Giolo urma în clasa a IV-a primara. Era un baiat draguț cam de doisprezece ani, alb la fața și cu parul negru. Era fiul cel mai mare al unui slujbaș de la drumurile de fier, care, avand copii mulți și leafa puțina, traia în nevoie și în lipsa.
Tatal sau îl iubea și era foarte bun cu el, dar era cat se poate de strașnic în privința învațaturii, caci dorea cu fiul sau sa fie curand în stare, sa-i vina în ajutor pentru întreținerea familiei, și, cu toate ca baiatul învața bine, tot îl îndemna sa învețe și mai bine.
Bietul om era cam în varsta, și munca silita ce-și impu-sese, îl îmbatranise înainte de vreme. Macar ca se simțea sleit de puteri, totuși lucra și în orele ce-i ramaneau libere de la obositorul lui serviciu, pentru ca familia sa nu fie lipsita de nimic. De aceea își petrecea o parte din noapte scriind.
Un editor de ziare, de carți și de fascicole, îi daduse sa scrie adresele abonaților pe niște fașii de hartie. Bietul om caștiga la acea lucrare trei lire pentru cinci sute de adrese scrise frumos și regulat.
Munca aceasta îl obosea și acest lucru îl spunea el, adeseori, cand se așeza la masa.
— Mi se duc ochii! zicea cu mahnire, bietul batran; Scri-sul noaptea ma prapadește!
Giulio îi zise într-o zi:
— Tata draga, lasa-ma sa-ți ajut; știi ca pot sa scriu întocmai ca dumneata!
— Nu draguțule, tu ai de învațat; școala ta este ceva cu mult mai serios decat adresele mele; aș avea o adevarata mustrare de cuget, daca ți-aș lua un singur ceas de la înva-țatura. Nu, fatul meu, îți mulțumesc!
Baiatul știa bine ca n-ar fi putut îndupleca niciodata pe tatal sau, de aceea nu mai starui deloc, dar iata ce planuise:
Bagase de seama ca tatal sau înceta de a scrie, punct la miezul nopții; îl auzea cum își împingea scaunul, cand se ducea sa se culce.
Într-o noapte îl lasa sa plece, apoi se scula, se îmbraca bi-nișor, merse în odaia de lucru dibuind prin întuneric, aprin-se lampa, se așeza la mascioara, lua din fașiile ce stateau gra-madite la o parte, se uita pe lista de adrese și începu sa scrie prefacand minunat caligrafia tatalui sau. Scria din toata inima, bietul baiat, vesel ca putea sa vina în ajutorul familiei, însa îi cam batea inima de frica, sa nu-l prinda tatal sau. Încetul cu încetul, adresele scrise se facura teanc. Din cand în cand se oprea, își freca mainile, întindea urechea, zambea și reîncepea cu mai multa pofta. Scrise o suta șaizeci de adrese. Caștigase o lira! Atunci puse condeiul la loc, stinse lampa și se întoarse în odaița sa pe varful picioarelor.
A doua zi, tatal veni vesel la masa. Nu pricepuse nimic, caci își facea lucrarea fara sa-și dea seama, gandindu-se cu totul la altceva și abia a doua zi își numara fașiile scrise.
Se așeza la masa zambind și, batand cu mana pe umarul fiului sau, îi zise:
— Știi tu, Giulio, ca tatal tau este un bun muncitor? Ieri seara am scris cu a treia parte mai mult ca de obicei! Mana nu-mi tremura și ochii tot își mai fac datoria!
Giulio, plin de bucurie, își zise:
— Bietul tata! scriind în locul lui, nu-i dau numai un ajutor banesc, îi aduc și mangaierea de a se crede întinerit. Așadar, înainte baiete. Îmbarbatat de aceasta buna reușita, în noaptea urmatoa-re, îndata ce batu douasprezece, el merse înainte cu lucra-rea tatalui sau. Merse astfel mai multe nopți de-a randul. Tatal nu banuia deloc, numai atat ca într-o seara zise:
— Ciudat! De vreo catava vreme ardem mai mult petrol.
Giulio o sflecli, dar tatal sau nu mai starui asupra acestui lu-cru și baiatul merse înainte cu scrierea adreselor.
Pierderea somnului din fiecare noapte începu, însa, sa oboseasca pe bietul baiat; și seara, cand învața sau scria pen-tru școala, i se închideau ochii. Într-o seara, pentru prima oara adormi pe caiet.
— Fii harnic, îi striga tatal sau batandu-l pe umeri, nu te lenevi, copile, învața!
Giulio se dezmetici și reîncepu sa scrie, dar în serile ur-matoare o duse și mai rau, moțaia pe carți, dimineața se scu-la tarziu, învața lecțiile cu greu, parca i se urase cu înva-țatura.
Deocamdata, tatal sau baga de seama și tacu, apoi începu sa se îngrijeasca și, în cele din urma, pentru întaia data îl dojeni, zicandu-i;
— Giulio nu te mai cunosc, te-ai schimbat cu totul, te-ai facut îndaratnic și nepasator; adu-ți aminte ca toata nadejdea familiei e în tine! Purtarea ta ma mahnește foarte mult.
La aceasta mustrare, cea dintai mai aspra ce o primea, baiatul se tulbura și își zise în sine:
— Nu mai merge! Trebuie sa marturisesc totul tatalui!
Dar chiar în seara aceea, la masa, tatal zise cu bucurie:
— Știți ca în luna aceasta am caștigat treizeci și doua de lire mai mult decat în luna trecuta! Zicand acestea, scoase din buzunar un cornet cu bomboane, ca sa sarbatoreasca împreuna cu copiii sai acest neașteptat caștig. Copiii, de bucurie, batura din palme. Lui Giulio, vazand pe tatal sau așa de vesel, îi veni inima la loc și se gandi:
— Nu, dragul meu tata, o sa te ajut și de aici înainte și o sa ma silesc din toate purerile, ca sa învaț ziua pentru școala, iar noaptea sa lucrez pentru dumneata și pentru toți ai mei.
Tatal, urmanduși vorba, zise:
— Un prisos de treizeci și doua de lire e ceva! Îmi pare foarte bine! Numai dumnealui ma mahnește! și arata pe Giulio.
Bietul copil primi mustrarea în tacere și își reținu lacrimile, care stateau sa-i curga pe obraji; în fundul inimii, însa simți o mare mangaiere.
El continua sa lucreze din toata inima; însa, gramadindu-se oboseala peste oboseala, îi fu din ce în ce mai greu sa lupte.
Lucrurile mergeau astfel de doua luni: tatal dojenind me-reu și uitandu-se manios la el, iar fiul suferind dojenile și chinuindu-se ca sa poata sa le biruie pe toate.
Într-o zi, tatal se duse la școala, ca sa întrebe pe profesor, cum merge fiul sau. Acesta îi raspunse:
— Da, învața pentru ca este inteligent, dar nu mai învața cu pofta, cum învața mai înainte. Este somnoros, zapacit, casca. Face niște compoziții scurte, scrise urat și aruncate fara rost pe hartie. Ar putea sa faca mult mai mult și mult mai bine.
În acea seara, tatal își lua baiatul la o parte și-l mustra și mai aspru:
— Giulio, tu vezi bine, cat muncesc; vezi ca-mi scurtez zilele pentru voi toți și ție nu ți-e mila: nici de mine, nici de ma-ma, nici de frați!
— Nu, tata, nu vorbi așa! striga copilul, plangand cu hohot, și fu cat p-aci sa marturiseasca totul; dar tatal adauga: știi starea în care ne aflam, vezi cat trebuie sa muncim cu toții și cate trebuie sa rabdam ca sa ne putem susține. Nadajdu-iam o gratificație de o suta de lire de la administrația cailor ferate și mi s-a spus ca nu mi se va da nimic, așa ca sunt ne-voit sa lucrez și mai mult.
Auzind aceasta, Giulio opri marturisirea ce statea sa-i iasa din gura și-și zise:
„Nu draga tata, n-am sa-ți spun nimic: vreau sa pastrez taina, ca sa mai lucrez pentru tine. Prin munca te voi rasplati de suferința ce-ți pricinuiesc. Cat pentru școala, tot o sa în-vaț destul, ca sa-mi trec bine examenele”; ceea ce era mai rau, e ca tatal devenea din ce în ce mai nepasator fața de el, vorbea foarte rar cu dansul, ca și cum l-ar fi privit ca pe un fiu ratacit, de la care nu mai spera nimic; se ferea chiar sa-i întalneasca privirea. Giulio înțelegea totul și suferea fara sa carteasca.
Trudirea neîncetata și întristarea zdruncina din zi în zi mai mult sanatatea baiatului; el slabea și îngalbenea, și de aceea era silit sa-și neglijeze studiile, înțelegea foarte bine, ca nu putea s-o mai duca mult; și în fiecare zi își zicea: la noapte n-o sa ma mai scol! Aș! Îndata ce auzea sunand ora douasprezece, tocmai cand ar fi trebuit sa se țina de hota-rare, simțea un fel de remușcare, i se parea ca șezand în pat ar lipsi de la datorie, caci ar fura o lira tatalui și familiei sale. Atunci se scula și începea sa scrie cu speranța ca tatal sau ar putea sa-l prinda lucrand, sau ca și-ar fi numarat adresele și ca întamplarea i-ar fi descoperit totul, fara ca el sa fie nevoit sa-i destainuiasca ceva, caci nu îndraznea.
Astfel mergea înainte.
Într-o seara la masa, tatal zise o vorba, care fu hotaratoa-re pentru el. Mama-sa uitandu-se la el îi paru ca-l vede și mai galben și mai ofilit și îi zise:
— Ți-e rau, Giulio? apoi adauga catre soțul sau: Mi se pare ca e bolnav Giulio; nu vezi ce galben e? Spune, dragul mamei, ce ai?
Tatal sau se uita la dansul cu nepasare și zise:
— Mustrarea de cuget aduce cu sine o sanatate rea. Adu-ți aminte ce sanatos erai cand ai fost școlar bun și inimos!
— Dar nu vezi ca e bolnav? striga mama.
— Nu-mi pasa! raspunse tatal.
Acest cuvant atinse drept la inima pe bietul baiat.
„Așa? Tatalui sau nu-i mai pasa de el! Tatal care mai înainte tremura numai auzindu-l ca tușește! Așadar nu-l mai iubea! Fara nici o îndoiala, era cu totul izgonit din inima lui. Nu, tata! zise el în sine, cu inima zdrobita, nu pot trai fara iu-birea ta; voi s-o redobandesc pe deplin, voi sa-ți marturisesc totul și sa învaț ca mai înainte! De asta data m-am hotarat!”
Totuși, el se scula și în noaptea aceea, ca în celelalte nopți, dar mai mult din obicei. Cand se dete jos din pat, vru sa mearga în odaia de scris, ca sa se uite în liniștea nopții pentru cea din urma oara la acea odaița, unde lucrase așa de mult în taina, cu inima plina de mulțumire și de iubire. Cand se revazu langa mascioara, cu lampa aprinsa, cand vazu fașiile albe pe care el nu mai avea sa scrie adresele ce le în-vațase acum pe de rost, fu cuprins de parere de rau și apu-ca condeiul, ca sa înceapa lucrarea obișnuita.
Întinzand mana, dete jos o carte. Tot sangele i se sui la cap. Daca s-o fi deșteptat tatal sau. Neaparat ca nu l-ar fi prins facand vreun fapt rau; el însuși se hotarase sa-i spuna.
Cu toate acestea îi era frica atunci cand se gandea sa-l vada deodata dinaintea lui. Sa fie surprins la acea ora, în li-niștea aceea! Mama lui s-ar fi deșteptat și s-ar fi speriat. Ideea care pana atunci nu-i venise, ca tatal sau s-ar simți poate rușinat descoperind adevarul… toate acestea îl înfio-rau. Întinse urechea, ținandu-și suflarea. Nu auzi nici-un zgomot. Asculta la ușa: nimic! Toți dormeau în casa; tatal nu auzise. Se liniști și reîncepu sa scrie. Fașiile se gramadeau, auzea pe drum pasul regulat al gardiștilor de noapte; apoi un zgomot de trasuri care înceta deodata; mai tarziu, zgo-motul mai multor inși, care ce treceau încetinel, și, în sfarșit, o adanca liniște întrerupta din cand în cand de latratul de-partat al vreunui caine; iar el scria, scria înainte.
Dar tatal sau, pe care îl credea ca doarme, statea la spate-le lui. Auzise zgomotul pricinuit de caderea carții și aștep-tase momentul potrivit, ca sa intre. Zgomotul carelor acoperise ușorul zgomot al ușii și al pașilor sai.
El statea drept la spatele baiatului, cu capul sau cel alb deasupra micului cap negru al fiului sau; vedea condeiul cum aluneca pe fașii. Într-o clipa ghicise și înțelesese tot. O mare mustrare de cuget, o înduioșare nespusa îi cuprinse sufletul și îl ținea pe loc, înabușit de emoție, la spatele copi-lului. Deodata, Giulio scoase un țipat; doua maini nervoase îl apucara de cap.
— Tata! Tata! Iarta-ma! striga Giulio, recunoscand pe tatal sau.
— Tu sa ma ierți pe mine! raspunse tatal, plangand și sarutand pe fiul sau pe frunte. Am înțeles tot, știu tot, eu îți cer iertare, dragul meu copil! Haide, vino cu mine! Și îl îm-pinse sau mai bine zis îl duse pe maini pana la patul mamei sale, care se deșteptase, și i-l arunca în brațe, zicandu-i: Sa-ruta pe acest înger, care nu doarme de trei luni, ca sa lu-creze pentru mine și eu îi amaram sufletul cu dojenile mele, lui care îmi caștiga painea!
Mama îl stranse la piept, apoi zise:
— Du-te de te culca, fiul meu, du-te îndata de te odihnește. Du-l tu în patul sau! zise ea, barbatului. Tatal îl lua în brațe, îl duse în odaița lui și-l culca mangaindu-l mereu, apoi îi așeza pernele și îi trase plapuma pe el.
— Mulțumim, taticule! zicea baiatul. Acuma du-te și dum-neata de te culca; sunt așa de mulțumit!
Dar tatal voia sa-l vada adormit; se așeza langa patul baiatului, îl lua de mana și îi zise:
— Dormi, dormi, copilul meu! Giulio obosit, adormi îndata și dormi somn dulce bucurandu-se pentru prima oara, dupa atatea luni, de un somn liniștit, înveselit cu visuri suraza-toare.
Cand se deștepta, a doua zi, soarele se înalțase de mult își freca ochii și vrand sa-și traga plapuma, simți ca ceva greu o reține; se uita și vazu capul alb al tatalui sau proptit de marginea patului. Bietul batran petrecuse noaptea aici, fericit de a vedea pe fiul sau odihnindu-se, apoi adormise și el cu o adanca mulțumire în suflet.
Scriitorasul florentin
