Cum, nu știați ca vantul spune povești? Înseamna ca nici asta primavara, nici asta toamna nu i-ați ascultat șușotelile din faneața ori din frunzișuri! Sau nu l-ați înțeles, socotind ca vine și pleaca așa, hai-hui, jucandu-se de-a prinselea. Mare meșter povestitor este vantul. M-a învațat bunicul sa-i ascult șoapta și sa i-o înteleg.
– Viu de departe, de peste mari și țari, oho! cate n-am vazut eu pe unde am colindat, ca drumurile îmi sunt lungi și nu de puține ori ocolite. M-am oprit oleaca într-o padure și am luat aminte la cele ce spun tufanii și copacii atunci cand își clatina frunțile! Am plecat mai departe zabovind asupra campiei unde am șușotit cu lanurile, port vara solia roadelor bogate ale granelor, iar toamna pe cele ale porumbului. Ma mai odihnesc și eu ca de, acela care umbla mult ostenește și el. Atunci ma aciuiez prin vreo livada, acolo trag cate un pui de somn, sorbind aroma vreunei piersici ori a unui mar. Pornesc din nou și urc pana sus pe crestele cele mai înalte ale munților, cobor apoi vaile și din izvor în parau, apoi mai departe pe rauri, pana la marea încrețita de valuri cu coame înspumate. Iau un susur cu mine și-l port, îl port și îl cant… … și uite așa, azi aici, maine colea, pretutindeni și nicaierea! ba un alint, ba o doina, numai sa stați și sa ma ascultați!
Astazi dimineața, așa cum am spus, era și el mai altfel decat a fost pana acuma. Parca mai posomorat, mai îngandurat, nu-și mai afla astamparul.
– De-acuma, gata, mi-a trimis vorba din lacașul lui de Miaza-Noapte fratele meu cel mare: crivațul. Și-a tocmit telegarii, și-a încordat trambițele și și-a foltuit tobele, el are sa domneasca peste iarna, are sa-nvalmașeasca omaturile, ridicand nameți și troiene. Ei, dupa o vreme are sa osteneasca și el, atunci ai sa ieși afara și ai sa te dai cu saniuța.
