Filomela drăgăstoasă
Văzând vremea cea frumoasă,
Zile dulci de fericiri,
Povestea cu întristare
La eho răscântătoare
Tristele-i nenorociri.
Atunci însă deodată
Un păun i se arată
(Domn era într-acel loc).
Veni plin de supărare;
Mânios şi c-un ton mare
Astfel îi vorbi pe loc:
„Nu vezi că nu-ţi şede bine,
Că nici nu ţi se cuvine,
Cu acel cioc urâcios,
Cu a ochilor grosime,
Cu a penii-ntunecime
Să cânţi în ăst crâng frumos?
Frumuseţea cu dreptate
Cât va vrea a cânta poate,
Pe ea cântece n-o stric:
Dar tu cum n-ai stîmpărare?
Eu sânt frumos de mirare,
Şi tot nu vorbesc nimic.”
Filomela îi răspunde:
„Iartă-mă, nu poci ascunde,
Frumoasă de loc nu sânt;
Şi de cânt câteodată
În pădurea adâncată,
Soarta mea este de cânt.
Tu însă, ce cu mândrie
Astfel îmi porunceşti mie
Şi atâta zgomot faci,
Tu nu cânţi, căci n-ai putere,
Şi singura-ţi mângâiere
Este căci gândeşti că placi.
Trupul tău frumos s-arată,
Şi cu coada-ţi lăudată
Poate mult să străluceşti:
Dar amorul vederi n-are;
La auz s-aduci mirare,
Asta vezi să dobândeşti.”
Privighitoarea şi păunul
