Author: Octavian Goga

Pe vârf de deal, în largul de zăpadă, Bătrân stingher, stejarul e de pază, Sub bolta lui vin corbii de s-aşază Când umbrele-nserării prind să cadă. Jur-împrejur e gol, e frig, e groază... Ş-a lupilor flămândă serenadă, Din când în când, în noaptea-i dă dovadă Că-n depărtare ura mai veghiază. El, mut şi blând, stă fără să se-ncline, Acolo unde-n vifor şi urgie Blestemul rădăcinilor îl ţine... Cu împăcare înfruntând povara, Înfăşurat în vechea lui mândrie, E neclintit: visează primăvara...

S-a fost pornit un vânt molatic Să mişte papura din baltă, Într-un oftat prelung şi sâlnic Gemea tulpina ei înaltă. Călătorea de-atâta vreme Bolnavul vânt, mergea departe, Şi semăna atâta jale De-a lungul miriştilor moarte. Mureau ovezele pe dealuri Sub răsuflarea de otravă, Şi se uscau în rădăcină Livezi întinse de otavă. Alături tremura porumbul, Cu trupul chinuit de sete, Şi se frângea trosnind în noapte Ca o oştire de schelete... Mai sus, în deal, înspre dumbravă, În colţ, la marginea poienii, Era un car cu oiştea-ntoarsă, Şi-n jug, alături, boulenii: Sărmane, blânde dobitoace! În căutătura lor amară Se răsfrângea…

Dragi copii din ţara asta, Vă miraţi voi cum se poate Moş Crăciun din ceriu de-acolo De le ştie toate-toate… Uite cum, vă spune badea… Iarna-n noapte, pe zăpadă, El trimite câte-un înger La fereastră să vă vadă… Îngerii se uită-n casă, Văd şi spun – iar Moşul are Colo-n ceriu la el, în tindă, Pe genunchi o carte mare… Cu condei de-argint el scrie Ce copil şi ce purtare… Şi de-acolo ştie Moşul, Că-i şiret el, lucru mare.

Rătăcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stăpâne, În faţa strălucirii tale. În drum mi se desfac prăpăstii, Şi-n negură se-mbracă zarea, Eu în genunchi spre tine caut: Părinte,-orânduie-mi cărarea! În pieptul zbuciumat de doruri Eu simt ispitele cum sapă, Cum vor să-mi tulbure izvorul Din care sufletul s-adapă. Din valul lumii lor mă smulge Şi cu povaţa ta-nţeleaptă, În veci spre cei rămaşi în urmă, Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă. Dezleagă minţii mele taina Şi legea farmecelor firii, Sădeşte-n braţul meu de-a pururi Tăria urii şi-a iubirii. Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina Şi zvonul…

I Veniţi la sânul meu cu toţii, Copii cu frunţile senine, Veniţi să primeniţi izvorul Nădejdii mele de mai bine! Voi sunteţi roua dimineţii Ce scânteie neştiutoare Că poartă-n ea întreg argintul Curat al razelor de soare. Din glasul vost', un dulce clopot, Ce mângâie-un amurg de seară, Învaţă sufletul meu, bietul, Să creadă-n flori şi-n primăvară. Şi parcă înţeleg mai bine Privighetoarea care cântă... Veniţi, veniţi! Mi-atât de dragă Zburdălnicia voastră sfântă. Căci râsul vostru plin, năvalnic, Ca unda râului de munte, Îmi amuţeşte-ndurerata Poveste-a firelor cărunte. Şi parcă-mi picură un cântec La poarta minţii mele reci: – O…

Pe sub fereastra casei mele În largul drumului de ţară, Sub cerul alb, stropit cu stele, trecea un om cântând, aseară. Era un cântec care spune Durerile ce-adună anii, Trist ca un plîns de-ngropăciune. Cum numai ei îl ştiu, ţăranii. De unde oare călătorul Îl adusese-n sat la mine, Din ce mister pornea fiorul, Din ce adânc, din ce ruine? Îl ascultam cum jalea-i blândă Deasupra văilor se-mparte, Nemângâiată şi plăpândă Ca o mustrare de departe. Şi cum se risipea-nainte Oftarea lui înderurată, O clipă mi-am adus aminte, Că şi eu am cântat odată....

Scrisoarea ta mi-a destrămat A visului beteală, Ce viperă ţi-a-mprumutat Veninul drept cerneală?... Cu slova ta vin anii toţi, Şi-n vraja lor mă fură... În rostul ei mărunt cum poţi Să-nchizi atâta ură?... Cetind-o azi, ca alte dăţi, În mine-un gând tresare: Ce-ar fi s-o sfârtic în bucăţi Şi s-o arunc în mare? Din ale scrisului tău veşti Otrava s-ar desprinde, Ca mâine-atât amar de peşti Pescarii n-ar mai prinde...

Rămas bun, biete mâini de trudă, Atâta vreme-mpovărate, Ce staţi pe pieptul slab acuma Întâia dată-ncrucişate. Ostaş al sfintei munci depline, De-acum pământul te aşteaptă, La judecata cea din urmă Tu vei găsi socoată dreaptă! Cinstită slugă credincioasă, Vor odihni a tale moaşte, Doar glia neagră şi mănoasă Atât de bine te cunoaşte... Închişii ochi n-or să mai ştie, Şi nu s-or tulbura de jale Când cai străini vor paşte iarba De pe movila gropii tale. Azi nu mai e îngust bordeiul Să-ncapă jalea ta amară, Din iconiţa ei, Preasfânta Te vede cea din urmă sară... La cap un muc…

Bolta şi-a cernit năframa Ca o mamă întristată, Floarea-soarelui pe câmpuri Pleacă fruntea-ngândurată. Zarea-şi picură argintul Pe ovezele de aur, Ostenit, din aripi bate, Ca un vis pribeag, un graur. Codrul cântăreţii-şi culcă, Doarme trestia bolnavă, Dorm doi pui de nevăstuică Sub o brazdă de otavă. S-a oprit trudita moară, Doarme apa la irugă, Răzimat pe coate-adoarme Un cioban întins pe glugă. Doarme cerul şi pământul Într-o dulce-mbrăţişare... Doar izvorul mai tresaltă Ca un sân de fată mare.

Stăpâne codru, crai bătrân: Mai ţii-le tu minte, oare?... La umbra unui fir de nalbă Plângea o floare de cicoare, Şi-un firicel de izmă-creaţă Se săruta atunci cu Oltul... Atunci m-am dus în lume eu, Feciorul lui Iosif preotul! Părinte-al meu din vremi de mult, Era şi-o casă la răscruci... Era a noastră... Nu ştiu, tu Aminte dacă-ţi mai aduci?... Că matca Oltului bătea La colţul casei într-un soc, Şi-n Olt se oglindeau, din geam, Trei rădăcini de busuioc... Când mi-am luat într-un amurg De frunza ta bunul rămas, Era şi tata... Ştii-l tu?... Şi mama sta sfârşită-n glas... Şi…

Când, tremurându-şi jalea şi sfiala, Un cânt pribeag îmbrăţişează firea, Şi-un trandafir crescut în umbră moare, Şi soare nu-i să-i plângă risipirea, Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare, A vremii noastre dreaptă muceniţă, Copil blajin, cuminte prea devreme, Sfielnică, bălaie dăscăliţă. Ca strălucirea ochilor tăi limpezi, Poveste nu-i mai jalnic povestită, Tu eşti din leagăn soră cu sfiala, Pe buza ta n-a tremurat ispită. Cununa ta de zile şi de visuri Au împletit-o rele ursitoare, Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă, Şi mână nu-i atâtea ştiutoare. Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană, Din graiul tău culeg învăţătură,…

De câte ori vremea cu sânge ne-adapă Obida din cronica ţării, Aceeaşi poveste de veci se dezgroapă Şi strigă în noaptea uitării, Ea spune de oameni, de câmp şi de munte, De tine, prostime săracă, Ursită să fereci din trupuri o punte Ce nu pot duşmanii s-o treacă. De voi scriu moşnegii pe foi de ceasloave, La fel îşi înşiruie slova Neculce la carte, şi Vodă-n hrisoave, În Ţara de Jos şi-n Moldova, E lege bătrână, şi legea-i păstrată, Să daţi voi pământului moaşte. Căci multe potopuri hotarul ni-arată, Dar zid, numai unul cunoaşte. Aşa ne păzirăţi străvechea moşie Cu…

La geamul meu de lângă lac Se bate apa-n scânduri, La geamul meu de lângă lac Se fac încet şi se desfac În mine-atâtea gânduri... Pe rând vin undele de mor Şi-n murmur se destramă, Pe rând vin undele de mor Şi parc-aleg din gura lor Pe nume cum mă cheamă... Eu m-am gândit de-atâtea ori Şi mintea mea se-ntreabă, Eu m-am gândit de-atâtea ori: Ce tainici, nepătrunşi fiori De-ntinsul lac mă leagă?... Pesemne, tu, care te-ai dus, I-ai rătăcit pe maluri, Pesemne, tu, care te-ai dus, Într-un târziu şi trist apus, Te-ai oglindit în valuri... De-atunci îl zbuciumă mustrări…

Pe drumul meu de pribegie Nu licăresc în noapte stele Și, singură tovărășie, Port numai gândurile mele. Cum s-au legat de mine-n largul Vâltorilor să mă petreacă Par corbi cari țipă pe catargul Unei corăbii ce se-neacă... din volumul Cântece fără țară

În zorii albi, senină dimineaţă, Tu-mi pari o fată mândră de la ţară, Venită la oraş întâia oară, Cu gând curat şi rumenă la faţă. Te prinde însă-n blestemata-i gheară, Te zbuciumă vârtejul de viaţă, Din mii de guri minciuna lui te-nvaţă, Stropindu-te cu tină şi ocară... Insulte cad, batjocura te arde, La orice pas culegi o nouă vină În rătăcirea ta pe bulevarde. Aşa pe rând te-ntuneci şi, spre sară, De praf, de fum şi de păcate plină, Tu te prăvali sfârşită şi... murdară...

Mult iscusita vremii slovă Nu spune clipa milostivă Ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul Şi veselia deopotrivă... Mărită fie dimineaţa Ce-a săvârşit a noastră nuntă, Bătrâne Olt! - cu buza arsă Îţi sărutăm unda căruntă. În cetăţuia ta de apă Dorm cântecele noastre toate Şi fierbe tăinuita jale A visurilor sfărâmate. Tu împleteşti în curcubeie Comoara lacrimilor noastre, Şi cel mai scump nisip tu-l duci În vadul Dunării albastre. La sânul tău vin, în amurguri, Sfioase, fetele fecioare, Şi dimineaţa vin neveste Cu şorţul prins în cingătoare - Şi vin păstori cu gluga albă, Din fluier povestindu-şi dorul - Şi câte…

Cântă moartea Îmi cântă moartea la fereastră Ca o vecernie-n surdină, Îmi cântă-ncet povestea noastră: Un joc de umbre şi lumină. Eu o ascult în noaptea mută, Din adâncimi îmi creşte mare; Întreaga viaţă petrecută La căpătâiul meu răsare. Şi cum, sub tâmpla mea fierbinte, O lume veche-mi reînvie, Nu câte-au fost îmi vin în minte, Ci câte-ar fi putut să fie.

Clocot de măriri apuse, A lui Leonardo vreme, Glasul farmecelor duse Vine pururi să mă cheme. Mintea, pasăre răzleaţă, La sicriul tău mă poartă, Tu-mi dai dragoste de viaţă, Minunată lume moartă. Ţi-au fost barbari cittadinii, Aspru neam de harţă dornic, Pe pumnalul lui Cellini Era sângele statornic. Cardinali purtau coroana C-un surâs machiavelic, Şi venea din iad Satana La sinodul ecumenic. Ars de frigurile vieţii, Cu satiri şi cu bacante, Tatăl palidei Lucreţii Sta de gât cu trei amante. Era-n chiot Vaticanul, Plin de patimi şi pierzare. Se urzea din crime planul Groaznicului Don Cezare. Cinstea greu suia calvarul…

Biată inimă bolnavă, Făgădău la drum de ţară, Cine-şi mai aduce-aminte Câţi drumeţi te cercetară? Tu n-aveai zăvor la tindă, Nici scumpete la măsură, Şi-ai cinstit pe fiecare C-un pahar de băutură. Cum veneau în miez de noapte Călători pribegi în lume, Toţi stăpâni la tine-acasă, Răi de plată, buni de glume... Tu la toţi le-ai dat hodină, Şi le-ai dat popas în cale, Pân' s-a risipit pe drumuri Plinul pivniţelor tale. Azi eşti goală şi săracă, Şi crâşmaru-ţi dă să moară, Cine să-ţi mai treacă pragul, Făgădău la drum de ţară?...

Eternă mare, ca şi-odinioară, Fără hotar şi fără de hodină, De întrebări şi neastâmpăr plină, Azi goana mea la malul tău coboară. Cu tresăltări de ape şi lumină Oglinda ta prelung mă înfioară, Şi-nchise răni încep din nou să doară, Din flăcări vechi ce-n mintea mea se-mbină. Pe rând, pe rând, eu simt cum reînvie Cântată parcă-n surle şi chimvale, Uitata noastră mare-mpărăţie. Şi nu mai ştiu ce mi se par mai grele: Poveţele nemărginirii tale, Sau tainele adâncurilor mele...

TTe-am auzit cum hăuleai departe, Înfiorând pădurea-nzăpezită, Bătrâne lup, cu gura istovită, Etern pribeag al câmpurilor moarte, Te-am auzit cum hăuleai departe. Te-am auzit, şi-n ceasurile grele Ce mă gonesc cu vifore turbate, Am priceput chemarea ta de frate, Şi-am priceput că-n noaptea fără stele Tu eşti tovarăş visurilor mele... Tu, numai tu, neîmblânzită fiară, Ce-ţi strigi pustiei patima flămândă, Şi-n prigonirea câinilor la pândă, Îţi plimbi prin codri ura solitară - Tu înţelegi un suflet fără ţară...

Coboară toamna-ncet din slavă, Năframa galbenă-i răsare Și peste vârfuri de dumbravă Îi flutură departe-n zare. Atât de jalnic geme vântul, Cum s-a pornit acum să zboare, Pare c-a prins în drum cuvântul Unei neveste care moare. Pe urma lui un plâns se-mparte Și-n taina codrului străbate, Ca niște fluturi – soli de moarte – S-alungă foile uscate. Lumina soarele și-o frânge, De somn pleoapele i-s grele, În jur de patul alb își strânge, Mai des, cernitele perdele. Din geana lui abia o rază Îmi mai alunecă pe frunte Și tremurând îmi luminează Argintul firelor cărunte...

La voi aleargă totdeauna Truditu-mi suflet să se-nchine; Voi singuri străjuiţi altarul Nădejdii noastre de mai bine. Al vostru-i plânsul strunei mele, Creştini ce n-aveţi sărbătoare, Voi, cei mai buni copii ai firii, Urziţi din lacrimi şi sudoare. Cu mila-i nesfârşită, cerul Clipirii voastre-nduioşate I-a dat cea mai curată rază Din sfânta lui seninătate. El v-a dat suflet să tresară Şi inimă să se-nfioare, De glasul frunzelor din codru, De şopot tainic de izvoare. În coapsa grăitoarei mirişti Devreme plugul vostru ară; E primăvară pe câmpie, Şi-n ochiul vostru-i primăvară. Blând tainele vi le desface Din sânu-i milostiva glie, Căci…

Parisul, magică făclie, Cum n-a mai luminat pe cer, Parisu-n mintea mea învie Și frigurile lui mă cer. Parisul chiote și arde, Cuprins de-al patimilor stol, Cu clocotul din bulevarde, Imensa harf-a lui Eol. Parisul din povestea noastră, Prinzând misteriosul val O să ne cânte la fereastră Mărețu-i cântec nupțial... (volumul Din larg)

Nu mor strămoşii niciodată, Războiul lor în noi şi-l poartă, Căci li-e ţărâna spulberată, Dar nu li-e duşmănia moartă. Străveche, ura lor se-mparte Din moş în moş, din tată-n tată, Şi azi, de dincolo de moarte, Ei ne mai cer o judecată. Cum ne privim acum în faţă, Potrivnici însetaţi de luptă, Neiscusinţa noastră-nvaţă Din ura lor neîntreruptă. Noi suntem flacăra pribeagă Din nemblânzita lor văpaie, Cu moştenirea noastră-ntreagă Venim pe câmpul de bătaie. Cu mine vin, roiesc întruna Cei fără neam şi fără număr, Ce-au sprijinit întotdeauna Eternitatea pe-al lor umăr. Vin cei de-o lege cu pământul, Copiii soarelui…

Te-apropie, te-apropie de mine, Şi-ascultă-mă, frumoasa mea minune: Eu sunt supusul firii înţelepte, Închinător la glie şi la soare; M-au învăţat poruncile ei drepte, Îndemnul lor cuvântul meu îl spune. Sunt cântăreţul celor fără nume, Un strigăt smuls de-a vremilor vâltoare Din viforul durerilor din lume. Mult tăinuita firii îndrumare M-a plămădit din ură şi iubire, Mi-a dat durerea lumii moştenire, Amarul ei să-l ocrotesc pe strune. Te-apropie, te-apropie de mine, Vreau mâna ta, minunea mea bălaie: Azi, sub aprinsa cerului văpaie, În strălucirea mândrei bolţi albastre, Să se-nfrăţească sufletele noastre, Să se topească-n firea-ndrăgostită Atât prisos de viaţă netrăită,…

Vezi, cum trece vremea, Şi tu, tot departe, M-am gândit acuma Să-ţi trimit o carte. A-nflorit muşcata Din grădina noastră Şi-i atât de roşu Macul din fereastră... Straturile-n luncă Toate-s semănate - Şi-ţi spune nănaşa Multă sănătate. Şi mai este-o veste. - Ştii tu, nene, oare? Peste-o săptămână Mărităm pe Floare. Tata-i dus la târguri Mama stă şi coasă Şi tot plânge, biata, Că nu eşti acasă. Eu, pe gânduri dusă, Trec seara-n ogradă, Plâng acolo-n taină, Plâng să nu mă vadă... Bată-le pustia Cele ţări străine... Ne gătim de nuntă Şi gândim la tine...

fragment Să-mi plec genunchii iară, Să-ţi spun iar ce mă doare, Preasfântă Născătoare Şi pururea Fecioară! – Cu ochiul tău din ceruri, Atoatevăzătorul, Tu mi-ai văzut feciorul, Şi mi-ai văzut necazul... – În doftori n-am credinţă... Să-l pui iar în picioare, Să-i rumeneşti obrazul, La tine-i cu putinţă, Preasfântă Născătoare. – Azi rogu-mă iar ţie, Cum rogu-mă de-a pururi La sfânta liturghie... – Atâta bogăţie Avem şi noi la casă! Umblat-a mult băiatu Şi ştie multă carte, Adusă de departe, Doar chiar de la-mpăratu'! Şi are-nvăţătură, Din carte şi din gură, Mai multă şi ca popa, Ca popa Irimie. –…

Te-am dărâmat, hotar de-odinioară, Brâu împletit din lacrimi şi din sânge, Veriga ta de foc nu mă mai strânge Şi lanţul tău a încetat să doară. Trecutul însă tot se mai răsfrânge, Ca un paiangen tainic mă-mpresoară Şi-n inima mea fulgere coboară Din zilele ce mă-nvăţau a plânge... E în zadar! Din munţii vechi de ură Eu nu mai simt nici o fărâmitură. Pe veci în mine fiara a murit!... Iar unde-a fost nenorocirea noastră, Eu pretutindeni am câte-o fereastră, Ce stă deschisă larg spre infinit...

Mândra apelor crăiasă, Ne-ntâlnirăm azi în cale, Eu, cu gândurile mele, Tu, cu valurile tale. Prinşi de-o tainică chemare, Ne privim acum în faţă, Tu, eterna vremii doamnă, Eu, un strop răzleţ de viaţă. Cum te văd, din clipă-n clipă, Mintea-mi zgribură şi cade, Simt moşia ta cum creşte Şi hotarul meu cum scade. Ţi-ai pornit nemărginirea Să mă-nfrunte, să mă frângă... Râd talazurile tale De luntriţa mea nătângă. Tu mă birui, fără luptă, Pururi neînvinsă mare, Ochii călători pe ape Tremură şi-ţi cer iertare... Spre adâncurile albe Îmi îndrept umila rugă! Mă primeşte-ntotdeauna Ucenic să-ţi fiu, şi slugă. Lasă-mă…