Clocot de măriri apuse,
A lui Leonardo vreme,
Glasul farmecelor duse
Vine pururi să mă cheme.
Mintea, pasăre răzleaţă,
La sicriul tău mă poartă,
Tu-mi dai dragoste de viaţă,
Minunată lume moartă.
Ţi-au fost barbari cittadinii,
Aspru neam de harţă dornic,
Pe pumnalul lui Cellini
Era sângele statornic.
Cardinali purtau coroana
C-un surâs machiavelic,
Şi venea din iad Satana
La sinodul ecumenic.
Ars de frigurile vieţii,
Cu satiri şi cu bacante,
Tatăl palidei Lucreţii
Sta de gât cu trei amante.
Era-n chiot Vaticanul,
Plin de patimi şi pierzare.
Se urzea din crime planul
Groaznicului Don Cezare.
Cinstea greu suia calvarul
Când minciuna sta-n domnie;
Aretino, pamfletarul,
N-avea strop de omenie.
. . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . .
Dar lumini strălucitoare
S-aprindeau printre păcate:
Erau flori, sonete, soare…
Era râs şi sănătate.
Şi de-aceea-ţi cer eu sfatul,
Căci din mândra ta poveste
Nouă ne-a rămas păcatul,
Poezia nu mai este…
Cinquecento
