Călătorul şi cânii

Print Friendly, PDF & Email

Dineoare, un om pacinic, de mii grije-mpresurat,
Pe o cale, în amurgul, trecea-aproape de un sat.
Dulmecând pre el un câne, începu cumplit să latre;
De asemene şi alţii, din bordeie şi din şatre,
Păzitorii câni de stână, cu dulăi ş-ogari urla,
Cât de vuietul sălbatic toţi munceii răsunau.
Asurzit, plin de mirare, întrebă pe câni nu-s cine:
Zgomotul şi astă larmă, spuneţi-mi, de unde vine?
Însă nimeni putut-au ca să deie vrun răspuns,
Că lătra cânii, căţeii, din tunericul ascuns,
Făr-a şti, cu toţi, de ce
În lătrat se întrece!
A deşertului om asta este chiar icoana vie:
Cel rău scoate o minciună, alt nebun adaoge-o mie,
Strigă, flacăra invită,
Făr-a şti de ce-i stârnită!
Focul din scântei precum,
Născând, toate le preface
În cenuşă şi în fum,
Aşa-a oamenilor pace
O minciună au surpat
Şi pe fraţi au dezbinat.
Deseori virtutea sântă prin intrigă s-au pierdut,
Socrat pentr-o calomnie cupa morţii au băut,
Aristide s-au disţerat,
Sţipion s-au defăimat,
Staturi mari, ce-au înflorit,
Tot de-acest rău au pierit!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *