Author: Lucian Blaga

Ca o pulbere de-argint înghetase roua. Brumele s-au nascocit - era ziua doua. În dumbravi încremeneau stinse-n scrum de vise ca-ntr-o lume de cristal sevele închise. Pe sub zarea unde rar ne era popasul, ne lasam pecetile - urmele, cu pasul. Cu al Ariadnei fir însemnam întinsul - pentru cînd ne-om parasi albul, paradisul. Brumele s-au nimicit - era ziua noua. Duhul lumilor prea cald dezghetase roua. Mulcom înca scumpul gînd catre-un loc ma-druma, unde soarele îti bea urmele din bruma.

Iata-amurguri, iata stele. Pe masura ce le vad lucrurile-s ale mele. Lucrurile-s ale mele. Sunt stapan al lor si domn. Pierd o lume cand adorm. Cand trec puntile de somn imi ramane numai visul si abisul, si abisul.

O toamna va veni cîndva tîrziu, Cînd tu iubito-mi vei cuprinde gîtul tremurînd si strîns vei atîrna de mine cum atîrna o cununa de flori uscate de stîlpul alb de marmora al unei cripte. O toamna va veni si-o sa-ti despoaie de primavara trupul, fruntea, noptile si dorul si-ti va rapi petalele si zorile lasîndu-ti doar amurgurile grele si pustii. O toamna va veni si mastera din toate florile ce le-ai avut vreodata numai pe-acelea n-o sa ti le ia, ce-o sa le-asterni peste mormîntul tuturor, acelora, care se duc pe veci cu primavara ta.

Pustiul: Bolnav, de fierbinteli îi arde fruntea Si trecatoare Vedenii îi apar în creierii de nisip... Pustiul larg se zbate si viseaza... Viseaza-o alta lume Mai buna Vizionarul sterp...

Eram asa de obosit si sufeream. Eu cred ca sufeream de prea mult suflet. Pe dealuri zorile isi deschideau pleoapele si ochii inrositi de neodihna. Pierdut - m-am intrebat: Soare, cum mai simti nebuna bucurie de-a rasari? Si-n dimineata-aceea fara somn cum colindam cu pasi de plumb intr-un ungher ascuns am dat de-un leagan. Paianjenii-si teseau in el maruntele lor lumi, iar carii-i macinau tacerea. L-am privit cu gandul larg deschis. Era leaganul in care-o mana-mbatranita azi de soarta mea mi-a leganat intaiul somn si poate-ntaiul vis. Cu degetele amintirii mi-am pipait incet, incet, trecutul ca un orb si fara…

De unde vine oboseala anului? Din rîul cu ape obosite de mori, din vîntul cu duhul ostenit de flori, din suferinta învîrtita-n inimi de-atîtea ori! Oboseala ce-n coapse o port ar putea sa fie totusi numai a mea. O simt în pas si în ochi, subt pleoape, cum dincol-o simt în cetini si-n ape. Sau, poate, vrajit sînt de Greul-Pamîntului. El, din strafund, ca un descîntec, ce lesne poate sa toarne oricînd geologicul plumb în suflet si-n glezne. Vine-oboseala aceasta din faptul c-am îndurat pustiirea fara de seaman a unui poem, în care suferintele omului gem, si care nici unul…

Frumusetea ca si zborul si iubirea de cenuse-si leaga firea. De-i stergi fluturelui praful, nici o boare - nici o vraja nu-l vor face sa mai zboare. El, totemul semintiei stiutoare, îsi ascunde obîrsiile si drumul. Daca-l sfarmi, îsi da poleiul - din secretele-i nici unul. Cine-i puse pe aripi si pe faptura scrumul, joc de aur ca suflat din foi de faur? A dormit o noapte-n Luna? S-a nascut din scrum de urna?

lui Nichifor Crainic În porturi deschise spre taină marilor ape am cântat cu pescarii, umbre înalte pe maluri, visând corăbii încărcate de miracol străin. Alături de lucrătorii încinşi în zale cănite am ridicat poduri de oţel peste râuri albe, peste zborul pasarei curate, peste păduri adânci, şi orice pod se arcuia trecându-ne parcă pe un tărâm de legendă cu el. Am zăbovit îndelung între stânci lângă sfinţi bătrâni ca ghicitorile ţării, şi-am aşteptat să se deschidă o fereastră de scăpare prin puternice spaţii de seară. Cu toţi şi cu toate m-am zvârcolit pe drumuri, pe ţărmuri, între maşini şi-n biserici.…

Din stresina curat-a vesniciei cad clipele ca picurii de ploaie. Ascult si sufletul isi zice: Eu am crescut hranit de taina lumii si drumul meu il tine soarta-n palme, nemarginirea sarutatu-m-a pe frunte si-n pieptu-mi larg credinta mea o sorb puternica din soare. Din stresina curat-a vesniciei cad clipele ca picurii de ploaie. Ascult si sufletul se-ntreaba: Dar muntii - unde-s? Muntii pe care sa-i mut din cale cu credinta mea? Nu-i vad, ii vreau, ii strig si - nu-s!

Spicele-n lanuri - de dor se-nfioara de moarte, cînd secera lunii pe bolta apare. Ca fetele cata, cu parul de aur, la zeul din zare. O vorba-si trec spicele - fete-n vapaie: Secera lunii e numai lumina - Cum ar putea sa ne taie pe la genunchi, sa ne culce pe spate, în arderea vîntului? Aceasta-i tristetea cea mare - a spicelor ca nu sunt taiate de luna, ca numai de fierul pamîntului li s-a menit sa apuna.

Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu, din umbră mă ispitesc singur să cred că lumea e o cântare. Străin zâmbind, vrăjit suind, în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare. Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind, câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund. De vânturi şi isprăvi visate îmi sunt ochii plini, de umblat umblu ca fiecare: când vinovat pe coperişele iadului, când fără păcat pe muntele cu crini. Închis în cercul aceleiaşi vetre fac schimb de taine cu strămoşii, norodul spălat de ape subt pietre. Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult în mine cum se tot revarsă poveştile sângelui uitat…

Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri. Plouă. Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea, ce-o simt n-o simt în mine, în inimă, în piept, ci-n picurii de ploaie care curg. Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume cu toamna şi cu seara ei mă doare ca o rană. Spre munţi trec nori cu ugerele pline. Şi plouă.

Eu nu mă căiesc, c-am adunat în suflet şi noroi – dar mă gândesc la tine. Cu gheare de lumină o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul, că sufletul mi-aşa curat, cum gândul tău il vrea, cum inima iubirii tale-l crede. Vei plânge mult atunci ori vei ierta? Vei plânge mult ori vei zâmbi de razele acelei dimineţi, în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă: "Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

De mîna-as prinde timpul ca sa pipai pulsul rar de clipe. Ce-o fi acuma pe pamînt? Mai curg aceleasi stele peste fruntea lui în stoluri si din stupii mei mai zboara roiuri de albine spre paduri? Tu inima esti linistita-acum! Mult a trecut de cînd îmi resfrîngeai în pieptul scund un soare nou în fiecare dimineata si-o suferinta veche-n orisice amurg? O zi? sau poate veacuri? Un stînjen doar deasupra mea-i lumina. Flori cu sîni de lapte îmi apasa lutul. Sa pot eu mi-as întinde mîna si le-as strînge-ntr-un manunchi sa le cobor la mine, dar pamîntul poate nu mai…

1 Mireasa mea, nebuna mea Mireasa, Mi-arunci priviri grozav de indignate: Ma certi, ca te silesc sa stai "Cu cuferele vecinic pachetate" (iulie 1917, dedicata logodnicei sale Cornelia)

De prea mult aur crapş boabele de grâu. Ici-colo stropi de mac şi-n lan o fată cu gene lungi ca spicele de orz. Ea strânge cu privirea snopii de senin al cerului şi cântă. Eu zac în umbra unor maci, fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi şi fără-ndemnuri, numai trup şi numai lut. Ea cântă şi eu ascult. Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.

Noapte întreagă. Dăntuiesc stele în iarbă. Se retrag în pădure şi-n peşteri potecile, gornicul nu mai vorbeşte. Buhe şure s-aşază ca urne pe brazi. În întunericul fără de martori se liniştesc păsări, sânge, ţară şi aventuri în cari veşnic recazi. Dăinuie un suflet în adieri, fără azi, fără ieri. Cu zvonuri surde prin arbori se ridică veacuri fierbinţi. În somn sângele meu ca un val se trage din mine înapoi în părinţi.

De câte ori lovesti pe-un trecator în fata, tâsneste sânge din obrajii unui înger în cer. De câte ori arunci o întrebare nedreapta dincolo de viata ta, un nou mar al cunoasterii creste sa-ti prapadeasca samânta cu serpii lui. Voi treceti si veniti - subt un mare cântar ce pluteste peste toate, numai eu stau aici si nu-mi misc nici un deget. Faptele si oglindirile lor în ape ceresti îmi joaca subt ochi. Miezul noptii a plesnit - din el cad doisprece sâmburi pe-un clopot de aur. Sunt înca tot pe pamânt.

Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu. Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de soare curgea de-a lungul peste mirişti ca un râu. Tăcere apăsătoare stăpânea pământul şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund. N-avea să-mi spună nimic pământul? Tot pământu-acesta neindurător de larg şi-ucigător de mut, nimic? Ca să-l aud mai bine mi-am lipit de glii urechea - indoielnic şi supus - şi pe sub glii ţi-am auzit a inimei bătaie zgomotoasă. Pământul răspundea.

A cazut pe lucruri roua sau e numai o parere? Poate ca le plânge fata de-o launtrica durere. Bate-o inima în lucruri? Preajma ocupând-o-n pâlcuri n-au si ele gânduri, patimi? Fara ochi se uita-n lume purtatoarele de tâlcuri, nascatoarele de lacrimi.

Dreapta, ziua Cumpenei ne surprinde printre roze: în cimitirul unde cîteodata dragostea însoreste albele pietre. Calm se-ndruma spre cumpanire totul. Zi si noapte trag înjugate vremii, amîndoua cu-ntelepciune-ncearca pasi deopotriva. Se masoara, se cîntareste rodul de argila, visul si umbra verii, si povara ce-i amintirea pentru orice faptura. Daca din povesti adevar ramîne ca traim prin imponderabil cei vii, poate sa mai umble cuvînt ca trupul este-o povara? Greu e numai sufletul, nu tarîna. Caci, cenusa noastra, iubito, poate fi pe talgere cîntarita cu vreo cîteva roze.

Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei. Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, ci adânc în pământ undeva. Aici se vindecă setea de mântuire şi dacă ţi-ai sângerat picioarele te aşezi pe un podmol de lut. Uite, e seară. Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi, ca un miros sfios de iarbă tăiată, ca o cădere de fum din streşini de paie, ca un joc de iezi pe morminte înalte.

Asa a fost, asa e totdeauna. Astept cu floarea mea de foc în mîni. Întrerupîndu-mi preamarite saptamîni, puternica-mi rasare luna. În miez de noapte un cutreier sferic. În spatiu - rîuri, umbre, turnuri, clai. Liturgic astrul ma-ntîlneste-n vai, dezbraca patria de întuneric. Sus în lumina ce fragil apare muntele! Cetatea zeilor din ochii de copil usor se sfarma ca matasea veche. Materia ce sfînta e, dar numai sunet în ureche.

Crainic al zeilor, o Hermes Da vestea-această tuturora, Chiar şi zeilor de pe Olimp: " - Demult se încheiase hora Şi în sfârşit sfîrşise şi preotul, Cînd din mulţime o femeie Se ridică cu glas adînc, ironic, triumfal: ... Ţăranii se loveau cu cotul ... Uimit privea poporu-n admirare; Vorbea femeia-ntiiasi dată Cu sufletul plin de ura ne-mpacata Vorbea de-ndatoririle amare Ce le aveau învăţătorii ... Supus privea şi tigrul deoparte, Se imblinzise fiară cea turbată! - - Iar privirea lui cerea iertare, Cînd pentru cea din urmă dată, Se auzea de prin pădure de departe Glasul ei sarcastic, triumfal!…

Presimt: frumoase mâni, cum îmi cuprindeţi astăzi cu căldura voastră capul plin de visuri, aşa îmi veţi ţinea odată şi urna cu cenuşa mea. Visez: frumoase mâni, când buze calde îmi vor sufla în vânt cenuşa, ce-o s-o ţineţi în palmi ca-ntr-un potâr, veţi fi ca nişte flori, din care boarea-mprăştie - polenul. Şi plâng: veţi fi aşa de tinere atunci, frumoase mâni.

În pîlnia muntelui iezerul netulburat ca un ochi al lumii, ascuns, s-a deschis. Oglindeste un zbor prea înalt si ceasul curat ce i-a fost odata promis. Cata lung Ochiul spre Nord si spre vîrste, si mulcom apoi spre vînatul cer. Viseaza-n amiazi despre rodii de aur, care se coc, senine, în ger.

In iubire nimeni, nimeni nu-si tine cuvantul. Vesnic strans imbratisat te-a tinea numai pamantul. Astfel canta sfasiat langa mine vantul., cand la dreapta, cand la stanga, langa mine vantul.

Când şarpele intinse Evei mărul, îi vorbi c-un glas ce răsună de printre frunze ca un clopot de argint. Dar s-a întâmplat că-i mai şopti apoi şi ceva la ureche încet, nespus de încet, ceva ce nu se spune în scripturi. Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume cu toate că asculta şi el. Şi Eva n-a voit să-i spuna nici lui Adam. De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină şi-şi miscă geana parca-ar zice că ea ştie ceva, ce noi nu ştim, ce nimenea nu ştie, nici Dumnezeu chiar.

Umblăm pe câmp fără popas sub zodii prin târziul ceas. Hotare, veac, tărâm s-au şters. Mai suntem noi şi-un univers. Pierdem în noapte, rând pe rând, tot ce sub noi era pământ. Şi mergem iar în gând, la pas. Un cer deasupra ne-a rămas. Vreo stea când cade din ţării, fără să vrei, spre ea te ţii şi poala-ţi potriveşti, s-o prinzi. Lucirea numai i-o cuprinzi. Şi cumpănim ce e, ce-a fost. Noroc înalt, pornit cu rost, ne-ntâmpină de sus prin vânt, să nu ne-ajungă-n văi nicicând

Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte. Dar cel ce ţi-a vorbit e în pământ. E în apă. E în vânt. Sau mai departe. Cu foaia această închid porţile şi trag cheile. Sunt undeva jos sau undeva sus. Tu stinge-ţi lumânarea şi-ntreabă-te: taina trăită unde s-a dus? Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt? De la basmul sângelui spus întoarce-ţi sufletul către perete şi lacrima către apus.