Pe cand noi asistam la împarțirea premiilor, sarmana mea profesoara își dadea sufletul. A murit la doua dupa amiaza, șapte zile dupa ce venise la mama. Directorul ne aduse ieri dimineața aceasta trista știre și adauga:
— Aceia dintre voi, care ați învațat cu dansa, știți ce buna era și ce mult își iubea elevii; era o adevarata mama pentru ei. S-a dus, a trecut acuma, sarmana, în viața veșnica! O boala cumplita o chinuia de mult. Daca n-ar fi fost nevoita sa munceasca ca sa-și caștige traiul, ar fi scapat. Și-ar fi putut lungi viața cu cateva luni, daca ar fi cerut concediu; dar ea a voit sa stea cu elevii sai pana la ceasul din urma.
Sambata seara, la 17 ale lunii, ea pleca de la școala cu tristul presentiment, ca nu avea sa-și mai vada copiii. Le mai dete povețe bune, îi saruta pe toți și pleca plangand. N-o s-o mai vedeți niciodata. Sa nu o uitați, copii!
Micul Precossi, care fusese elevul ei în clasa I, pleca ușor capul pe banca și începu sa planga.
Ieri seara cand am ieșit de la școala, ne duseram cu toții la casa moartei, ca s-o însoțim pana la biserica. Dricul cu doi cai statea la poarta, și în strada se afla multa lume; toți vorbeau încet.
Gasiram acolo: pe directorul nostru, pe profesorii și profesoarele școlii noastre. Venisera profesoarele altor școli unde sarmana Delcati daduse mai înaine lecții. Erau mai toți copilașii din clasa ei: mamele lor îi țineau de mana. Era de asemenea o mulțime de baieți din alte clase și vreo cincizeci de fete din școala Baretti. Unele aduceau jerbe; altele, buchețele de trandafiri. Dricul era împodobit cu ghirlande de flori și cu o coroana mare pe panglia careia se citea aceasta inscripție: Scumpei lor profesoare, vechile eleve din clasa a IV-a. Sub aceasta coroana era una mica, adusa de micii sai elevi. In mulțime se zareau nenumarate servitoare cu lumanari aprinse în mana, trimise de stapanele lor. Doi servitori în livrea țineau faclii aprinse. Un domn bogat, tatal unui elev al ei, trimisese trasura îmbracata toata în matase alba. Lumea se îngramadea la poarta. Mai toate elevele plangeau.
Așteptara înca ceva timp în tacere. În sfarșit, coborara coșciugul și, cand îl așezara pe dric, unii din copiii din clasa ei începura sa planga și sa țipe. S-ar fi zis ca înțelesesera numai atunci, micuții, ca le murise profesoara. Mamele lor fura nevoite sa plece cu ei.Dricul porni. Înaintea lui mergeau fetele din azilul „Concepțiuni”, îmbracate în verde închis; și apoi acelea din azilul „Maria”, în alb; apoi veneau preoții. În urma dricului mergeau: profesorii, profesoarele și elevii din clasa I, mulți din alte clase și mulțimea. Lumea care se strangea pe la ferestre și pe la porți vazand atația copii și coroane, zicea:
— Trebuie sa fie vreo profesoara; pacat de ea, sarmana!
Mamele care își duceau copiii de mana, plangeau mai toate.
Cand am ajuns la biserica, luara coșciugul de pe dric și-l dusera în fața altarului. Profesoarele așezara coroanele împrejurul lui, copiii îl acoperira cu buchete de trandafiri și lumea stransa împrejur cu lumanarile aprinse în mana, începu sa cante rugaciunea morților. Dupa ce preotul zise „veșnica pomenire”, lumanarile se stinsera și lumea pleca, iar biata moarta ramase singura în biserica întunecoasa și rece.
Sarmana mea profesoara, așa de buna cu mine, atat de rabdatoare, care muncise atația ani!… Și-a lasat puținele ei carți elevilor sai; unuia calimara, altuia un tablou, și-a împar-țit tot ce avea.
Cu doua zile înainte de a muri, spusese directorului sa nu permita micilor ei elevi sa o însoțeasca la mormant, ca nu cumva sa se îmbolnaveasca de mult plans.
A facut mult bine, a suferit, a murit! Sarmana profesoara! Ai ramas singura în biserica rece și întunecoasa! Odihnește-te în pace, buna și iubitoare prietena, dulce și trista amintire a copilariei mele!
Moartea profesoarei mele
