Împărăţia dobitocească,
Ca şi a noastră cea omenească,
Statornicie vecinică n-are:
Toate supuse sânt la schimbare!
Din mână-n mână sceptrul se plimbă.
Cel de ieri mare astăzi e mic;
Leu pe urs bate, urs pe leu schimbă,
Dintr-o întâmplare prea de nimic.
De curând ursu pe leu schimbase,
Şi pe domnescul tron înălţat,
Cârma în labe tare-o luase,
Şi cu verzi tufe sta-ncoronat.
Dator eu însă sânt a vă spune
Că ursu-acela, măcar că urs,
Dar simtimente avea preabune:
D-al obştei bine era pătruns.
Fiarele toate-ndată ce-aflară
Că le-a dat cerul un stăpân nou,
Să se închine lui alergară,
Una c-o vacă, alta c-un bou.
Lupul în urmă spre tron se duce,
Şi după vechiul bun obicei
Măriei-sale plocon îi duce,
Şi înainte-i pune doi miei.
Într-o frumoasă precuvântare,
Îi dovedeşte c-ar fi având
Nişte hrisoave arătătoare
Ce-au făcut urşii, zău nu ştiu când.
C-aste hrisoave, pe piei de oaie
Scrise cu apă, spun lămurit
Cum au mers urşii la o bătaie,
Şi câte mure ei au jertfit.
Cu plecăciune apoi i-arată
Cum că din suflet s-a bucurat
De întâmplarea cea minunată,
De-ncoronare când a aflat,
Cum că doreşte supus să-i fie,
Că totdeauna el l-a iubit,
Că pentru dânsul vieţi o mie
Să le jertfească e mulţumit.
Astfel de vorbe se zic în lume,
Însă drept formă se socotesc;
Căci fieşcine le ia de glume,
Care se uită cât se vorbesc.
Dar ursul crede, se amăgeşte,
În slujbe pune neamul lupesc:
Cum că prieteni are, gândeşte,
Care persoana lui o slăvesc.
După o vreme leul se scoală,
Tocmai când urşii mort îl credea,
După o mare şi lungă boală,
Vine să-şi ceară tronul ce-avea.
Locuitorii se îngroziră;
Veste se duse pân’ la palat;
Lupii îndată la lei fugiră;
P-al lor prieten toţi l-au lăsat.
Taurii numai, ce niciodată
A-i fi prieteni nu s-au jurat,
Peste cinci sute veniră-ndată,
Pe crai şi ţară ei au scăpat.
Prea cu lesnire omul se-nşală!
Dar foarte mare face greşală
Cine la vorbe dă crezământ.
Faptele numai ne dovedeşte
Fieştecine cât preţuieşte,
D-avem prieteni şi care sânt.
Ursul şi lupul
