S-a trezit ciocarlia în chemarea prepeliţei: pitpalac!
Cerul abia se rumenise; picaturile de roua înca nu se prefacusera în margaritare; luceafarul tot facea din ochi pamantului.
Dar peste puţin deodata adancul scapara. Cea dintai raza strapunse vazduhul şi se topi în ochiul ciocarliei. Niciodata darul acesta, trimis de catre soare, nu umpluse sufletul pasarii de o mai mare fericire. Caci şi fericirea nu-şi alege totdeauna clipa nimerita în care sa-şi verse prinosul.
Scuturandu-şi penele, un tril de mulţumire izvorî din guşa ciocarliei. Apoi se dezlipi de ţarana, şi, palpaind din aripi, se înalţa.
Aerul parca se rumenise. Oglinda cerului poleia pamantul, înca o bataie de aripi.
Mai sus!
Slab de tot i se parea ciocarliei ca mai aude glasul pitpalacei, înota în valuri stravezii; plutind pe ele dete drumul ciripitului ei gadilitor, ca unei grindine de margaritare.
Dar raza care i se topise în ochi ochema la ea, în înalt. In cantecul ei pasarea îi spunea ca vine. înca o lovire de aripi, şi-nca una.
Mai sus!
îmbatata, pasarea se asculta singura; pentru ea şi pentru soare canta.
I se parea ca tremurarile cantecului ei umpleau bolta cerului. Vroia sa se simta singura, dezlipita de ţarana pamantului, – ea şi raza, în singuratatea ameţitoare a înalţimilor… îşi avanta din ce în ce cantecul; îşi încordeaza mai tare puterile. Dar trupul greu parca-i înlanţuie glasul, i-l ţine închis ca într-o colivie. Ai” vrea sa se simta dezrobita, uşoara ca aerul, stravezie ca el.
Mai sus! Mai sus!
Şi trupul mereu o trage înapoi catre pamant, şi raza mereu o cheama catre înalţimi.
într-un avant îşi pune cea din urma putere şi, deodata se simte, în sfarşit, sloboda, desfacuta de greutatea netrebnica a carnii.
Şi-n vreme ce, smulgandu-se, nebun de fericire, glasul se-nalţa singur, tremurator şi dumnezeiesc de dulce, în înalt, trupul cade ca un bulgare de ţarana spre pamant.
Mai sus!
