Rămas bun, biete mâini de trudă,
Atâta vreme-mpovărate,
Ce staţi pe pieptul slab acuma
Întâia dată-ncrucişate.
Ostaş al sfintei munci depline,
De-acum pământul te aşteaptă,
La judecata cea din urmă
Tu vei găsi socoată dreaptă!
Cinstită slugă credincioasă,
Vor odihni a tale moaşte,
Doar glia neagră şi mănoasă
Atât de bine te cunoaşte…
Închişii ochi n-or să mai ştie,
Şi nu s-or tulbura de jale
Când cai străini vor paşte iarba
De pe movila gropii tale.
Azi nu mai e îngust bordeiul
Să-ncapă jalea ta amară,
Din iconiţa ei, Preasfânta
Te vede cea din urmă sară…
La cap un muc de lumânare
Învie-ncet şi dă să moară,
Asemeni visurilor tale
În sufletul de-odinioară!
Numai o babă milostivă
Îţi străjuie la căpătâie,
Şi pe cărbunii din jertfelnic
Aşază boabe de tămâie.
De pe blidar un biet opaiţ
Îşi joacă para tulburată
Pe faţa strânsă sub bărbie
C-o legătură-mprumutată.
Încet s-apropie de tine
Şi-ţi pune-un ban în mâna slabă,
Îi tremură durerea-n gene
Şi-ncepe-a plânge, biata babă…
Îi fură tânguirea vântul
Ce bate-n drumul lui fereastra:
— Vai de norocul tău, vecine,
De ce-ai mai fost pe lumea asta?…
S-abat în mintea ei bătrână
Frânturi din rostul tău pe lume,
Cum doi băieţi ţi-s slugi, departe,
Şi nu le-ai mai ştiut de nume.
Din trei feciori ce-aveai, războiul
Ţi l-a-ngropat pe cel mai mare,
O fată-i moartă de ruşine,
Nevasta ta de supărare.
Se zbate-n sfeşnic lumânarea
Şi moare-n stingere domoală
A adormit în lacrimi baba,
Şi capul i-a căzut în poală…
Prin geamul spart clipeşte luna,
O clipă numai se arată,
Şi-n perna ei de nori ş-ascunde
În pripă faţa ruşinată…
Un popă-n grabnice tropare
Te va petrece dimineaţă,
Şi poate nimeni nu va plânge
Plecarea asta din viaţă…
De lângă şură, răzimată,
Te va privi muncita sapă,
De-ar şti vorbi surata bună,
Amar te-ar prohodi la groapă:
O viaţă-ntreag-am fost tovarăşi,
În ploi şi-n arşiţă de soare,
De truda palmei tale aspre
Eu m-am făcut strălucitoare.
Sclipirea mea spune ruşinea
Şi jalea care mă purta:
M-ai frânt de glia tuturora,
Dar n-am săpat moşia ta!
Un om
