Author: Elena Farago

În mohorâta dimineaţă Mijesc luminile ca-n fum, Şi parcă dincolo de drum S-a isprăvit cu orice viaţă, Că nu mai poţi zări, de ceaţă, O streaşină, un pom, un fum…   Şovăitor vă-ntindeţi pasul Sub greul jilavului nor, Vă doare-al inimii fior, Vă-neacă lacrimile glasul, Şi mut rămâne „bun rămasul” Pe buzele ce parcă mor…   Doar mâinile înfrigurate Se caută, se-ating, se strâng… Şi iată că pe drum se sting Luminile, odată toate, Iar inimile vi se strâng, De-aceeaşi presimţire… poate.   …Şi mâinile înfrigurate Se-nlănţuie de parcă plâng…

Dorul meu, Deschide-ţi cartea pecetluită, Şi-ţi răsfiră-n soare, şi-ţi răsfiră-n vânt Paginile-n care, peste-albastru-ţi cânt, Şi-a cernut tăcerea pulberea-i cernită…   Dorul meu, Deschide-ţi cartea pecetluită, Şi mă-nvaţă iarăşi cântul bunei veşti, Să mi-l cânt, cum cântă florile-n fereşti, Oglindită-n geamul larg deschis în soare…   Dorul meu, În suflet mi-a crescut o floare! Apăr-o de vânturi şi dă-mi viers s-o cânt…   Dorul meu, În geamul larg deschis în vânt Cântă astăzi viaţa, cântă-nfiorată, Cald ca nicăieri, sfânt ca niciodată!

Mii şi mii de valuri vin din larg mereu Pân-ajunge marea de adapă malul; –   Nu-ntreba nisipul cine poartă valul Că ar fi în stare să-ţi răspundă: – Eu!

Dacă-mi aplec smerit genunchii, Şi mâinile mi le-mpreun Nu mă gândesc să fie, Doamne, Nici cel mai drept, nici cel mai bun…   Şi nu te rog să-i dai nici haruri, Nici minte cine ştie cât… Mi-ar fi destul să-l vad că-mi creste Nici prea frumos, nici prea urât;   Şi nu l-aş vrea nici prea cuminte, Şi nici din cale-afar-nebun; Nici prea de tot supus s-asculte, Dar nici să râda de ce-i spun.   Şi mai ales, aş vrea să simtă În orice pas din trai, mereu, Că cel mai credincios prieten I-oi fi de-a pururi numai eu…

Viorica, fata mamei Cea cuminte şi curată, Şi-a făcut, mâncând cireşe, Pe furiş, pe şorţ, o pată…   Şi-acum stă-ntr-un colţ şi plânge: „Doctorul e vinovat Şi c-o să mă certe mama, Şi că şorţul l-am pătat!”   Mama intră-ncet pe uşă; Ea tresare şi-ntinzând Mâinile deasupra petei, Plânge întruna suspinând.   – De ce plângi, fetiţa mamei? – Plâng că doctorul ţi-a spus Să nu-mi dai deloc cireşe, Şi tu în dulap le-ai pus…   – Şi tu plângi din lăcomie? Ce ruşine! – Să mă ierţi! – Bine, dar să fii cuminte… – Nici de şorţ nu mă…

Şi iar mi-e sufletul la tine Atât de-ntreg, Atât de tot, Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare Că cere, Mângâie, Şi doare, De parcă tu ai plâns-o-n mine, De parcă ţi-am venit de tot…   Aşa! dă-mi mâinile-amândouă, Şi ochii amândoi mi-i dă, Deschişi adânc Şi mult Şi-aproape Pân-vom închide-o sub pleoape Aceeaşi stea topită-n două De mult ce ia De mult ce dă…   Şi cale gândului se-nchide Doar lacrimile văd şi cer… Şi nu mai am nici ochi, Nici gură… Pe valul mării ce mă fură Privirile nu-şi pot deschide Decât fereastra dinspre cer…

Vine, vine iarăşi iarna, Ninge-afară, ninge. Mulţi copii afară sunt, Laudă colinde.   Doar bunica stă în casă, Spune o poveste. Despre marele Iisus, Spune o poveste.

Un porumbel căzut-a, din zbor, pe-o stâncă-n mare, Şi-i mic de tot săracul, de-abia a prins să zboare! Vin valuri mari şi-n stâncă se lovesc, şi lui i-e frică, Şi trist îşi ascunde capul, şi aripile-şi ridică Când stropii săriţi din valuri pe pene-i cad şi-l udă, Dar piuitul jalnic nu-i nimeni să-l audă! Ci iată-o porumbiţă că-n zbor zorit soseşte: E mama lui ce-l cată, plângând, de când lipseşte. Şi-i lângă el acuma şi-l ciuguleşte dulce Să-i treacă spaima şi-apoi să meargă să şi-l culce. Şi-ncet spre cuib acum zbura-vor împreună – Să-l încălzească mama, să adoarmă – Noapte…

Trecea un om pe drum aseară, Trecea cântând încet pe drum, Ştiu eu? poate cânta să-i pară Drumul mai scurt, ori poate cum Era aşa frumos aseară, Poate cânta ca să nu-l doară Că-i singur numai el pe drum?   Trecea, şi eu eram la poartă Şi şi-a văzut de drumul lui, Dar ce mi-o fi venit deodată De am oftat, n-oi şti să spui. Şi nu-mi venea să plec din poartă, Şi parc-un dor de viaţa toată M-a prins privind pe urma lui…   Aşa ne-o fi la fiecare, Că stăm în poartă, şi nu ştim Pe călător măcar…

Tanu i-un motan cuminte, Şi-i atâta de curat, C-are voie să se culce Chiar cu pernele din pat.   Ilenuţa îl iubeşte Şi se joacă mult cu el, Astăzi însă-i supărată, Nu l-a mângâiat defel!   „Miau!” o-mbie din fereastră, Dar fetiţa stă pe loc: – Taci, măi Tanule, că mie Nu-mi mai vine să mă joc!   – Ce-ai păţit? – Nimic, dar mama Aşa aspru m-a certat!   – I-ai greşit ceva? – De unde!? Pentru că nu m-am spălat!   – Ştii, fetiţa mea cuminte, Iartă-mă că-ţi spun, dar eu, Pentru asta, te-aş şi bate Dac-ai fi…

Spune degetul cel mare Către-arătător, Spune degetul cel mare – N-am fărâmă de mâncare, Frate-arătător!   Spune, către mijlociul, Cel arătător, Spune-arătătorul: – Frate, Nu mai sunt deloc bucate, Şi de foame mor!   Se apleacă mijlociul Către inelar, Şi îi spune-atâta numai: – Ce e de făcut acuma, Frate inelar?   Leneş cată inelarul Către ei, şi-apoi, Cam în silă, le răspunde: – Ce să faci când nu-i de unde? Vom răbda şi noi!   Prinde atunci cel mic să strige Mai isteţ ca ei: – Ce tot plângem şi ne frângem? Hai la muncă să ne strângem Toţi…

Un băiat şi-o fată mică Stau privind o rândunică, Şi băiatu’ spune: – Mult Îmi place să le-ascult,   Ciripind, pe rândunele, Şi pe alte păsărele, Şi mi-aş da ce am mai bun Să pot şti şi eu ce spun.   Rândunica îl priveşte Şi cu dragoste-i vorbeşte: – Să-ţi spun eu dacă doreşti, Drag copil ce ne iubeşti:   Dimineaţa, noi, din toate Păsările-ntâi sculate, Ne-nchinăm spre răsărit, Ciripind: ţzrr… bvidevit…   Şi apoi încep codroşii, Cu cap sur, cu coade roşii: Ticc… tecc… tec… şi, după ei, Prind brabeţii mititei:   Cirip-ci… să ciripească, Până-ncep să se trezească…

Rândunea uşoară-n zbor, Crainic primăverilor, Săgetând văzduhul treci Unde-ai fost şi unde pleci?   De n-ai cuib şi-ţi cauţi loc, Purtătoareo de noroc, Ia-ţi tovarăş la zburat Gândul meu înlăcrimat,   Şi te du cu el mereu Până-ţi da de satul meu, Până-ţi da de cel bordei Unde plâng părinţii mei.   Colo-n coperişul lor Să-ţi faci leagăn puilor, Şi să spui bătrânilor Că pustiul meu de trai E ca mugurul ce-l tai De pe creangă, ne-nfrunzit Fără timp m-am veştejit…

Puii mamii, pui, pui, pui, Are cloşca şapte pui: Cinci pestriţi, unul bălţat, Numai unul e moţat Şi curat şi încălţat.   – Spune-mi, puiule, şi mie De ce-ţi face numai ţie Mama ta, ciorapi şi ghete, Şi îţi leagă moţ în plete?   Oare frăţiorii tăi Sunt aşa de proşti şi răi, Sau că poate mama ta O fi leneşă, ori rea?   Spune puiul: – Mama mea Nu-i nici leneşă, nici rea, Dar e tristă, vai de ea, Căci îi fac ruşine multă Fraţii mei şi n-o ascultă, Că de-i cheamă, fug pe-afară, Şi de-i prinde, plâng şi…

– I-auzi, draga mea păpuşă, Zgârâie mâţa la uşă! Dar eu nu-i deschid deloc, Că sunt supărată foc. A furat iar, ca o hoaţă, Un întreg picior de raţă, Şi-apoi, după ce i-a ros Toată carnea, pân-la os, A dus osul, binişor, În coteţul lui Azor.   Ca pe el să-l bănuim Şi să nu îl mai iubim Şi acum n-o bat, n-o cert, Dar nu vreau deloc s-o iert.   Deşi încă o iubesc, Trebuie s-o pedepsesc. C-a fost rea şi duşmănoasă, Şi n-o las să intre-n casă.

Dintr-un rest de prăjituri, Nelu face fărâmituri.   Mama-l vede şi-l întreabă:   – Iar nu eşti copil de treabă, Nelule, şi-mi faci gunoi? Cum fu vorba între noi?   – Vorba noastră? hai să-ţi spun Ca să vezi cum o ţin minte: Să mă fac tot mai cuminte Şi mai harnic şi mai bun!   – Şi de ce îmi faci gunoi?   – Pentru vorba dintre noi: Eu acum fac fărâmituri Pentru puii rândunicii, Ca să aibă şi ei, micii, Azi, la masă, prăjituri!

Rândunica e plecată După hrană pentru pui, Cuibu-i singurel sub streşini Şi prin curte nimeni nu-i.   Râde sub mustăţi motanul: – Ce noroc! Păcat să-l scap! Iute sus! Dar, poc, o piatră Îl loveşte drept în cap.   Trist se tânguie motanul: – Miau şi vai de capul meu. Petrişor îl ia în braţe: – Iartă-mă te rog, căci eu   Te-am lovit, şi rău îmi pare, Dar de bieţii puişori Ţie cum nu ţi-a fost milă, Când săriseşi să-i omori?

Spunea Mihnea către câine: – „Tare sunt voios, măi Pik! Uite-ţi dau un os şi pâine, C-am să merg cu tata mâine Şi cu tine merg, măi Pik, Nu-mi mai trebuie nimic;   Am o puşcă-adevărată, Am şi sac de vânător, De s-ar face „mâine” odată Să-mi văd puşca încărcată Şi să vad şi eu cum mor Păsărelele din zbor…   Va muri vreuna oare Când oi da cu puşca? Dar Am să stau să vad cum moare? Că eu plâng, măi Pik, şi-mi pare C-am să plâng şi-acuma chiar.   Plâng, dar mama-i vinovată Că tot spune că-i păcat,…

Toţi copiii azi se îmbracă Cu ce au ei mai frumos Şi părinţii lor le cântă Învierea lui Christos.   Şi la masă ciocnesc astăzi Toţi copiii cei cuminţi, Ouă roşii şi pestriţe, Cu iubiţii lor părinţi.   Toţi copiii azi sunt darnici Căci ei ştiu că lui Christos, Îi sunt dragi numai copiii Cei cu sufletul milos.   Şi copiii buni la suflet, Azi cu bucurie dau, Cozonaci şi ouă roşii La copiii care n-au.

Hai nani, nani, Lumina mamei…   Să-ţi cânt şi-n seara asta, lumina mea, să-ţi cânt… Dar uite-ncep un cântec şi altu-mi vine-n minte, Şi-acela, dragul mamei, e fără de cuvinte Şi plânge-aşa cum plânge cumplitul ăst de vânt…   Hai nani, nani…   Să-ţi cânt, lumina mamei, şi iar încep şi iar Cuvintele-şi pierd şirul, că vezi, în astă seară I-atât de-amarnic cântul ce-l spune vântu-afară, De parcă-ar plânge-ntregul săracilor amar…   Dar tu aştepţi un cântec – că tu ce ştii de vânt?! Şi ce să ştii ce spune-n amarnica-i poveste? O, tu nu poţi pricepe nimic din toate-aceste……

– De ce m-ai prins în pumnul tău, Copil frumos, tu nu ştii oare Că-s mic şi eu şi că mă doare De ce mă strângi aşa de rău?   Copil ca tine sunt şi eu, Şi-mi place să mă joc şi mie, Şi milă trebuie să-ţi fie De spaima şi de plânsul meu!   De ce să vrei să mă omori? Că am şi eu părinţi ca tine, Şi-ar plânge mama după mine, Şi-ar plânge bietele surori,   Şi-ar plânge tata mult de tot Căci am trăit abia trei zile, Îndură-te de ei, copile, Şi lasă-mă, că nu mai…

Fluturi albi şi roşii, Şi pestriţi, frumoşi, Eu îi prind în plasă, Când mama mă lasă. Eu îi prind din zbor, Însă nu-i omor;   Ci mă uit la ei, Că sunt mititei, Şi frumoşi, şi-mi plac, Dar eu nu le fac Nici un rău, deloc.   Şi dacă mă joc Cu vreunul, ştiu Binişor să-l ţiu Şi pe toţi, din plasă, Îi ajut să iasă, Şi să plece-n zbor După voia lor.

Noi suntem doi fraţi, în casă Şi nu ne certăm deloc, Şi suntem tăcuţi la masă, Şi cuminţi în orice loc.   Avem hamuri, cerc şi minge, Când pe-afară ne jucăm, Iar când plouă, ori când ninge, Liniştiţi în casă stăm.   Şi cu jucării frumoase Ne jucăm tot amândoi, Pe când mama noastră coase, Ori citeşte, lângă noi.   Mama noastră ne vorbeşte Şi ne mângâie duios, Iară seara ne citeşte Ori ne spune-un basm frumos.   Şi ne-nvaţă lucruri multe, Şi frumoase, stând cu noi, Şi îi place să ne-asculte Când vorbim noi amândoi…   Şi în gândul…

Eu nu sunt destul de mare Ca să pot să-nvăţ măcar, De pe carte, o urare, Şi nu sunt destul de mare Ca să-ţi dau un dar.   Dar îţi dau o sărutare, Ici, pe obrăjor, Şi pe mâna asta care Mă-ngrijeşte-n fiecare Zi, cu-atâta dor!   Zile lungi şi voie bună Îţi doresc eu mult, Şi mă rog de flori să-ţi spună Să mă ierţi, mămică bună, Că nu ştiu mai mult!

Toata noaptea asta, colo-n ceruri sus, Stelele lucrează fără de-ncetare, Căci le-adună-n clacă steaua sfântă care A-ndrumat pe vremuri Magii la Iisus.   Torc de zor în noaptea sfântului ajun Câlţi de nea şi raze harnicele stele, Pentru noi, copiii, torc să facă ele, Funia cu trepte pentru Moş Crăciun.   Lungă cât e drumul din pământ la cer, Trainică să-i ţină coşului povară, Vor întinde-o-n noapte, nevăzută, scară Moşului ce luptă cu-ndârjitul ger,   Ca să ne aducă iar, de colo sus, Pe la toţi copiii darurile care Ni le va trimite, iar, la fiecare Sfânta şi duioasa mamă-a…

Eu am numai trei picioare, Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop, Râd când mă-ntâlnesc copiii, Şi mă cheamă „cuciu şchiop”.   Fraţii mei ceilalţi se joacă Cu copiii toţi, dar eu Nu pot alerga ca dânşii, Că sunt şchiop şi cad mereu!   Şi stau singur toata ziua Şi plâng mult când mă gândesc Că tot şchiop voi fi de-acuma Şi tot trist am să trăiesc.   Şi când mă gândesc ce bine M-aş juca şi eu acum, Şi-aş lătra şi eu din poartă La copiii de pe drum!   Cât sunt de frumoşi copiii Cei cuminţi, şi cât de…

Cucu… cu-cu! prin grădină, Cucu… cu-cu! prin zăvoi, Toată primăvara-i plină Lumea pomilor de noi.   Mititei, cu pene sure, Şi cu zborul vitejesc, Toţi copacii din pădure Ne cunosc şi ne iubesc.   Versul nostru lung răsună, Şi drumeţii trec şi spun: – Cântă-ne de voie bună, Cuculeţ de piază bun!   Şi ni-i dulce şi uşoară Viaţa noastră: zbier şi cânt – Şi din toate una-i doară Jalea noastră pe pământ –   Căci în viaţa noastră toată Ce-i mai sfânt şi dulce – nu-i. Cuibul nostru niciodată N-a fost leagăn pentru pui!   Niciodată nu ne cheamă…

Cot-cot-cot, Cot-cot-cot, Fac şi eu ce pot, ce pot Cot-co-dac, Cot-co-dac, Puii să-mi împac…   Ciugulesc, Mă zbârlesc, Şi mi-i chem, mi-i chem mereu, Că nu-i las, Nici un pas, Făr’ de mine, eu.   Şi le-adun Ce-i mai bun – Şi seara, cu drag, le spun Cot-co-dac, Cot-co-dac, Basme să-i împac.   Clonc-clonc-clonc, Clonc-clonc-clonc, Şi-i adorm apoi aşa, Încălziţi Şi păziţi Sub aripa mea.

O furnică mititică, Cât un grăuncior de mei, Duce-n spate o greutate, De trei ori cât bobul ei.   Pe cărare-n jale mare Plânge un bondar ciapcin:   – Mor de foame Şi n-am poame Şi-aş munci, Dar n-am stăpân!   – Hai şi-mi cară din povară Şi sunt gata să-ţi plătesc. – Cum n-aş merge?! dar pe lege Jur că nu pot să muncesc!   – Vai de tine! ruşine Leneşule cerşetor, Nici de milă, nici de silă Nu ţi-aş da un ajutor!