fabule scoala

Un mic peşte, Mare-a creşte, Dacă zile va avea; Dar prinzându-l tu abia, Să-i dai drumul, iar să-ţi vie, Ar fi mare nebunie!   Un crap încă foarte mic, Fiind încă chiar pitic, Pescuitu-s-au odată În o apă turburată. Când pescarul l-au văzut Au zis: Bunu-mi început, Unul mulţi va să-mi câştige, Şi cu ii pe tine-oi frige; Deci în sac aşteaptă-un pic! Crapu-i zice-n a lui limbă: Ce-i să faci c-un peşte mic? Cu un mare, rog, mă schimbă, Că în zamă sau friptură Nice-s de-o îmbucătură; Lasă-mă să mă fac crap, Că de undiţă nu scap. Ş-apoi preţ…

Stânca odată, Îngreunată, Gemea şi se văieta, Încât din jur s-aduna De mami şi de moaşe cete, Crezând că ea va să fete Un târg ca Iaşii măcar. Vuiet, sunet în zădar, Căci stânca când au născut Un spân şoarec s-au văzut!   Astă fabulă s-apleacă Cătr-acii ce vor să facă Lucru mare pre pământ, Ş-apoi iese numai… vânt!

Cine-i tare şi mare, Dar minte nu prea are,   Nu-i bine, cât de bun la inimă să fie.   Pe elefant l-au pus în codri la domnie, Şi de pe neam ei toţi, De la străbunii săi până la strănepoţi, Au îndestulă minte; Dar este rar acel preafericit părinte Să-i iasă buni copiii toţi. Şi elefantul meu, oricum era de mare, A înţelegerii n-avea îndemânare, Iar blând şi plin de bunătate   Era, cât nu se poate. Şi iată că la domn au dat bietele oi O jalobă, zicând că „lupii răi pe noi   De tot ne jecuiesc”.…

– Nu ai cuget, eşti un rău! Tu te-ai făcut ciocan, tu te-ai făcut ilău. Şi-n mine baţi fără cruţare! Au doară ai uitat, că noi chiar din născare Tot de un neam suntem; Că noi alăturea în munţi ne-nfiinţăm? Aşa ţipa la argintari Sub loviture tari,   Argintul prelucrat de-a fierului unelte. Iar fierul au răspuns argintului aceste:   – Te mângâie, vecine! Şi întru suferinţi ia pildă de la mine. Tu încă ai noroc; Iar pe mine, scos din foc, Şi mai cumplit mă bate, Tot fierul, al meu frate!

Măgarul au văzut pe o privighetoare. – Prieteno, i-au zis, mă rog să mă asculţi: Eu tot am auzit o vorbă de la mulţi, Că tu întru cântări eşti meşteriţă mare,   Şi iată, acum vreu De iscusinţa ta să judec singur eu. Iar buna păsăruică, pornită spre cântare,   Când liniştit, abia În sine ciripea, Când tare şuiera, Când glasu-i tremura,   Apoi, prin dulcea ei strigare, Întru a dragostei cei gingaşe plecare   Pe amoraşul său chema, Şi rediul desfătat, cântarea-i răsuna; Iar lumea ascultând Tăcea şi se mira. Măgarul însă de pământ S-au rezemat cu fruntea,  …

Monarhul dobitoacelor, năprasnic, Voia să dea, de ziua lui, un praznic Şi chibzui să facă o mare vânătoare, De urşi, de cerbi, de lupi, de căprioare Şi de mistreţi, Că el nu-şi pierde vremea cu vrăbii sau sticleţi. Şi, ca să scoată grabnic vânatul din unghere, L-a pus pe Măgărilă într-un tufiş, să zbiere. Iar când porni să ragă din răsputeri Măgarul, Dezlănţuit deodată, ca viforul în toi, Ai fi jurat că sună din surle tot Tartarul, Ca-n ziua Judecăţii de apoi. De răgete-ngrozindu-se de-a binele, Pornind înnebunite spre zăvoi, Cădeau în gheara Leului jivinele. – Vezi ce făcui, îi…

La moartea Leului, jivinele S-au adunat cu liota întreagă Şi nici nu încetaseră suspinele C-au şi purces alt rege să-şi aleagă. De cum sosi coroana din tezaur, Păzită de năprasnicul balaur, O şi-ncercă întâi şi-ntâi un Taur. Dar cum nu-i încăpea pe căpăţână, Coroana mai trecu din mână-n mână. Cu mare-nfrigurare, fiecare Găsea că e prea mică sau prea mare. Venind curând un Maimuţoi la rând, O încercă şi dumnealui, râzând. Făcu întâi o mare temenea Şi, ca prin cerc, trecu, vârtej, prin ea. Cum poznele plac gloatei, se-nţelege, Jivinele l-aleseră ca rege. Văzându-l suveran pe-acel netot Şi-n gândul ei…

– Ce vrasăzică, frate! Zicea către un râu vecinul heleşteu – Eu apele-ţi mereu Le văz că sunt mişcate;   Şi cum nu oboseşti mi-e greu de înţeles. Apoi privesc ades Pe unda ta plutind, când barce încărcate, Când plute, luntri, de care sunt mai nenumărate.   Aceste ostenele Zadarnice şi grele,   Cum nu le părăseşti? Cum nu te pilduieşti De-a mea viaţă lină De desfătare plină;   Căci eu, deşi nu sunt pe hartă arătat, Deşi nici un poet vrun vers nu mi-au cântat,   Dar stau în maluri moi, Pe perini de noroi, Ca o cucoană mare…

Pietrenii au ieşit cu totul din răbdare, Nemaiputând a suferi Ei pagube struncinătoare, Pe care nu putea feri:   Pentru că în tot anul, Cuejdiul nimicit Pe mulţi au sărăcit. Dar cine e deprins, ca viermele în hrean, Greu schimbă locul lui, unde au trăit an. Aşadar, târgul tot, odat’ s-au sfătuit Să deie jalobă la Bistriţa cea mare, Prin care arătând dovezi lămuritoare De păgubirile ce mulţi au suferit   Şi sufăr mai necontenit, Zicea: „Că pe Cuejdi, precum pe Bistriţoară Nici într-o primăvară Nu se stăvesc cu moară;   Şi case cu zăplaz, ba uneori şi vite Le…

Toate cărţile din lume, de când lumea, câte-au fost, Minunatul meu prieten le cunoaşte pe de rost; Tot ce mintea omenească până astăzi a ştiut, În savantu-i cap de dascăl, s-a-ndesat şi… a-ncăput: Bibliotecă vestită! aşa plină, că-n zadar Am dori să mai încapă şi un bibliotecar.

În iaz, la iezătură, S-au arătat spărtură. Dar nu era deodată Atât de însemnată   Şi, dacă ar fi pus morarul osteneala, Ferea la început pe viitor sminteala. El însă, stăpânit de multa lenevire (Nărav ce pe la noi domneşte cam din fire),   Puţină grijă arăta; Iar cursul nu mai înceta. – Morarule, ia sama bine! Nu pierde vremea! – Las’ la mine,   Îmi ştiu eu treaba, nu te teme! Însă tot lasă, tot lungeşte, Pân’ când odată se trezeşte   Că apa e mai jos de stavili cu o palmă. Atunci şi-au luat morarul meu de samă…

La o alegere, făcută după legi Ce dobitoacele povăţuiesc din veci, Pe urs l-au fost ales nazâr peste priseci, Deşi s-ar fi putut un alt, oricare fie, Să prindă o aşa cam grea dregătorie.   Căci ursul dacă dă de miere, Apoi se-ncurcă-n socotele. Dar pasă tu de cere La fiare rânduiele!..   Oricine au dorit să intre-n aşa post, Nevrednic, defăimat de către toţi au fost   Şi parcă înadins Asupra ursului majorita s-au strâns. Toţi l-au heretisit, Iar el au mulţumit,   Ba încă la cei mari şi labele au lins. Dar răul în priseci curând s-au dezvelit;…

Rănită c-o săgeată-naripată, O Pasăre se tânguia odată: – Şi noi om fi, în parte, vinovate De pacostea ce peste noi s-abate! Cu penele atâtor zburătoare, Voi aripi daţi săgeţilor ucigătoare; Dar, oameni cruzi, păţiţi şi voi ca noi. Căci, la război, Din fiii lui Iafet, o bună parte, Dau celeilalte arme pentru moarte!

Urma ceartă dineoare între ochi ş-un nas vecin, Cui din doi, după dreptate, ochelarii se cuvin? Advocat se făcu limba şi pe nas îl apăra, Iar urechea, prezidentul, a ei ziceri asculta. Atunci limba, cu talent, Au zis către prezident: Dreaptă pleacă-ni, ureche, Să auzi dovezi o mie, Prin înscris şi mărturie, Cum de epoca cea veche Neam de nas, tot necurmat, Ochelarii au purtat Şi-i să cade ca moşie Trecută-n paragrafie. O comisie de mazili, Rânduită chiar pe nas, Au găsit între movili Brazda ce-ochelarii au tras. Tribunalul va ierta, Se pot pilde arăta: Faţa dacă ar fi rămas…

Un sărăiman poet odat-au reclamat Asupra unui om prostuţ, dar prea bogat; Iar jaloba-i era în chipul următor:   – Tu, al Olimpului atotstăpănitor, Şi preste zei mai mare zeu, O, Joe preaslăvite! Ascultă glasul meu,   Ia sama la a mea smerită rugăminte: Cu ce ţi-am greşit eu, De mă găsesc atât De soartă prigonit, Încât nu am nici casă, Nici lingură, nici masă. Şi singura-mi avere E numai în părere;   Când dimpotrivă, văd, cu toată-a lui prostie, Bogatul în trufie, De-a lui închinători făţarnici ocolit Şi pentru interes adesea măgulit, În desfătare el se află tot voios,…

Se va-nşela oricine de îşi va lua drept scop – Cum fac atâţi zeloşi din lume – Să-şi prindă umbra lui anume. Să ne întoarcem la un câine de care ne-a vorbit Esop. Văzându-şi câinele acesta răsfrântă prada într-un râu, Îi dete drumul şi se-aruncă după imagine în apă. Dar cum intrase pân’la brâu, Dintr-un vârtej, abia de scapă Şi-ajunse iar la mal: Pierdute-s umbra ca şi prada acelui animal.

Ducând pe drum, odată, o raclă cu relicve, Măgarul îşi umfla cu fală nările, Crezând cu biata minte a ţanţoşei lui tigve Că pentru el sunt toate: şi smirna şi cântările. Dar un drumeţ, văzându-i greşeala, i-ar fi spus Catârului ce, ţanţoş, privea în jur de sus: – Jupâne Măgărilă, din păcate, Cântările şi smirna şi tămâia Şi tot alaiul ăsta sunt doar pentru momâia Pe care tu o duci ca prostu-n spate!   Când judele e prost şi căscăui, Nu-i bai: saluţi în el doar roba lui.

Când norocul schimbă pasul N-aduc ani ce-aduce ceasul N. N. Norocul pururea de toţi e blestemat Că cine boierii nu are, Sau cel ce nu-i destul bogat, Toţi, de la mic şi pân’ la mare   Găsesc norocul vinovat. Când dimpotrivă el, ca orbul rătăcit, În lume nicăiuri nu stă statornicit; Ci umblă-n vizite, atât la împăraţi, Precum la negustori, la domni şi la magnaţi, Şi poate mâni va fi în bordeiaşul meu,   Sau în lăcaşul tău, Prea bune cititor!   Dar trebuie să fii tu singur lucrător,   Să iai aminte bine Şi vreamea să nu pierzi  …

Chiar ca astăzi, în vechime Mulţămit n-au fost mai nimeni. O zi-n Roma de Senat Tot poporul dezbinat Zis-au: Lauda ş-orice bine La boierii ţării vine, Când în pace şi-n război Purtăm sarcina tot noi! Împutând deci în mânie Pe Senat de tiranie, Iute iese din cetate Tot poporul ca să-şi cate Nouă patrie, alt pământ, Şi deodată se aşează Pe un munte ci-i zic Sfânt. Dar Senatu-i deputează Pre Menenius înţelept, Ce-mblânzind nedreaptă ură Prin a sa cimilitură Îl aduse îndărăt. Romanului deci popor Zise cesta senator: Mădulările rebele Imputau o mii de rele Rânzei lor şi mai ales…

Racul, broasca şi o ştiucă Într-o zi s-au apucat De pe mal în iaz s-aducă Un sac cu grâu încărcat. Şi la el toţi se înhamă: Trag, întind, dar iau de samă Că sacul stă neclintit, Căci se trăgea neunit. Racul înapoi se da, Broasca tot în sus sălta, Ştiuca foarte se izbea Şi nimic nu isprăvea. Nu ştiu cine-i vinovat; Însă, pe cât am aflat, Sacul în iaz nu s-au tras, Ci tot pe loc au rămas.   Aşa-i şi la omenire, Când în obşte nu-i unire: Nici o treabă nu se face Cu izbândă şi cu pace.

Văzând cum Pasărea lui Joe răpea berbecul cel semeţ, Un Corb, hain şi hrăpăreţ, Mai slab, dar mult mai lacom, visa şi el isprăvi Ca ale hoţomanului din slăvi. Rotindu-se mereu în sus şi-n jos, Dar neluând în seamă pleava mieilor, Alese un Berbec, – cel mai frumos, Din cei crescuţi să fie jertfiţi în cinstea zeilor. – Mai rar aşa dădacă să îngrijească bine! M-oi ospăta din tine aşa cum se cuvine! Şi se şi năpusti pe loc, zevzecul, Să ia Berbecul. Habar n-avea croncanul cel trufaş Că e mai greu berbecul decât un boţ de caş Şi nici…

Un lup odată au intrat, De frică, nu de voie bună, Scăpând viaţa, la un sat. El se gonea din urmă   De către vânători cu puşte înarmaţi Şi câini întărâtaţi; Iar un aşa alai să nu dea Dumnezeu Nici la vrăjmaşul meu. În deznădăjduire,   Sărmanul lup căta oriunde mântuire Şi, întâlnind pe un motan, Prieten de mai an, Îi zice: „Frăţioare!   Tu nu ştii undeva aici a mea scăpare?” – Ba ştiu – răspunse el – aleargă la Trifan, Că este foarte blând şi milostiv ţăran. – Oh! nu pot, către dâns’ sunt tare vinovat, Căci astă-iarnă…

Şi-n anticul timp d-eroi Ştrengari erau ca la noi, Carii din exces de minte Derâdeau şi cele sfinte. Cel ce nu li semăna Prin minciuni se defăima.   Spune istoria c-Esop Au fost hâd, ghebos şi şchiop, De el pruncii se speriau, Iar nebunii îl derâdeau.   Îns-acea tristă figură Era vas d-învăţătură, Ce prin fabule o mie Au ajuns şi-n Românie.   Esop, sclav când fu-n Efes, De patronul său trimes, Trecând în o zi pin stradă, Alungat au fost d-o ceată De ştrengari ieşiţi din şatră, Dintre care-unul cu-o piatră Nemeritu-l-au în şale, Că-i veniră ameţeli.   Neputându-şi…

Un lemnar din cei sărmani, Plin de grijă şi de ani, Cărând vreascuri grele-n spate Din pădure pe la sate, Se-nturna încetişor La săracul foişor. Obosit, neputincios, Pune sarcina sa jos Şi-şi aduce aminte-anume Câte sufere pe lume. Că de când el s-au născut Rele numai au văzut. Fără vipt de multe ori, Fără somn adeseori, Toată noaptea-n gânduri zace, Ziua nicicum are pace, Căci vătavul rău şi tont, Boierescul peste pont, Birul greu şi mii beilice, Doi ficiori şi patru fiice, O soţie sfăditoare Viaţa-i umple cu lungoare, Încât vrând a-şi face seamă Ca să vie moartea cheamă. Nesăţioasa…

Un om poznaş au fost schimbat Vro trei femei cu cununii,   Fiind tustrele încă vii. Dar acolo era un aspru împărat, La care, cum au mers asemene ştiinţă,   Au şi găsit de cuviinţă Ca pentru aşa faptă, Pe om să-l dea sub judecată;   Iar spre mai aspră înfrânare, Judecătorilor au pus el înainte Să fie cu luare-aminte Şi să închipuiască pedeapsa cea mai mare Unei asemene de pildă rea urmare; Că la de împotrivă, el hotărât era   Pe toţi a-i spânzura. (Asemene un împărat Nici pe la noi n-ar fi stricat.)   Judecătorii văd că nu-i…

Murind Leul împărat, Fiarele s-au adunat Pe temeiul legii lor Să-şi aleagă-un domnitor.   Deci corona din cutie, Ce-avu şarpele-n păstrare, S-au fost scos în adunare Să o cerce cui să vie. Îns-oricâţi o probuia, Nici unuia nu-i venea. Că deşi toţi aveau gust, Având unii cap îngust, Corona pe nas cădea, Alţii gros şi cap cornut, Încât ea n-au încăput.   Deci momiţa cea bufonă Vru să cerce-acea coronă, Face şegi şi mii grimase, Coţcării cu toate clase, Încât cap-au lunecat Şi corona i-au întrat.   Asta aleasă ghibăcie Minţii sale dând protie, Toate fiarele o urează, Domnitoare o…

După ce au fost trecut Mai mult decât ani o mie De-ncruntată duşmănie, Lupii pace au făcut Cu păstorii şi cu turme. La îmbi de folos era Ca masacrul să se curme, Dişi lupii i dizbârna, Păstorii din a lor piele Făceau bune cojocele, Încât oaia-n liniştire Nu putu mai ca să pască, Dar nici lupul cu lesnire N-au putut ca să răpească. Drept aceea, întemeiat Un tractat s-au încheiat Ş-ambe părţi dau spre tărie Cuvenită chezăşie: Lupii dau pe lupişori, Oile pe câinii lor. Având pacea iscălită După forma legiuită Prin ghibacii comisari, Ce era de neam măgari, Urma…

Un înţelept odată şedea cu un magnat La sfat. – Tu, care cunoşti lumea Şi-n inime citeşti, Te rog să-mi lămureşti   De ce-n societăţi alese mai anume, Nici prinzi de veste când cu oameni te trezeşti   Nepotriviţi şi seci? Aşa pe înţelept magnatul întrebă, Iar el răspuns îi dă: – Societăţile au soartă potrivită Cu o bina din nou mai mult de lemn zidită. Spre pildă, eu acum o casă mi-am făcut   Şi nici nu m-am mutat, Iar greierii de mult În ea s-au aşezat.   Cercând cu scumpătate A fabulei sujet, Găseşti c-avea dreptate   Acel…

Eu nu ştiu di ce acuma, ca în timpul cel trecut, Alte vite chiar ca omul nu au dar de limbuţie? Căci în epoca străveche, cum făcutu-ni-au ştiut Esop, Lafonten în Franţa şi nu-s Cine-n Românie[1] Zburătoare, târâitoare şi cvadrupede animale Discutau politici chestii prin camere şi tribunale.   Pe atuncea de oi turme cu ai lor berbeci şi miei Alegeau acele câmpuri unde ierbele-s mai bune, Rumegau trifoi şi cimbru pe podişuri şi prin văi, Fără a fi privigheate de păstori pe la păşune, Nici de zer şi d-a lor lapte n-au fost vasele umplute Nici de lână dispoiete…

Era seară şi-ntre nouri soarele s-acufunda, Când din Efes tot poporul de la jocuri se-nturna; Cuprins încă de plăcerea a priveleştei frumoase, Vorovea despre minunea luptelor mult maiestroase; Deodată, prin tuneric, ceriu-n jur au scăpărat; Tot poporul stă pe loc Şi-nturnând spre Efes ochii, templul cel mai minunat Îl văzu cuprins de foc. Îndărăt aleargă iute, speriat acel popor, Ca să afle d-unde-i focul, ca să deie ajutor.   Printre fum, prin caldă boare, Prin scânteilor lucoare, De aproape ajungând, Iată că au însemnat Un om repede mergând; Era acesta Erostrat.   Ca turbat de nebunie, Ţinea-n mână o făclie,…