Salcami in floare

Print Friendly, PDF & Email

În fiecare primavara, Petrişor şi Ancuţa mureau de teama ca s-au uscat salcamii peste iarna. Toţi pomii din gradina lor înfloreau, înverzeau, numai salcamii înalţau braţe negre în vazduh. Pareau o aratare urata şi de spaima. Cireşii, prunii, vişinii, merii, perii se împodobeau cu puzderia de flori albe ori trandafirii şi, cand batea vantul dinspre gradina, mireasma lor umplea ograda, numai salcamii, la bataia vantului, nu faceau decat sa-şi scuture pastaile uscate, care nu cazusera peste iarna.

În toata dimineaţa, cand ieşeau în curte, copiii se apropiau de salcami şi, cand vedeau întaii muguri şi întaiele frunzuliţe, chiuiau de bucurie şi alergau sa spuna în casa vestea cea mare…

Langa gardul deasupra caruia strajuiesc de-a lungul salcamii este o laviţa înnegrita de ploi, de vanturi şi de soare, pe care a facut-o tatal celor doi copii, badicul Ionaş, sa stea la umbra în caldurile mari, de vara. Petrişor şi Ancuţa şed aici însa de îndata ce înfloresc cei dintai ciorchini albi.

Ciorchinii, ca de struguri, cei mai mulţi înca verzi, atarna deşi, plecand crengile salcamilor. Puţine albine zboara însa pe la cei înfloriţi. Din zi în zi înfloresc mai mulţi struguri albi, si într-o buna dimineaţa copiii nu se mai aud unul pe altul de zumzetul albinelor. Toate florile erau batucite de ele, iar printre flori şi frunze zburau roiuri.

Cantecul lor îi îmbata pe copii cu dulceaţa, ca şi aroma tare a florilor de salcam, şi ei, de la o vreme, se simţeau ameţiţi, nu mai priveau în sus, în salcami, ci şedeau pe laviţa cu mainile în poala, cu un zambet larg pe faţa.

Salcamii înalţi, cu toate crengile plecate de greutatea florilor, pareau nişte candelabre uriaşe cu atatea lumini caţi struguri albi aveau, şi în ei se ţesea zborul şi zumzetul necurmat al muştelor de aur, ca un imn de slava a unor fiinţe aeriene, nevazute. Mireasma florilor albe parea a unei tamai nespus de fina, care nu mai încapea în coroana salcamilor, ci se varsa şi umple lumea întreaga…
Pe uliţa lor nu mai erau alţi salcami. Cat ce înfloreau cei din curtea lui Ionaş, se strecurau în curte copii din vecini sa vada şi ei minunea. Unii mai marişori, alţii numai cat ulcelele aduşi de mana de ceilalţi, se gramadeau pe laviţa, în jurul ei.Copiii sug din flori şi privesc în salcami.

Cum se ţes albinele, cum se grabesc de pe o floare pe alta, cum intra în cate una, de aproape nu se mai vad, cum raman mai mult sau mai puţin nemişcate dupa cata dulceaţa afla.
– Mai Niculiţa, zice de la o vreme Petrişor, catre un copil din vecini care avea stupi. Mai Niculiţa, tata-tau de ce nu pune salcami în curte?
– Ştiu eu? Ar putea sa puna. De ce întrebi?
– Pentru ca şi albinele voastre vin la salcamii noştri. Niculiţa, baiat mai marişor, zambi.
– Le cunoşti?
– Nu le cunosc, dar de buna seama vin, ca vi-e stupina aproape.
– Pai, daca poţi, opreşte-le sa nu mai vina. Eu nu le pot opri. Petrişor ramase zapacit. Nu înţelegea cum i-a venit sa-i puna o asemenea întrebare lui Niculiţa, şi acum îi era ciuda pe sine însuşi…

Cand ramanea singur, baiatul ridica fruntea la salcami şi începea a recita nişte versuri pe care i le-a spus mai de mult bunica:

Harnicile lucratoare
Cat ce iasa sfantul soare
Şi se uita pe razoare
Şi pe luncile în floare,
Prind sa zboare
Poposind din floare-n floare…
Lasa-n coşniţi cupe pline,
Auritele albine
Grabnice şi darnice,
Dupa miere fug mereu
Muştele lui Dumnezeu…
Le ştiu versul numai eu!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *