantul nu batea pe-aici, oprit de cine știe cine, departe de aceste locuri în veșnica odihna.

Numai, hei, uneori, la miez de noapte, s-auzea pocnind în porțile de stejar. Porțile se deschideau țipand, ca și cum ar fi fost vii și le-ar fi batut cineva.

Cine batea în porți la miezul nopții? Cine deschidea porțile la miezul nopții? Adormisem la umbra zidului. Pe la miezul nopții, speriat de niște lovituri înfricoșate, sarii în picioare.

O umbra intra pe porțile înalte; și porțile se închisera în urma ei. Apoi auzii o ușa trantindu-se, și alta, și alta, încet, mai încet, mai încet, pana nu știu bine daca mai auzeam sau mi se parea.

A cui sa fie umbra?

Vreo stafie? Înauntru plange cineva… se roaga, a leșinat… nu se mai aude. E întuneric. Mi se bate inima. De n-ar fi stafie! Și ameții pe marginea lacului.

A doua zi ma deșteptai. Soarele ardea. În lac tremura rasturnat palatul de marmura cu gradinile sale. Începui sa ma închin, fericit ca era cald și lumina… Ma gandeam acasa și mi-era dor, mi-era dor de mama de nu mai puteam… Saraca, o fi crezand ca m-am înecat… și m-o fi plans… cat m-o fi plans, saraca…

O rupsei la fuga.

Ma uitai îndarat; vazui palatul mic și fumuriu; apoi începui sa-mi caut drumul cu ochii.

Eu știam niște plopi înalți… așa venisem, din plop în plop…. unde sa fie? Ma uit în toate parțile…nimic, nicaieri… Suisem niște dealuri… unde sa fie? Ma uit în toate parțile… nimic, nicaieri.

M-am dus, m-am tot dus, pana cand palatul de marmura nu se mai vedea decat ca o jucarie de copii. Și am cautat, am cautat, doar de-oi gasi o carare umblata de picior omenesc, și nici o fașie de drum n-am întalnit.

Și cand mi se paru ca palatul se șterge de pe fața pamantului, o rupsei la fuga îndarat, caci ce m-aș fi facut în așa pustietate? Și de ce goneam, de ce palatul se ridica ușor din gradinile fumurii.

Lacul e roșu ca sangele. Apune soarele. Ma rezemai de-o salcie scorburoasa și începui sa ma gandesc. Mi-e foame. Ce sa mananc? Ma uitai în apa. Vazui pana în fund. În aer, nici o pasare, în apa, nici un pește.

Sa sar zidurile gradinii ca sa fur portocale? Daca m-oi întalni cu ea, cu umbra pe care o vazusem intrand, la miezul nopții, în curtea palatului? Și zidurile sunt așa de înalte… M-am încercat, dar mi-am întors unghiile pe dos și mi-am sangerat degeaba buricele deștelor.

Stele nu rasar. Nici luna. Și nu e pic de nor. Ce fel de cer se întinde pe deasupra acestui palat adormit? Unde sunt? De frica, ma hotarai sa ma duc pan la porțile mari și sa bat în ele. Dibuind zidul, ocolii gradina și ajunsei în dreptul porților.

Sa bat sau nu? Dar daca îmi va deschide ea, umbra pe care o vazusem intrand la miezul nopții?

Întorsei capul. Din întuneric se desfacura o mulțime de idoli ușurei, care goneau în vazduhul de cerneala. Atunci izbii cu pumnul în porți. Porțile sunara. Sunetul se duse departe, departe, și în toate ușile palatului mi se paru ca aud lovitura mea…

– Cine e? Ah! ce glas!

– Cine e?

– Eu.

– Cine, tu?

– Nu știu.

– Cine te-a trimis?

– Nimeni.

– Ce cauți?

– Nimic.

– Ce vrei?

– Mi-e frig, mi-e frica, mi-e foame!

Porțile se desfacura în doua. O batrana cu parul alb, galbena ca ceara, c-o vapaița în mana… încolo, nimic.

Închisei ochii și cazui mototol, ca o carpa.

Cand ma deșteptai, era ziua. Ce bine e într-un pat moale și cald! Pe un scaun, langa mine, batrana rasucea un fir de borangic. Cum ma simți ca deschisesem ochii, începu sa ma mangaie. Mana uscata, ușoara, blanda.

– Eram cu parul ca pacura de cand n-am mai vazut om ca toți oamenii, și azi sunt alba ca zapada, zise batrana, și ma saruta pe frunte.

Parca-mi luase frica cu mana. Ma întorsei spre ea și o întrebai:

– Cat e de-atunci?

– Nu știu, bunico, nu știu, ca pomii nu s-au mai scuturat de frunze și de rod; pasarile au adormit și nu s-au mai mișcat în frunzișul lor. În palat, de atunci și pana acum, nimeni nu s-a schimbat. Afara de mine, care am albit, tot ce vezi aici e ca o cadra pe hartie: toate stau cum le-a prins ceasul somnului din urma. Nimeni nu a intrat și nimeni nu a ieșit pe porțile pe care ai intrat tu, dragul mamei.

– Nimeni nu a intrat?

– Nimeni.

– Nimeni nu a ieșit?

– Nimeni.

– Dar cine a batut alaltaieri, la miezul nopții, în porțile palatului?

– Nimeni, raspunse batrana, uitandu-se în jos.

– Cine a deschis porțile palatului alaltaieri, la miezul nopții?

– Nimeni, raspunse batrana, și rupse firul de borangic și arunca fusul în fundul odaii.

Fusul se învarti în jurul maciuliei.

– Dar eu am auzit…

– Ți s-a parut! zise batrana, sculandu-se în picioare.

– Și am vazut o umbra…

– Ti s-a parut! raspunse batrana, plimbandu-se prin odaie.

– Pe urma, cineva plangea și se ruga, se ruga…

– Taci! zise batrana, taci! Ah! ce minut fericit îmi risipiși, dragul mamei…

Începui sa tremur. Închisei ochii. Mi-era frig. Mi se paru ca plutesc în aer. Mama o fi crezand ca m-am înecat și m-o fi plans… cat m-o fi plans, saraca?

Aș fi crezut ca vad niște ochi roșii de stafie… și ochii ei erau buni și mangaietori, ca ai mamei. Se așeza langa mine, îmi lua mainile în mainile ei și-mi zise:

– Tu, dragul mamei, n-ai sa te mai întorci de unde ai plecat, e atat de departe de-aici pana acolo, ca drumul e mai lung ca viața ta…

Începui sa plang.

– Plangi, dragul mamei, plangi.

Pana ma facui bine, batrana dormi la capul meu pe un jeț vechi, negru de vechi ce era.

Ma dadui jos din pat. Ea ma lua de mana și-mi zise:

– Sa-ți arat palatul. Ce coridoare lungi și triste! Prin umbrele lor, sageți de lumina.

– Știi, îmi zise batrana, ca aici nimic nu se mișca, ci sta așa cum au apucat sa stea.

În fața noastra, o perdea. Vrusei s-o dau la o parte; perdeaua era împietrita; vrusei s-o turtesc de perete; cutele ei, ca niște drugi de fier. Pusei mana pe un scaun nalt și subțirel, degeaba; nu putui sa-l mișc. La o scara de marmura ma oprii speriat: un caine mare sta cu ochii ținta la mine și cu gura cascata.

– Ce, ți-e frica? zise batrana zambind. Așa a ramas, tocmai cum latra.

Batrana baga mana printre dinții lui ascuțiți și lucioși. Cainele nu se clinti, uitandu-se înainte, lasat pe picioarele dinapoi.

În varful scarii, o pisica neagra, cu laba aruncata dupa un fluture alb cu bobițe albastre. Fluturele plutea nemișcat în aer, cu aripile întinse. Pisica se uita cu niște ochi vii și lacomi.

– Cați, zise batrana, nu se asemana cu pisica asta!

– Cum?…

– Între ei și ceea ce vor, înca nițel, înca nițel, și ast nițel nu se mai ispravește…

Batrana vorbea și eu radeam de pisica: „Prinde-l, motane, ah! ce bun ar fi… ce frumos e… înca nițel, înca nițel, și aripioarele lui vor curge ca niște flori marunte”…

– Vrei sa vezi masa împaratului?

– Masa împaratului?

– Da.

– Vreau, dar mi-e frica.

– De ce ți-e frica?

– Sa nu fie oameni…

– A, nu! raspunse batrana dand din cap. Oamenii au pierit ca fumul, au ramas numai tacamurile…

– Tacamurile?

– Da. Tot este gata. Cand s-or umplea locurile goale, cuțitele au sa sune și paharele or sa se ciocneasca, vinul are sa curga…

– Dar cine a întins masa?

– Cei care s-au dus.

– Și n-au mancat tot?

– Așa cred oamenii, c-or manca tot… Și, neînțelegand nimic, ajunseram la niște uși poleite. Deasupra lor, o scorpie de aur, cu aripile gata sa izbeasca.

Cum intraram pe ușa, ma minunai de ce-mi vazura ochii. O masa mare. În mijlocul ei, un cerb fript. Fusese cald, caci aburii închegasera împrejurul lui. O mulțime de furculițe cu bucați de carne și de pahare cu vin stateau aplecate în aer, ca și cum cineva le-ar fi adus la gura. De la un pahar în jos, un șir de picaturi de vin ca niște boabe de rubin.

– Acolo era locul împaratului. A fost cel din urma pahar pe care l-a baut, zise batrana, facand cu deștul, capul, mainile și trupul împaratului.

Și deștul ei parca lasa dungi în aer. Închisei ochii, o apucai de mijloc și-i zisei tremurand:

– L-am vazut! Ea se uita drept în ochii mei și-mi zise:

– Peste zece zile, la miezul nopții, o sa-l vezi și mai bine. Ma înfiorai. O rugai sa ne coboram în odaia noastra. Se întunecase. În dreptul unor uși cu lanțuri groase și cu lacate cat plosca auzii un oftat lung și nabușit.

– Cine-a oftat?

– Nimeni, raspunse batrana, iuțindu-și pașii, nimeni, ți s-a parut. Nici vorba ca sarisem înaintea ei. Sa ma fi taiat, nu m-aș fi uitat îndarat.

Ma întinsei în pat. Ea aprinse o feștila într-o scoica de argint. Flacara galbena juca în varful feștilei. În fundul urechilor mi se oprise acel oftat nabușit. Batrana trase jețul și se așeza la capul meu. Încet-încet, ma liniștii. Îi sarutai mana. Era rece. Vroiam sa știu unde ma aflam. Ce s-a petrecut în acest palat de marmura? Cine oftase în odaia pecetluita cu lanțuri?

– Cine e închis acolo?

– Unde? raspunse batrana tresarind.

– Acolo…

– Ți s-a parut, n-ai auzit nimic.

– Atunci, spune-mi unde sunt. Batrana se pleca pe capul meu, ma saruta pe frunte și-mi zise:

– Vad eu ca nu adormi pan nu ți-oi spune o poveste.

Ridicai capul din perna și batrana începu.

A fost odata, cand și pe-aici batea vantul și se mișca apa, a fost un împarat mare și viteaz, dar rau, ca moartea de om la el era jucarie. Și batrani, și femei, și copii despicase în doua. Cand ieșea la plimbare, toți cadeau cu frunțile la pamant îndata ce-l zareau. Și mergea cu capul în piept și c-o mana pe manerul paloșului. Privirea lui era crunta și zalele se scuturau pe el, lucind ca soarele la soare. În palatul de marmura era racoare, dar cand intra el pe toți îi apucau fiorii. Și avea o împarateasa frumoasa, frumoasa, și blanda, blanda, ca un miel plapand. Doar de-o vedea pe ea se descrețea fruntea împaratului și i se oprea în mustați un suras de care ți-era frica. Și trecu un an, trecura doi de la cununie, și n-avura copil.

Împaratul se posomorî. Chema pe toți doctorii și le zise:

– Iaca o punga cu diamante și paloșul meu. Caruia o ghici leacul, ca sa ramana împarateasa grea, punga, iar de nu, paloșul.

Trei ani de-a randul izbi cu mana lui cate zece capete de doftori, și capetele se rostogoleau pe marmura.

Într-o zi era la chef mare. Și bau, bau, ca ochii din cap erau ca doua picaturi de sange, parca sa pice pe masa de borangic galben. Se ridica în picioare. Trase paloșul și-l învarti pe deasupra împaratesei. Parul ei se lumina ca de fulger. Și împaratul, bagand paloșul în teaca, zise:

– Muiere, mai aștept un an! Mesenii înmarmurira. Împarateasa se facu alba ca hartia. Pana la ispravitul mesei, împaratul tacu și bau, uitandu-se drept înainte. Cand se scula de la masa, se opri în prag, se uita la împarateasa și zise:

– Un an mai aștept! Împarateasa ofta. Doua lacrimi mari îi picara din amandoi ochii: pic, pic. Și se duse în odaia ei de culcare.

Acolo îngenunche la icoane și se ruga, se ruga, pana cand adormi în genunchi. Pe la miezul nopții, trei femei batrane intrara la dansa. Slabe, uscate, deșirate. Se pipai sa vada daca viseaza. Dadu sa țipe, dar nu putu. Babele o întrebara pe rand:

– Vrei un copil?

– Da, raspunse împarateasa.

– Vrei un copil?

– Da.

– Vrei un copil?

– Da.

– Bine! zisera tustrele, și ieșira pe ușa afara. Dar s-au oprit. Vorbesc între ele. Împarateasa le aude.

– Sa fie fata.

– Sa fie.

– Sa semene ma-sii, ca la 16 ani împaratul sa creada ca e ma-sa.

– Sa fie.

– Sa fie muma ei și fata ei, și împaratul bunic fiului și tata nepotului sau…

– Numai atunci cand fata îi va întinde doua maini, c-o mana…

– Și tot ce-o fi rau sa piara și ce nu o fi rau sa-ncremeneasca, iar el sa fie umbra și veșnic sa ceara iertare, și iertare sa nu aiba.

Împarateasa dadu un țipat și cazu leșinata. A doua zi cand se deștepta înmarmuri, vazand pe împarat langa dansa.

Împaratul începu s-o mangaie, iar ea îi zise plangand:

– Oh! Maria-ta, maria-ta, mai bine mi-ai fi taiat capul decat sa te fi culcat langa mine! Împaratul începu sa rada… și ce ras!

Nu trecu mult, și toata împarația afla ca împarateasa ramasese grea.

Eu, de bucurie, îi sarutai mana și îi zisei:

– Ai scapat, maria-ta.

– De-o fi baiat, am scapat, da vai de mine de-o fi fata… Și-o podidi plansul.

– Și daca ar fi fata?…

– Va fi muma ei și fata ei, și împaratul bunic fiului și tata nepotului lui…

Și-mi spuse tot ce vorbise cele trei femei, iar eu ma gandii ca femeile grele aiureaza.

Cand îi sosi ceasul, abia apuca sa nasca, și întreba pe împarat:

– Ce e, maria-ta, baiat ori fata?

– Fata… și ce fata! raspunse împaratul, și se întoarse la împarateasa.

Împarateasa era rece ca gheața, cu mainile încleștate peste amandoi ochii. Împaratul o pipai. Se cauta la cingatoare, și, vazand ca nu are paloșul, striga de se zgudui palatul de marmura:

– Luați-o de-aci, ca-i turtesc capul! Eu înfașurai copila într-un cearșaf cald și fugii cu dansa. Ma închisei în iatacul acela pecetluit cu lanțuri.

Împarateasa ofta cand cazu pamantul peste ea. O auzira toți, afara de împaratul, care privea cu mana pe manerul paloșului și zicea celor care aruncau pamant: „Mai iute! mai iute!”…

Și fata creștea și nu vedea soarele decat prin gratiile ferestrelor. Trecura zece ani ca zece zile.

Parul balai și lucios ca matasea i se învolta în umeri; ochii ei ca smarandul priveau galeș, așteptand ca din umbra portocalilor sa rasara mama ei, de care întreba necontenit.

– O sa vie?

– Da, bunico…

– Și un s-a dus?

– Departe, departe…

– Și cand s-a dus?

– Demult, demult…

– O sa vie?

– Vezi bine…

– Dar tata? De ce nu ma lasa prin gradina? El e cand aud zale zuruind?

– El, îi raspunsei eu, și începui sa-i spun cate-n luna și-n soare, pana cand o fura somnul cu capul în poala mea, întreband necontenit prin vis: „0 sa vie?”

Alți șase ani, ca șase zile.

Împaratul se razboise în patru parți ale lumii. Se întorcea biruitor. Pe zaua lui, stropi de sange. Ma chema. Dadui în genunchi și întrebai, cu fruntea lipita de pardoseala:

– Ce poruncești?

– Mi-e dor de fata! N-o vazuse de la naștere. Într-o clipa ma repezii pe scari, deschisei iatacul, o luai de mana și-i zisei:

– Te cheama împaratul. Cum o vazu, sari în picioare. Scutura zalele, și de pe ele cazura cateva picaturi de sange.

– Fata mea? Semana atat de mult… nu semana… era chiar ma-sa din cap pana-n picioare.

– Fata mea? zise împaratul, ca și cum l-ar fi sugrumat cineva. Amandoua încremeniram.

– Ieșiți! striga împaratul, și cazu pe un jeț de argint.

Cum intraram în odaie, fata își rezema capul de fereastra și începu sa planga. Eu ma ghemuii într-un colț și ma înfiorai aducandu-mi aminte de vorbele împaratesei: „Va fi muma și fata ei, iar împaratul bunic fiului și tata nepotului”… Cum ma gandeam, fata tresari și-mi zise:

– Vin de vezi… Privii pe geam. Pe malul lacului un cioban canta din fluier, și canta așa de duios, ca oile se stransesera împrejur și ascultau, uitand sa mai bea apa.

– Ce frumos canta și ce bine-mi face! Du-te și-i spune ca în fiece zi sa cante sub ferestrele mele.

Ma întorceam de la cioban. Pe scari, împaratul, galben ca ceara și dus pe ganduri. Cum ma vazu, îmi zise:

– Ce face fata? Și, pana sa-i raspund, se facuse nevazut, trantind ușa dupa dansul.

A doua zi, abia se crapase de ziua, și fata, la fereastra. Ciobanul se zarea în departare, într-o ceața albastra. Turma, ca un nor tarandu-se pe pamant.

Fata îmi petrecu amandoua mainile pe dupa gat, ma saruta și-mi zise plangand:

– Ce am, bunico, ce am? Și ciobanul sosi pe malul lacului; își arunca palaria; își scutura pletele și începu sa cante așa de frumos, ca oile uitara sa mai bea apa. Și de la picioarele lui în jos, în lacul luminat, un alt cioban ținea fluierul la gura.

Fata se rumeni și nu mai zise nimic.

Într-o zi (tocmai îi desfacusem coadele ca sa o pieptan) intra pe ușa o roaba, o arapoaica, și îi spuse ca o cheama împaratul.

Ea începu sa tremure și pleca. Nu trecu mult, și auzii un țipat ascuțit, apoi niște pași marunți și repezi. Era ea. Dadu sa vorbeasca și nu putu. Dupa ce rasufla bine, îmi zise:

– M-a strans în brațe… o! așa m-a strans în brațe… da-mi nițica apa… așa m-a strans… nițica apa, ca nu mai pot!

Bau și ma întreba:

– Sunt fata lui?

– Da…

– Doamne!… Doamne!…

Începu sa se închine. Se tranti în pat. Ma chema langa dansa și ma ruga sa-i spun adevarat cine a fost ma-sa, cum a sosit ea pe lume și ce sa faca ca sa scape de împarat?

Îi spusei tot. Cele trei femei, la împarateasa. Au vorbit la ușa. A ramas împarateasa grea și a murit într-o clipa, îndata ce el i-a spus ca e fata.

Biata domnița șopti podidita de plans: „Sa fie muma ei și fata ei, iar împaratul bunic fiului și tata nepotului”…

Unde am apucat amandoua, acolo am ramas pana-ntr-un tarziu. Aprinsei o vapaița. Ea sari din pat. Se uita la icoane.

– Cum sa-i întind doua maini c-o mana? Ce clipa fericita ar fi aceea în care ar pieri tot ce se mișca în acest palat de spaima și de moarte!

Apoi îmi spuse ca alta scapare nu e: sa fuga cu ciobanul și sa-și ia lumea-n cap.

A doua zi se scula, ma saruta și ieși din odaie în varful picioarelor. Nu se luminase bine de ziua, și ciobanul era pe malul lacului, și canta, canta sa adoarma apele. Nu știa el… dac-ar fi știut! Pasamite, împaratul nu dormise toata noaptea, framantat de urgia gandurilor. Și auzind cantecul, deschisese fereastra, ca sa vada de unde vine. Tocmai atunci ajunsese și domnița la cioban.

I-a vazut! Nu cred ca împaratul la vreun macel sa fi racnit mai înfiorator. Mie mi s-a lasat o perdea peste amandoi ochii și m-am uitat, m-am uitat, dar n-am mai vazut nimic. Ca prin vis auzeam un freamat în tot palatul. Nu-mi era nici frica, nici mila. Nu mai simțeam nimic. Uitasem tot.

Pe la pranz ma chema împaratul. Sta încruntat pe un scaun. Nu-mi aduc aminte daca am cazut în genunchi. Știu ca mi-a dat o cheie și mi-a zis:

– Na, și du-te de-i spune ca, de-o vrea sa-mi fie soție, scapa și ea și el. Trei zile aștept. Iar de nu, pe el îl tai și pe ea o zidesc acolo.

Doi gealați m-au dus la beciul de piatra. Intrai. În întunericul beciului ea plutea ca o lumina. Cum ma vazu, ma pipai și începu sa planga de bucurie ca trecusera atatea ceasuri și tot traiam. Apoi mi-arata un zid și îmi zise liniștit:

– El e aici. La noapte o sa cante. Asculta cum vorbim. Batu de trei ori în zid, și de dincolo se auzi batand iar de trei ori.

– Ce faci tu?

– Bine, dar tu?

– Bine.

– Vrei sa cant?

– La noapte, ca ne-aud. Și n-apuca sa-i spun porunca împaratului, ca ea îi striga:

– Pe tine or sa te taie…

– Bine, dar pe tine?

– Și pe mine…

– Sa cant?

– Nu, la noapte, ca ne-aud. Începui sa plang, și ea zise:

– Nu, cainele de împarat nu va fi tatal nepotului și bunicul fiului sau!

Cand vrusei sa plec, îmi spuse la ureche ca au început sa gaureasca zidul, ca pana în trei zile el sa-i sarute mana ei și ea pe a lui, ș-apoi… Dumnezeu sa ierte pacatele împaratului…

Împaratul porunci o masa mare; la mijlocul mesei era sa-i aduca, pe tipsie, mana dreapta și capul ciobanului, cu fluierul în gura.

Împaratul se puse la masa, împreuna cu sfetnicii sai. Ma chema. Îmi dete o cheie și o tipsie și ma trimise, cu doi gealați, ca sa aduc mana dreapta și capul ciobanului cu fluierul în gura. Împaratul îngalbenise, se uscase, radea cu hohote, bea mereu, și de pe barba sa zbarlita curgeau picaturi de vin roșu ca sangele.

Aiurita, ma coborai cu gealații în beciul ciobanului. El, cum ma vazu, zise bland: „Știu de ce ați venit”. Și îngenunche. Frumos și bland, mai bland ca mieii lui, care jeleau pe marginea lacului.

Gealații trasera paloșele. În zidul de la mijloc se auzi batand de trei ori. Gealații se oprira. Domnița începu sa vorbeasca.

– Tu ești bine?

– Da, raspunse ciobanul, dar tu?

– Și eu.

– Ție ți-e dor?

– Da, dar ție?

– Și mie!

– Da? ce aud zanganind?

– Nimic, ți se pare.

– Nu e nimeni la tine?

– Nimeni.

– Ah! ce frumos vis am visat ast-noapte!

– Ce?

– Se facea ca ne iertase și ne cununam…

– Draguța mea, ți se izbandește visul…

– Cand?

– Chiar acum… Gealații ridicara paloșele și îi cerura mana dreapta. Eu închisei ochii și auzii un vajait. Mana îi cazu din umar pe tipsie, și tipsia rasuna. Sangele țașni.

– Ce faci tu? întreba domnița de dincolo de zid.

– Bine, raspunse ciobanul și se tarî în genunchi pan la zid. Cu stanga izbi de mai multe ori și desfunda o gaura și varî mana pana-n umar. Într-o clipa, gealații îi taiara și mana stanga, apoi capul i se rostogoli în tipsie bolborosind.

Cazusem în genunchi, ș-odata mi se paru ca mana stanga a ciobanului trece prin zid… și auzii un țipat sfașietor.

Domnița saruta, saruta mereu și striga:

– Spuneți împaratului, spuneți-i ca vreau, vreau tot ce-o vrea el… sa-i fiu tot, sa-mi fie tot!

Alergai și spusei împaratului ce zisese domnița. Împaratul porunci s-o gatesc ca pe-o mireasa și s-o aduc la masa. Fata nu vru sa iasa din beci pana nu s-o gati și nu voi s-o ajute nimeni ca sa se îmbrace. Eu așteptam la ușa. Ea îmi ceru un fir lung și gros de matase. Îi adusei firul și ramasei iar la ușa beciului.

Ieși… luminoasa ca o sfanta… Mana dreapta și-o înfașurase în cutele rochiei. Mi se paru ca ascunde ceva.

– Ce ai, o întrebai eu, ți s-a umflat mana?

– Da, ast-noapte am batut prea tare în zid, caci el adormise mai greu ca acuma.

– Acuma doarme?

– Da, acum doarme bine…

Cand intraram în sala de mancare, toți se sculara în picioare și ridicara paharele pline.

Împaratul facu un pas, aduse paharul spre gura și zise:

– Da-mi sa-ți sarut mana, fericirea celui mai viteaz dintre împarați!

Fata se apropie de împarat, scoase mana dreapta din cutele rochiei, i-o întinse și zise:

– Na! saruta și fii fericit! Împaratul îi lua mana, o aduse la gura, ș-odata începu sa tremure.

– Saruta! striga fata. Împaratul scapa paharul.

– Saruta! Împaratul cazu pe scaun.

– Saruta!

Ca prin minune, toți pierira, ca și cum n-ar fi fost nimic. De pe scaunul împaratului o umbra se ridica cu o coroana neagra în cap și se facu nevazuta, vaietandu-se.

Și tot, din palatul de marmura și dimprejurul lui încremeni, așa cum le apuca asta clipa din urma, iar fata cazu jos.

Ma apropiai de ea. Parca era vie… cu ochii deschiși… privea fericit prin doua lacrimi, prinse de gene ca doua diamante.

Cand vrusei s-o ridic, o scapai din brațe… avea doua maini în umarul drept…

– Cum avea doua maini în umarul drept? Rasuflarea mi se oprise.

– Cu firul de matase își legase de mana ei mana ciobanului, raspunse batrana.

– Și știi unde e acum?

– Unde?

– Nu ți-aduci aminte de ușa cu lanțuri groase?

– Ba da… am auzit un oftat nabușit… Începui sa tremur.

– Ei, da…

– Cine ofta?

– Ea…

– Cine… ea?… Capul îmi cazu în perna.

– Ea… n-a murit…

– N-a murit?

– Nu, doarme, doarme de-a pururi, gatita cu rochia alba de mireasa, întinsa pe o fașie de catifea neagra. La cap îi ard doua lumanari de ceara, adica nu ard, ci au împietrit așa, cu doua flacari galbene. Și din cand în cand se încearca sa ridice mainile, și nu poate, și ofteaza lung și nabușit…

– Brrr… ce frig e aici! Mai e mult pan sa rasara soarele?

– Ti-e frig? raspunse batrana, și începu sa ma mangaie pe obraji.

Mainile ei erau ca niște sloi de gheața. Aș fi vrut sa tac, dar gura mea, nu eu, o întreba:

– Dar umbra împaratului? Ce face umbra pe care am vazut-o intrand aici?

– A… da… eu îi deschid. Cum intra, ma ia de mana și ne ducem împreuna pana la poarta cu lanțuri. Îndata ce s-apropie, lanțurile cad și rasuna tot palatul. Ușa se deschide. Umbra îngenunche înaintea miresei, și se roaga, se roaga, și plange, și-i cere iertare. Fata doarme, uneori vrea sa ridice mainile, și nu poate, și ofteaza lung și nabușit. Cand canta cocoșii, dinspre ziua, umbra se repede pe ușa afara, urland. Ușa se închide, parc-ar tranti-o cineva, și lanțurile se prind la loc.

– Mai e pan la ziua?

– S-a facut ziua, raspunse batrana. Vrei sa ne plimbam la soare? Deschisei ochii și începui sa ma închin. Era soare, lumina și caldura. Ce binecuvantata e lumina dupa o spaima așa de lunga!

Ma lua de mana și plecaram în gradina cu portocali. Ce miros, ce caldura, ce lumina! Înviorat, începui sa ma gandesc la ceva, dar mi-era frica s-o întreb.

– Știu la ce te gandești, zise ea uitandu-se la mine.

– Eu? Nu ma gandesc la nimic.

– Ba da, te gandești cum de eu n-am pierit ca ceilalți.

– Așa e…

– Dar de unde știi ca nu sunt o umbra?

– O umbra? Începu sa-mi zvacneasca inima. Eram pe malul lacului.

– Da, o umbra…

– Nu se poate… nu m-ai mangaiat… nu ți-am sarutat mana?…

– Vrei sa vezi? Și pana sa zic „nu”, batrana ma lua în brațe și sari cu mine drept în mijlocul lacului… Ah!… privii în sus… o mireasa, ca o naluca alba, se înalța la ceruri… lumina… îngeri… apoi adanc… întuneric… adanc…

Și de-atunci nu m-am mai întors la palatul de marmura.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *