Author: Marin Sorescu

Oboseşti repede, uiţi uşor, Începi să vorbeşti singur, Mişti din buze... Te surprinzi în oglindă mişcând din buze, Ştiu cam cum o să fie când voi fi bătrân. În fiecare vară am o zi, două, o săptămână De bătrâneţe. Zbârcit, uscat ca un sâmbure de piersică în miezul zilei Zemoase. Un Ulise care uită de la mână până la gură, Unde trebuia să se-ntoarcă, De ce rătăceşte pe mare Şi dacă e înainte sau după războiul Troiei. Un Ulise cu puţine şanse de-a săruta fumul ieşind de pe hornurile Patriei. Eziţi între a-ţi potrivi cravata Sau a te strânge cu…

Un câmp pustiu, Bătătorit ca un drum, Şi din când în când Câte o carte. La distanţe foarte mari, Vreo carte fundamentală, Tare ca piatra. Vine unul, gâfâind de muşchi, Sănătos ca un zeu nou, Şi scuipă pe ea, Pe fiecare la rând. Calcă peste ele dumnezeieşte. A obosit, a mers destul, Câmpul se întinde înainte pustiu, Bătătorit ca un drum. Alergătorul cade jos, moare, Devine carte fundamentală, ultimul cuvânt, Semn peste care nu se mai poate trece. Se aude un gâfâit, Din spate răsare cineva, Un alergător se opreşte, scuipă pe semn, Şi se pierde în zare.

Daţi de pomană colaci de salvare, În sâmbăta morţilor numai colaci Pentru cei care ţipă pe mare; Îi puteţi vedea din copaci. Ei şi-au pus într-o sticlă mesajul, Îl veţi primi îmbuteliat. Cine mai are astăzi curajul Să descifreze-un naufragiat? Tot mai neciteţ le e scrisul, Ameninţător şi cam spălăcit; Ei încurcă realitatea cu visul, Cred că citindu-i aţi şi sărit În uşoarele bărci de salvare, Căutându-i cu felinare. Şi pentru-a fi lesne zăriţi în abis Ei îşi lasă ţipătul, ochiul deschis. De sâmbăta morţilor, o dată pe an, Trageţi uşor zăvoarele porţilor: Rătăciţii pe marele-ocean Vin la masă, de…

Am atins incredibilul Şi m-am instalat în el, Cât de cât. Dar e numai partea de la suprafaţă, Pojghiţa. Există nenumărate straturi De incredibil. (De ceea ce nu-ţi vine să crezi). Ca foile nenumărate Ce îmbracă un bulb. Şi centrul de foc al incredibilului Miezul, sâmburele De necrezut al necrezutului Este şi el un început. Partea de la suprafaţă, Pojghiţa... Şi tot aşa.

De câte ori închid citatul, Simt în mine Nu ştiu ce secretă jubilaţie De poliţist: L-am închis şi pe-ăsta, Mama lui de porc!

Am legat copacii la ochi Cu-o basma verde Si le-am spus sa ma gaseasca. Si copacii m-au gasit imediat Cu un hohot de frunze. Am legat pasarile la ochi Cu-o basma de nori Si le-am spus sa ma gaseasca. Si pasarile m-au gasit Cu un cantec. Am legat tristetea la ochi Cu un zambet, Si tristetea m-a gasit a doua zi Intr-o iubire. Am legat soarele la ochi Cu noptile mele Si i-am spus sa ma gaseasca. Esti acolo, a zis soarele, Dupa timpul acela, Nu te mai ascunde. Nu te mai ascunde, Mi-au zis toate lucrurile Si toate sentimentele…

De cum am gustat din acel lichid, Am şi devenit autocefal, Ca biserica de răsărit, Cu multele-i turle de vis opal. Fermecat în mâini ţineam şipul, Plin ochi de vrăjitele picături, În fiecare picătură-mi vedeam limpede chipul, Zguduit de fantastice furnicături. Ce bine c-am dat eu de apa vie, Căutată de toate poveştile laolaltă. Ba e moartă - mi-a spus o ciocârlie -, Apă moartă, luată din baltă. Atunci, cum se face că are efect? Am întrebat firoscoasa de ciocârlie. - Aceeaşi apă ce palpită în piept, Pentru unii e moartă, pentru alţii e vie.

Arăt atât de îngrozitor Încât pierd mult timp Consolându-i pe cei Care vin să mă vadă. Ţipă, îşi pun mâinile la ochi, Blestemă. "De ce tocmai tu", se răstesc la mine. Doamne, unde eşti, Tu exişti? Eu încerc să le ridic moralul - Ei, lăsaţi, nu-i chiar aşa cum vi se pare. Săptămâna trecută arătam şi mai rău Boala e boală, totuşi. Face ravagii unde se încuibă Şi la urma urmei, toţi murim Şi vorba lui Hamlet: "Dacă-i acum Nu va fi altădată". De n-ar fi durerea asta ingrozitoare Aş accepta senin, mioritic, Chiar şi figura asta de schingiuit. Lumea…

Azi am vazut un ochi Care ma iubea. Vedeam bine ca m-ar fi primit Sub spranceana lui. Dar a venit un nor Si ochiul s-a-nchis, Ori s-a speriat Si-a fugit in chipul tau Langa celalalt ochi, Langa fruntea si langa gura Care nu ma iubesc.

Ardealul, starea mea de spirit Cu care mă gândesc la ţară, De parc-aş respira lumină Şi existenţă milenară. La orice pas îţi râde-o floare, Sub orice pas e un mormânt, Ardealul întregind o roată Sub care Horia s-a frânt. Aud un clopot sus pe-o cruce, Bătând cu limba-n ideal, Ca-ntr-o Duminică a ţării Vin la biserică-n Ardeal.

Cică lucrurile mai trec odată Pe unde-au mai fost Ca nişte sentimente comete. Trebuie numai să ştii să le-aştepţi, Trebuie numai să rupi, Stând pe loc Infinite perechi de ghete. Asta înseamnă că salcâmul Tăiat astă-toamnă Se va mai înălţa pentru o clipă Pe vechea lui rădăcină. Că tu mă vei mai iubi cu adevărat Peste câteva miliarde de ani lumină. O, poate nu mai e mult până-atunci, Cine ştie! Iată, eu am şi-nceput să te-aştept Măsurând timpul cu barba, Veşnicie cu veşnicie.

Uitatul pe fereastră a devenit un tic, Toată lumea se uită pe fereastră. Citeşte, spală, iubeşte, moare Şi din când în când dă fuga Şi se uită pe fereastră. Ce vreţi să vedeţi? După cine priviţi? Luaţi-vă gândul, cine a fost de venit a venit, Cine a fost de plecat a plecat, Ce a fost de trecut prin dreptul vostru a trecut. Lăsaţi perdelele, Trageţi obloanele Şi mai luaţi-vă o dată tensiunea. După ce a văzut totul – ploi, războaie, Soare, cârtiţe, evenimente, Repetate mereu aidoma, Omenirea nu cred că mai doreşte serios Să mai vadă ceva. Totuşi uite-o lipită…

-Atunci de ce tacerea asta Atat de densa, de ingrozitoare? -Ba comunicam cu cei de dincolo Tot timpul Dar nu mai avem ce sa ne spunem.

Aud cum se-nvârte pământul, Disting cele două rotaţii, Amândouă-mi răsucesc cântul Respiraţiei grele prin spaţii. Clipele-şi arată petale suave; Conectat la universal Sângele-mi saltă la suprafaţă epave Vechi şi le izbeşte de mal. Ori vâsleam pe-o mare de piatră? Ameţeala cerului îmi face bine! Câte-o lumină ciudată mă latră Ca un fir cotrobăindu-mi prin vine. Esenţele s-au scurs pe furiş în vise, Toate lucrurile sunt aparente, Străbat o infinitate de uşi deschise Înfiat de lumi transparente.

Gerul iar trage cu tunul, Dardaie-al pamantului catel, Adevarul se-mparte la unu Si ramane la el. Misuna albul pe camp, Furnicarul acesta de fulgi ! Saltul iepurelui plapand Cu un tipat il frangi.

Adiacentele la ce-am de spus Erau acolo si acuma nu-s, Ia-le de unde nu-s, adiacente, Căci nici în gusile fosforescente Nu mai gasesti nimic de luat, de pus. Visul mi-e plin de oarba cutezanta Cu care musca greul din distanta, Greul pamintului, pe sub pământ. Si tot aduna rime si aluzii Ca intimplarile la coltul buzii, Fumind tigara si-afumind un gând.

Ce-mi staţi ca nişte bizadele aci-n drum, cu mâinile-n Şolduri? Bă, bizadea! Bizadeaua dracului! Bă, puţă! De obicei copiii erau bizadele, Noi care îi încurcam pe cei mai mari, Şedeam în picioarele oamenilor. „Să pună mâna să lucreze - auzeam - Să pună turul la tânjală, că aici e de tras! Da' cine cred ei că sunt, să nu facă nimic? Asta o spunea Cătălina lui Ioane la ai ei. Avea vreo 15, un pluton întreg, Şi i se părea că mănâncă mult. Ce să mănânce, că rar apucau să se sature. - Bă, gămane! Altul era marda. „Marda dată…

Cel mai greu se cară o barcă Peste muntele Ararat. Este munca la care m-am înhămat. Barcă-n loc de arcă. Iar potopul – demult a secat. Vâslele îmi intră în crăpături, Se îndoaie şi se frâng, Înaintarea este numai hurducături. Praful intră pe mai multe guri. Stau lângă cârmă şi plâng. Lacrimile mele, pâraie, Umflă văile cu bolboroşi. De ce m-ai ursit, Doamne, să ţin loc de ploaie? Nu mai deosebeşti păcătoşii de credincioşi? Pe valuri de jale barca saltă, greoaie. După patruzeci de zile, istovit, Aş da drumul la porumbel. Am şi-o ramură de măslin şi-un inel. Porumbelul sub…

Nimeni nu poate să-şi dea seama Ce efect poate avea acest Bobîrnac, Nimeni nici măcar dumnezeu nu poate Să-şi dea seama, Care a renunţat de mult la forţele obscure, El lucrînd cu forţele supranaturale Şi cu puterile înzecite. Să zicem că împing scama asta Dîndu-i un bobîrnac la moacă. Ea se prăbuşeşte şi se izbeşte de talpa de înger Care tocmai trece prin aer Îngerul răstoarnă un avion Şi căderea lui trage cerul Ca pe o prelată. Ecoul se amplifică, se amplifică Stelele încep să ţipe Simţind cerul frigîndu-le de sub tălpi Şi totul se amplifică Şi totul se ridică…

m-am obisnuit sa dorm cu ochii deschisi de spaima sa nu fiu luat prin surprindere sa am controlul meu asupra lumii pana in ultimul moment ca un far care nu vrea sa se stinga ziua tine orizontul marii mereu in magia unei priviri disperate te rog sa-mi inchizi usor pleoapele atunci ce-a fost de vazut am vazut sa tragi cu grija aceste obloane fine peste ochii mei obositi sper sa fie cat mai tarziu candva intr-o noapte cu multe stele si cu salcami infloriti

S-a născut dintr-un hohot de râs. Când părinţii au trebuit să îi arate lumea El a început să râdă în faţa fiecărui lucru, Până la soare. Şi a fiecărui cuvânt, Până la infinit. La şapte ani încă nu se oprise din râs Şi doctorii l-au trimis la şcoală. Profesorii i-au arătat cartea de fizică Dar el râdea ţinându-se cu mâinile de burtă. La istorie ajunsese cu mâinile la genunchi. La geografie, la tălpi. Atunci doctorii i-au recomandat trei femei Demne de acest nume, De care să se-ndrăgostească, Dragostea intrând în profilaxia liniştii. Cum să vă spun? Pe prima a iubit-o-n…

Părăsiți pe gânduri, câini dezmoșteniți, Scrutează cerul și așteaptă-n van. Stăpânii i-au uitat, proptind grăbiți, Pe ușa-nchisă câte-un bolovan. Ei nu au lotci și delta e ocean. Înoată printre sloiuri, istoviți. Adulmecă mirosuri vechi de-un an, De foame și de valuri hăituiți. Ei înșiși parcă-s plaiuri care latră. Până când limba li se face piatră Și Dunărea-i depune, lin, în mare. Dar câte unul biruie-n vâltoare: Ajunge-acasă istovit - și moare Cu ochii la stăpân, întins pe vatră.

Doctore, simt ceva mortal Aici, in regiunea fiintei mele Ma dor toate organele, Ziua ma doare soarele Iar noaptea luna si stelele. Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer Pe care pana atunci nici nu-l observasem Si ma trezesc in fiecare dimineata Cu o senzatie de iarna. Degeaba am luat tot felul de medicamente Am urat si am iubit, am invatat sa citesc Si chiar am citit niste carti Am vorbit cu oamenii si m-am gandit, Am fost bun si-am fost frumos... Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore Si-am cheltuit pe ele o groaza de…

Apele peste care am trecut Mi-au dat ca amintire un mic licar sub piele. Nu mai pot pasi sprinten,cu avant, Decat daca am talpa plina de bataturi, Daca-mi e toata ca un teren mlastinos, In care te scufunzi imperceptibil. Somnul nu-mi mai vine decat stand chircit, Undeva pe geamantan,langa o usa de vagon Supraaglomerat, Trezit din motaiala de fiecare calator care urca sau Coboara. Intre aceste pauze am cele mai frumoase vise, Toate intrerupte brusc,din pacate. Ah,somnul in pat strain,neutru, De hotel de mana a treia! Cazi trasnit pe dormeza slinoasa,jilava,usor inclinata. In camera e un aer de puscarie,geamul e…

S-a umplut casa de fum Eu ard, nu te speria, Eu am luat foc, Bine ca esti aici langa mine, Sa ma vezi, Ca tu pana nu vezi nu crezi, Nu mai vreau sa ard nici eu pe infundate, Mi-am dat drumul. Ai spus ca daca nu te iubesc Nu ard si uite proba, Eu voiam sa o tin ascunsa. Saruta aceste fapturi de fum Care ies din mine, toate sunt eu, Seamana cu mine, sunt chiar eu, Care naparlesc, Inainte de a ma ingropa in bratele tale, In buzele tale. Un sarpe care-si leapada camasile multicolore, Inainte de marea…

Leul stă cu gura căscată Şi aşteaptă ori, să-mi bag capul, Ori să-i dau o poezie. Nu le mai dau poezii, Dobitoacelor astea sinistre, Cu inima de piatră, Că le-nghit pe nerăsuflate, Pe nemestecate. Mai bine îmi vâr capul? Dar, oare o fi bine? Mai bine o poezie, decât să-mi vâr capul... Mai bine o poezie. Lumea trece şi furişează câte-o scrisoare Se uită în jur Dacă n-a observat cineva, Ca ucigaşul când dă otrava. Făţiş, eu stau îndelung Şi-i vâr în gură poezii, Una după alta, Părerile mele contra mea... Apoi contemplu de la distanţă Puntea suspinelor Şi canalul,…

Atât a plouat, atât a plouat, Dar n-a picat acea picătură, Ca un cuvânt binecuvântat Frecat pe o ursuză gură. Şi bobul stă în pământ amânat, Parcă s-ar duce în cer să se roage: Peste câmpii şi viroage Prea multă apă a curs şi-i păcat! Căci el nu rodeşte numai cu apă, Din rădăcini nu va ţâşni scânteia… Pământul a-ngenuncheat în seminţele arse: Dă, Doamne, picătura aceea!

Pachetul de tigari gol are o nostalgie pe care numai vidul cosmic o-ntelege se simte absolut parasit ca o rampa de lansare dupa ce toate rachetele trimise in stele n-au facut decat fum flori frumoase nu intalnesti decat toamna foarte tarziu dupa ce vanturile rasucite ca otgonul si-au facut toate mendrele, au batut furnicile si doar albastrelele de camp au rezistat in vaza lor de loess deschizandu-si multiplele lor pleoape casca niste priviri pline de uimire se aceeasi nostalgie le uneste pe masa mea cu pachetul de tigari gol si cu mine care nu stiu de ce ma tot uit…

Cu toate ca se afla in rai, Adam se plimba pe alei preocupat si trist Pentru ca nu stia ce-i lipseste. Atunci Dumnezeu a confectionat-o pe Eva Dintr-o coasta a lui Adam. Si primului om atat de mult i-a placut aceasta minune Incat chiar in clipa aceea Si-a pipait coasta imediat urmatoare, Simtindu-si degetele frumos fulgerate De niste sini tari si coapse dulci Ca de contururi de note muzicale. O noua Eva rasarise in fata lui. Tocmai isi scosese oglinjoara Si se ruja pe buze. "Asta e viata!" - a oftat Adam Si-a mai creat inca una. Si tot asa,…