Author: Grigore Alexandrescu

Ion prinse un uliu şi, ducându-l acasă, Îl legă cu o sfoară, Lângă coteţ afară. De o vecinătate aşa primejdioasă Găini, cocoşi şi gâşte întâi se îngroziră, Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obişnuiră, Începură să vie cât colea să-l privească, Încă şi să-i vorbească.   Uliul cu blândeţe le primi pe toate; Le spuse că se crede din suflet norocit Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit. Dar îi pare rău foarte căci el însuşi nu poate La dumnealor să vie, Vizita să le-ntoarcă după-a sa datorie.   Mai adăugă însă că dacă dumnealor Îi vor da ajutor Ca să poată…

Filomela drăgăstoasă Văzând vremea cea frumoasă, Zile dulci de fericiri, Povestea cu întristare La eho răscântătoare Tristele-i nenorociri. Atunci însă deodată Un păun i se arată (Domn era într-acel loc). Veni plin de supărare; Mânios şi c-un ton mare Astfel îi vorbi pe loc: „Nu vezi că nu-ţi şede bine, Că nici nu ţi se cuvine, Cu acel cioc urâcios, Cu a ochilor grosime, Cu a penii-ntunecime Să cânţi în ăst crâng frumos? Frumuseţea cu dreptate Cât va vrea a cânta poate, Pe ea cântece n-o stric: Dar tu cum n-ai stîmpărare? Eu sânt frumos de mirare, Şi tot nu…

Nenorocita privighitoare Cânta-n pădure a ei durere, Natura-ntreagă da ascultare, Tot împrejuru-i era tăcere.   Alţii în locu-mi ar descrie poate Acele tonuri neimitate, Glasul acela-nmlădietor, Ce c-o-ntorsură lină, uşoară, Treptat se urcă şi se coboară, Plin de simţire, plin de amor.   Eu vă spui numai că despărţirea Şi suvenire pline de jale, Că nedreptatea, nelegiuirea Era sujetul cântării sale.   Un măgar mare ce-o ascultase, Şi ca un aspru judecător Capul pleoştise, sau ridicase Câte-o ureche-n semn de favor,   Ieşi-nainte să-i dea povaţă, Şi c-o neroadă încredinţare: „Am fost – îi zise – aci de faţă, Dar,…

Spun că-n vara trecută o lişeţă ş-o raţă, Ai lebedei de baltă consilieri privaţi, Supt preşedinţa gâştei s-au strâns de dimineaţă Pe lac la Cişmegiu; acolo invitaţi Erau din înalt ordin a hotărî în sfat O pricină de stat, Adică prin dezbateri adânc să chibzuiască Pentru un peşte mare, cu ce sos să-l gătească. Căci lebăda gâtoasă Voia să dea o masă; Mare le fu gâlceava şi lungă convorbirea: Prezidentul le zise: „Fraţilor senatori! Să lăsăm chibzuirea, Pricina, cum să vede, e foarte delicată, Şi dup-a mea părere trebuie amânată: Veniţi mâine în zori.” Propunerea aceasta cu toţi o aplaudară…

Mai multe lighioane, locuind într-o vale, Erau des vătămate d-un iute râu vecin, Care, ieşind cu zgomot din malurile sale, Strica vizunii, cuiburi, şi traiul lor cel lin. Ele dar s-adunară Şi mult se consultară, Ce fel ar putea face, Şi prin care mijloace Stavilă ar opune L-acea înecăciune. „Fraţi – zise un castor, Zidar de soiul lui – Eu asta socotesc, De mi-ţi da ajutor, Să m-apuc să clădesc Zid tare de pământ şi apei să-l opui.” – „Bravo! bine-ai gândit, Strigară toţi pe loc; Eşti patriot vestit Şi mare dobitoc.” Castorul încântat, Făr-a mai zăbovi, S-apucă de lucrat,…

Plin de bucurie mare, Oarecine îmi spunea C-a vândut din întâmplare Şi cu un preţ de mirare Un cal prost ce el avea: „Căci bietul cumpărător, Zicea el, s-a înşelat Şi puţin cunoscător Orice i-am cerut mi-a dat.” La acestea ce să-i zic? Atunci n-am răspuns nimic: Dar peste puţine zile îl văz, însă furios, Şi-mi strigă: „Nu ştii, frate, un mişel, un ticălos, Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nşelat. Mi-a vândut o sticlă proastă drept un diamant curat; Cum ţi se pare aceasta?” ­ „Zău, aşa cum mi-a părut Întâmplarea de deunăzi cu calul ce ai vândut.”…

Catârul unui părinte Cu proastele lui cuvinte Nobleţea îşi lăuda, Zicând fără încetare Că de o virtute mare Exempluri mumă-sa da, Că ea a fost la războaie, Că la cutare bătaie Singură a biruit, Şi că l-a ei privire, Oricare om cu simţire De tot rămânea uimit; De aceea se cuvine Oamenii să i se-nchine, Domnul catâr socotea; Şi uitând a sa rea stare, Părinteasca naintare La lumină tot scotea. Dar cum se sfârşi nobleţea? Când îi veni bătrâneţea. La râşniţă el fu pus, Unde, prost, în scăpătare, De tatăl său, măgar mare, El aminte şi-a adus.

Cucul, pasere proastă, dar plină de mândrie, Socotind c-al său nume Este vestit în lume, Hotărî să mai facă vreo călătorie, Ca s-adune respecturi, şi însuşi să privească Cu ce chip îl slăveşte naţia păsărească. Plecă: dar abia merse până-n vecinătate, Şi găsi felurimi de păsări adunate, Care din întâmplare Se-ntrecea la cântare. Stătu să le asculte: toate pe rând cântară, Care prost, care bine, talentul şi-arătară. Iar bietei coţofene îi cerură iertare Că nu-i dau ascultare: Îi ziseră: „Taci, soro, te roagă obştea noastră: Despre cântec, ne iartă, eşti ca un cuc de proastă”. Astfel păţi şi cioara; în…