Author: Mihai Eminescu

Unda spumă, vântul trece Cu suflarea-i rece Peste marea ce suspină Tristă, dar senină.   Cum nu-s vântul ce aleargă Pe oglinda largă, Luciul apei de-l încruntă Cu undă măruntă?   Căci aş trece suvenire Blândă de iubire, Peste-o mare de misteruri Ce cuprinde ceruri,   Printre visele amare A copilei care O ador, o cânt cum cântă Harfa pe o sântă.

S-a stins viaţa falnicei Veneţii, N-auzi cântări, nu vezi sclipiri de baluri; Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, Pătrunde luna, înălbind pereţii.   Okeanos se plânge pe canaluri El numa-n veci e-n floarea tinereţii, Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii, Izbeşte-n ziduri vechi, sunând din valuri.   Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc sinistru miezul nopţii bate.   Cu glas adânc, cu graiul de Sibile, Rosteşte lin în clipe cadenţate: „Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!”

Dacă auzi în aer cântare dulce, veche, O taie chiar cu sila de la a ta ureche – Căci cântecele-acestea te-nchină dezmierdării Şi-ţi leagănă simţirea pe undele uitării; Se varsă înlăuntru-ţi a aerului miere Slăbănogindu-ţi mintea şi mândra ei putere Şi acea socoteală măreaţă-mbărbătată A sufletului mândru o întunecă îndată. Prea dulce adormire în aer curge miere Şi inima-ţi bărbată devine de muiere, Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoare Nu încetează-n forme a plămădi, uşoare, Acele chipuri mândre în cântec înţelese: Cu chipuri pătimaşe se umple ea adese. Când cântăreţii nu-i vezi ş-a fi muieri se-ntâmplă, Atunci se…

Şi era ploaie cu senin Senin cu ploaie, Salcâmii ramurile-nclin Şi le îndoaie.   Acuma toţi ei înfloresc De primăvară Ş-un dulce miros răspândesc În dalba sară.   Un mândru soare scânteind Pe bolta-albastră El bate ploaia şiroind Pe-a ta fereastră.   Şi-n haină albă tu apari Cu pasuri line Şi numai ochii tăi cei mari Privesc la mine.   Atât de dulce şi de plin C-aşa văpaie Ah, era ploaie cu senin Senin cu ploaie.

Când te-am văzut, femeie, ştii ce mi-am zis în sine-mi? N-ai să pătrunzi vreodată înăuntrul astei inimi. Voi pune uşii mele zăvoare grele, lacăt, Să nu pătrundă-n casă-mi zâmbirea ta din treacăt.   Şi cum? dar înţelegi tu cum? Cu-acea gelozie, Ce gândurile-ţi arde şi inima-ţi sfâşie. Căci mă-ntrebam, se poate c-atât de-mpodobită Cu inima şi mintea, să nu fie iubită? Căci prea, prea e frumoasă… Dorinţa-i guralivă, Ademenirea-i blândă, putut-a sta-împotrivă Atâtor vorbe calde şoptite cu durere, Ce aerul îl împle c-un val de mângâiere? Putut-a împotriva atâtora să steie Când e aşa de dulce şi nu-i decât femeie?…

O, îndulceşte-ţi ochii tăi, iubită, O, însenină faţa ta de nea. Nu ştii că-n piept inima mea rănită Tresare-adânc la întristarea ta? Tresare-adânc, tresare-adânc, iubită – Oh, în zadar mi-ncreţi tu fruntea ta. Durerea chiar de-o simulezi – eu simt Fiori adânci în pieptul meu trezind.   Ah! cât eşti tu de mândră şi frumoasă Când râzi, când plângi, când mă săruţi, când – ah! Cuprind în mâni eu capul tău – geloasă! Şi sărut ochii-ţi plini de lacrimi, ah! Ei strălucesc ca stelele focoase Ce-ntr-a junie-mi noapte lumina! Şi te iubesc, şi te sărut, te-ador, Amorul meu, nespusul meu…

O, dulce înger blând, Cu ochi uimiţi de mari, La ce mai reapari Să-ngreunezi al meu gând? Părea că te-am uitat, Că n-oi mai auzi Că-mi aminteşti vreo zi Din viaţa mea de sat!   Mai poţi să-ţi aminteşti Cum noi umblam desculţi Şi tu stăteai s-asculţi Duioasele-mi poveşti? Spuneam cum au îmblat   Frumos fecior de crai În lume nouă ai Iubita de-au aflat!   Ca şi când te-ai mira, Tu ochii mari făceai, Deşi mă pricepeai C-o spun în pilda ta; Ş-apoi când te rugam Să-mi spui de mă iubeşti Prindeai ca să şopteşti Cu buzele abia!  …

O, dă-mi arpa de aramă Şi mi-o pune-n braţul stâng, Ochii tăi se plec cu teamă, Tu roşeşti – glasu-mi te cheamă, Coardele încet te plâng! Vino dar, palidă zână, Pune faţa pe-al meu piept, Gâtul tău pe braţu-mi drept, Tu, a ochilor lumină, Mă iubeşti, tu? Spune drept!   Mă iubeşti! Surâzi şireată Şi îţi pleci ochii în jos! O, lumină prea curată, De-ai cunoaşte vreodată Sufletul meu dureros; De ai şti, palide înger, Cât de mult te iubesc eu, Câte nopţi de-amor şi rău Am vegheat zdrobit de plângeri, Scumpa mea, odorul meu!   O, atunci mi-ai cere…

Când printre valuri ce saltă Pe baltă în ritm uşor, Lebăda albă cu-aripile-n vânturi în cânturi Se leagănă-n dor;   Aripile-i albe în apa cea caldă Le scaldă, Din ele bătând, Şi-apoi pe luciu, pe unda d-oglinde Le-ntinde: O barcă de vânt.

Tu mă priveşti cu marii ochi, cuminte; Te văd mişcând încet a tale buze, Şoptind ca-n vis la triste, dulci cuvinte.   Urechea mea pândeşte să le-auză – Abia-nţelese, pline de-nţeles – Cum ascultau poeţii vechi de muză.   În ochii tăi citeam atât eres, Atâta dulce-a patimii durere, Că-n suflet toată, toat-o am cules.   Vorbirea ta mi-i lamura de miere, În ochii tăi de visuri e un caos, Şi-atât amor c-auzi până şi-n tăcere.   Frumosul chip în voluptos repaos Pătruns-au trist şi dulce în cântare-mi. Fiinţa ta gândiri-mi am adaos.   Căci numai tu trăieşti în cugetare-mi.…

O, Mercur, a cărui poveţe deprins-au Amphion, urnind după cântecu-i pietre, Şi tu liră, care-n cald avânt din şapte Coarde suna-vei   Templelor, ospeţelor mari amică – Nu c-altădată, fără de grai – o, spune-mi Cântul, cărui neînduplecata Lyde-i Plece urechea.   Ea ca mânza tretină-n câmp se joacă, S-o atingi chiar neîngăduind. Nu ştie Rostul nunţii; crudă rămâne pentru-a Soţului patimi.   Tigri după tine se iau şi codri, Râul care fuge spumând opri-l-ai, Alintându-l, fere-ndărăt portarul Orcului groaznic,   Cerber ce cu sute de şerpi în creştet Ca ş-al furiilor, exală ciumă Pe când spume fac şi venin…

C-o bucurie tristă te ţin acum în braţe. Privire în privire şi sân la sân trăim, Şi gura ta-mi surâde, şi ochii tăi mă-nvaţă Când ţinem fericirea pe sân cum s-o iubim.   Dar de-oi muri vreodată, copilă gânditoare, Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi Şi-o să petrec în pace prin lumile de soare, în care-oi dăinui?   Nu, nu, copilă scumpă!… De-i auzi în noapte, Când vei veghea în rugă la candela de-argint, De-i auzi cum tristă aripa unei şoapte Te-atinge aiurind,   De-i auzi vreo arpă sfărmată, plângătoare, Vuind ca jalea neagră ce geme…

Urât şi sărăcie sunt acei doi tovarăşi, A căror urme crude le aflu pururi iarăşi Pe orice chip şi-n orice-ndrăznii de a iubi… Iubit-am poate cântul, voit-am a robi Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie… Zburat-au chip şi cântec – urât şi sărăcie! Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit. S-arată înainte-ţi o schele despoiată De orice vis cu care o îmbrăcai odată. Puterea tinereţii, a minţii vioiciune, A inimii bătaie, şi gingaşa minune Din ochi, când toată viaţa în ei îţi este scrisă De…

Sus în curtea cea domnească, La domnia din Bârlad, Şade tânăr domnul Vlad – Sub căciula-i ţărănească Pe-a lui umeri plete cad.   Astfel şade trist şi rece La ospăţul luminat Din domnescul lui palat, Cu priviri crunte şi rece, Cu-ochiul negru înfundat.   Faţa palidă şi tristă, Manta-i neagră pe-umeri tari, Faţa spână, ochii mari – Astfel trece în revistă Pe boierii lui cei mari.   Ici bătrâni ca iarna albă, Munţi cu fruntea de arginţi, Şoptesc dulce şi cuminţi – Colo tinereţea dalbă Cu râs mult şi fără minţi.   Femei palide, frumoase, Feţe blânde, ochi de foc,…

Sala-i mare, strălucită, Masa-i albă, oaspeţi mulţi, Vorbe dulci să tot asculţi – Şi lumina-i îndrăgită De ochi lucii, de ochi mulţi.   Icia unii stau alene Şi visează şi gândesc, Colo alţii chiuiesc, Iar femei cu lunge gene Râd în taină şi privesc.   Una face că nu vede Şi cu capul stă plecat, Pe când ochii, -namorat, A lor raze îşi repede La străinul întristat.   La străin cu fruntea pală Şi cu părul ca de corb – Buzele ei roşii sorb Când în braţe şi pe poală Doarme dus amorul orb.

O, stingă-se a vieţii fumegătoare faclă, Să aflu căpătâiul cel mult dorit în raclă! N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun, Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun, Căci n-am avut metalul demonilor în vine, Nici pacinica răbdare a omului de bine, Căci n-am iubit nimica cu patimă şi jind… Un creier plin de visuri ş-o inimă de rând.   De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult, Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult. Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors… Acelaşi şir de patimi s-a tors şi s-a…

Tinzându-ţi mâna o priveai cuminte, Mişcai zâmbind a tale roşii buze, Şoptind încet, ca-n vis, la dulci cuvinte.   Urechea mea pândea să le auză – Abia-nţelese, pline de-nţeles – Cum ascultau poeţii vechi de muză.   Şi-n ochii tăi citeam atât eres, Atâta dulce-a patimii durere, Că-n al meu suflet toat-o am cules.   A vorbei tale lamură de miere, Al gândurilor visătorul haos, Al tău surâs precum ş-a ta tăcere   Şi chipul tău în voluptos repaos. Pătruns-au toate limpede-n cântare-mi, Când al tău suflet mie l-ai adaos.   Stăpână eşti pe gându-mi şi suflare-mi Şi-acesta cânt, ce…

Alei mică, alei dragă, Cine vrea să ne-nţeleagă Vază frunza cea pribeagă, Ce-i ca viaţa noastră-ntreagă.   Alei dragă Veronică, Despărţirea toate strică, De ne-alegem cu nimica – Viaţa trece, frunza pică.   *   Alei dragă, alei mică, Viaţa trece, frunza pică, Şi din ura ce ne strică Nu ne-alegem cu nimica.   Măcar cine ce grăieşte, Altul alta îndrăgeşte. Inima-mi pe cât trăieşte Tot la tine se gândeşte.   Alei mică, alei dragă, Ia vezi frunza cea pribeagă – Aşa trece viaţa-ntreagă Şi nimic n-o să s-aleagă.

Din cerurile-albastre Luceferi se desfac, Zâmbind iubirii noastre Şi undele pe lac. De glasul păsărelelor Pe gânduri codru-i pus. O, stelelor, stelelor, Unde v-aţi dus?   În turme călătoare Trec nourii pe ceri, Ce seamăn pieritoare Duioaselor dureri. De strălucirea florilor E câmpul tot răpus. O, norilor, norilor, Unde v-aţi dus?   Şoptiri aeriene Pătrund din mal în mal Ş-a stelelor icoane Pre fiecare val. De ochii tăi cei plini de-amor Aminte mi-am adus. O, stelelor, atelelor, Unde v-aţi dus?   Cum iedera se leagă De ramuri de stejar, Mi-a fost odată dragă Şi dragă-mi este iar. De braţul tău…

Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, Apele plâng, clar izvorând în fântâne; Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.   Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară, Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, Stelele nasc umezi pe bolta senină, Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.   Nourii curg, raze-a lor şiruri despică, Streşine vechi casele-n lună ridică, Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână, Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.   Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare Vin de la câmp; toaca răsună mai tare, Clopotul vechi umple cu glasul…

Peste vârfuri trece lună, Codru-şi bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună.   Mai departe, mai departe, Mai încet, tot mai încet, Sufletu-mi nemângâiet Îndulcind cu dor de moarte.   De ce taci, când fermecată Inima-mi spre tine-ntorn? Mai suna-vei, dulce corn, Pentru mine vreodată?

MUREŞANU   În turnul vechi de piatră cu inima de-aramă Se zbate miază-noaptea… iar prin a lumii vamă Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies – Şi somnul, frate-al morţii, cu ochii plini d-eres, Prin regia gândirii neînfiinţate trece Şi moaie-n lac de visuri aripa lui cea rece; Cu gând fără de fiinţă a lumii frunte-atinge – Îi minte fericirea, mizeria i-o stinge. Când totul doarme-n zvonul izvorului de pace Un ochi e treaz în noapte, o inimă nu tace. Şi azi îndrept aceleaşi crude-ntrebări la soartă Şi asemăn întreolaltă viaţă şi cu moarte… Şi-n cumpăna gândirii-mi nimica nu…

Prin tomuri prăfuite ce mesele-i încarcă, Edgar trece cu gândul prin veacuri ca-ntr-o barcă. Nimica nu opreşte a gândurilor grabă, Din când în când în cale-i pe sine se întreabă: La ce folos că timpul şi spaţiul străbate Şi ce folos că vecinic râvnind singurătate, El de nimic în lume viaţa-i n-o s-o lege, Că-nţelegând deşertu-i, problema-i n-o înţelege…   Ce caută talentu-i în şirele s-arate? Cum luna se iveşte sau vântu-n codru bate? Dar de-o va spune-aceasta sau dacă n-o va spune, Pădurile şi luna vor face-o de minune. Ba ele vor întrece de-a pururi pe-autori Ce-au spus aceste…

Înger în patru colţuri, o stea cu barbă lungă, Cine-a ştiut vreodată că tot ce eu iubeam E-un dramaturg puternic, dar fără bani în pungă, Un paralelogram?   E-un om a cărui visuri la bere tot ţintează, Ce se consumă-n asuri şi joacă la hazard, Un om, dorinţa cărui e pe biliard să şază, Să doarmă pe biliard.   Adeseori în noapte văd umbra lui fatală, În mână cu o halbă, în gură c-un cârnat, În buzunări cu chifle şi subsuori o oală Şi râde… până-i beat.   Visarea sa un şniţel, gândirea sa o bere, Să bea etern, acesta…