O casa, o livada_si o curte mare. În casa stau stapanii; în livada sunt pomi roditori; în curte felurimi de pasari.
Asa, în curtea aceasta s-au întamplat multe si marunte, caci unde-s pasari multe, dragostea-i stapana.
Nu mai de parte, acum o luna, un cocos a fugit peste gard, cu bogheta altuia.Nu i-a mai vazut de-atunci nimeni! Unele pasari spuneau una, altele alta, gastele susoteau, fel si chipuri, pe socoteala celor doi îndragostiti. Ei si-au vazut de treaba. Acum o saptamana o gaina, o americanca, zor nevoie dupa un pichiroi. Au sters-o si acestia. Iar zarva, iar susoteli, nimeni nu mai putea nici dormi, nici manca; cum se întalneau dous pasari fata-n fata, se-ntrebau: „Ce-i cu americanca?“ Cealalta: „Ce-i cu pichiroiul?“
Pichiroiul asa, americanca altfel, si ei doi habar n-aveau de gura lumii!
De aceea, cand pichirea, stinghera, hotarî sa-si caute un sot si-si puse ochii pe paun – pasare de
neam mare – se feri de toti, de frica sa nu li se aseze cineva de-a curmezisul dragostei. Si-a început pichirea sa se învarte-n sus si-n jos pe langa paun. Azi asa, maine asa, pana cand i-a venit o data la socoteala si i-a soptit, cu glasul ei cel mai dulce:
„Pi-chi-chi-chi-chi-ri“:„Te iubesc!“ Paunul a privit-o dintru-ntai de sus, dar pe urma si-a dat seama ca nici pichirea nu e de lepadat, mai auzise ca dragostea daca o întalnesti, s-o culegi de oriunde-ar fi, s-a rotit si-a raspuns:„Chiau!“: „Bine!“ si zilnic s-au curtat. Pichirea, mica si pestrita, dar sireata; paunul, mare, minunat de frumos, dar cam sec.
Si asa, într-o dimineata, pichirea, harnica titirez, s-a sculat mai devreme chiar decat cocosul, a
ciugulit ce-a putut si, pe urma, s-a dus sub culmea paunului, de l-a sculat. Si-amandoi, aripa la aripa, au pornit pe pajiste.Flori, racoare, mireasma dulce. Pentru întaia oara si-au apropiat pliscurile: întaiul sarut! „Sunt multumita!“ „Chiau!“ „Sunt fericita!“ „Chiau!“ Ce Dumnezeu, gandeste pichirea, numai atat e în stare sa-mi raspunda? Si-n clipa aceea se înalta, rotund si de aur, soarele!…
Peste lume se revarsa valuri de lumina. Paunul straluceste de parca ar fi îmbracat în fir. Pichirea îl priveste încantata, mandra de frumusetea iubitului ei.Apoi se întoarce de se uita, uimita, la soare. Si, cu sufletul ei salbatic, plin de poezie, îsi îmbie si iubitul:„Priveste, priveste, draga!“ Dar paunul se supara. Îngamfarea îi desclesta limba:„Ce sa te uiti la soare, cand ma ai pe mine?Rogu-te, priveste-ma!“ Si cum pichirea se uita înca spre rasarit, paunul i se puse drept în fata si îsi roti coada: „Priveste-ma!“ Se uita pichirea, se uita mirata, apoi, dumirindu-se, îi raspunse:„Te privesc, dar ascunzandu-mi lumina soarelui, nu-ti vad nici stralucirea ta“.
Si, dezamagita, pichirea îi întoarce spatele…
Numai asa pasarile din curte nu mai avura prilejul sa susoteasca pe socoteala altor doi îndrsgostiti.
Ca soarele!
