Micul tobosar sard

În ziua de 21 iulie 1848, cea dintai zi a bataliei de la Custoza, vreo șaizeci de soldați dintr-un regiment de infanterie, din armata noastra, fura trimiși sa ocupe o casa parasita de pe un deal.
De-abia sosiți, se vazura deodata atacați de doua compa-nii de austrieci, care navalira pe neașteptate din mai multe parți.
O ploaie de gloanțe îi sili sa se adaposteasca și sa se bari-cadeze cat mai curand în casa parasita, dupa ce lasara pe campie cațiva morți și raniți.
Îndata ce înțepenira bine ușile cu drugi de fier, soldații alergara pe la ferestre, la amandoua etajele, și începura un foc des și bine îndreptat împotriva asaltatorilor. Aceștia se apropiau încetul cu încetul, randuiți în semicerc, raspun-zand și ei tot cu aceeași tarie.
Acei șaizeci de soldați italieni erau comandați de doi ofi-țeri inferiori și de un capitan: om strașnic, înalt, slab, cu mustața și cu parul carunt.
Printre soldați se afla și un mic toboșar din Sardinia, baiat cam de paisprezece ani, caruia, de pipernicit ce era, nu i se putea ghici varsta; i-ai fi dat cel mult doisprezece ani. Era oacheș la fața și avea niște ochi negri în fundul capului, care straluceau ca doua scantei.
Capitanul comanda apararea de la o fereastra din etajul de sus și poruncile ieșeau din gura lui ca niște pocnituri de pușca. Pe chipul sau nu se zarea nici cea mai mica tulburare.
Micul toboșar galben la fața, se suise pe o mascioara și întindea gatul cat putea, ca sa vada cum merg lucrurile pe afara. El zarea printr-un nor de fum uniformele albe ale austriecilor înaintand puțin cate puțin.
Casa era așezata pe malul unui povarniș, spre care da o singura fereastra de la pod; iar toate celelalte ferestre da-deau spre culmea dealului; de aceea austriecii atacau fața și laturile casei, iar povarnișul din dos ramasese cu totul liber.
Lupta era crancena: gloanțele cadeau ca grindina, gau-reau și crapau zidurile; sfaramau pervazurile pe dinafara și pe dinauntru; prapadeau tot; zdrobeau obloane, oglinzi, mo-bile; azvarleau așchii de lemn; raspandeau un nor de moloz; de farfurii, de pahare, de geamuri sparte, toate acestea zbu-rau șuierand prin casa și faceau un zgomot asurzitor.
Din cand în cand cadea cate un soldat. Tovarașii îl tra-geau la o parte. Alții mergeau șovaind prin odai, ținandu-și ranile cu mainile.
În bucatarie se și afla un mort întins la pamant, cu capul zdrobit de gloanțe; afara, braul vrajmașilor se strangea mereu.
Capitanul, care pana atunci avea aerul nepasator, se tul-bura puțin și ieși repede din odaie, urmat de un sergent. Du-pa cateva minute, sergentul se întoarse și chema pe micul toboșar. Baiatul veni într-o fuga, urcandu-se dupa el pe o scaricica mica și intrand în podul casei, unde vazu pe capitan proptit de fereastra și scriind repede cu creionul pe o bucațica de hartie.
Capitanul îndoi hartia, se uita drept în ochii baiatului cu acea privire adanca și rece, dinaintea careia fiecare soldat tremura, și zise cu asprime:
— Toboșarule!
Toboșarul duse mana la chipiu.
— Ești îndrazneț, baiete?! îl întreba capitanul.
Ochii baia-tului scanteiara:
— Da, domnule capitan!
— Uita-te într-acolo! îi zise capitanul, împingandu-l spre fereastra, în vale, langa casele din Villafranca, acolo unde vezi lucind baionete, se afla regimentul nostru. Ia acest bilet, agața-te de franghie, coboara-te jos pe fereastra, ia-o la fuga pe povarniș, strabate valea, sosește la ai noștri, și da biletul celui dintai ofițer ce-l vei întalni. Mai întai leapada-ți ranița și cingatoarea!
Baiatul lepada ranița și cingatoarea; ascunse biletul în san. Sergentul azvarli funia pe fereastra, înțepeni un capatai în drugii de fier, iar capitanul ajuta pe baiat sa iasa pe o ferastruie.
— Adu-ți aminte ca scaparea noastra atarna de barbația ta și de iuțeala picioarelor tale! îi zise capitanul.
— Fii pe pace, domnule capitan! raspunse baiatul lasandu-se în jos pe franghie, nu va temeți!
— Dumnezeu sa-ți ajute!
Baiatul ajunse jos în cateva clipe, sergentul trase sus franghia și pleca. Capitanul se apropie repede de fereastra, ca sa urmareasca și el cu privirea pe baiat, care parea ca zboara pe povarniș.
Capitanului i se parea chiar ca toboșarul izbutise sa fuga neobservat de vrajmași, cand cinci sau șase mici nori de pulbere se ridica în jurul baiatului și îl vestira ca fusese descoperit de dușmani: caci norii aceia nu erau altceva decat țarana scormonita și ridicata în sus de gloanțe.
Cu toate acestea, micul toboșar alerga mereu. Deodata cazu.
— L-au ucis! racni capitanul, mușcandu-și pumnul.
Abia strigase astfel și zari pe micul toboșar ridicandu-se.
— A fost numai o cazatura! își zise capitanul și rasufla.
Baiatul începu iar sa alerge, dar șchiopatand.
— Și-a scrantit piciorul! gandi capitanul.
Se mai ridicara înca cateva vartejuri de pulbere în urma baiatului, dar tot mai departate. Capitanul scoase un strigat de izbanda; baiatul scapase. Totuși, el mai ramase acolo, sa se uite la toboșar; era cu inima îndoita, caci de nu ajungea la vreme cu biletul prin care cerea un ajutor imediat, ori toți soldații lui cadeau uciși, ori era silit sa se dea prizonier împreuna cu danșii.
Baiatul alerga o bucata, apoi umbla mai încet, șchiopa-tand; se repezea iarași, și iarași se oprea și se împiedica.
— Nu cumva l-a atins vreun glonț la picior? își zicea capitanul îngrijorat uitandu-se la toate mișcarile baiatului; și de la acea departare îi vorbea, îl ațața, îl îndemna sa se gra-beasca, ca și cum l-ar fi putut vedea. El masura necontenit, cu ochii aprinși de nerabdare, spațiul dintre baiatul care a-lerga și dintre sclipirea baionetelor din vale.
Auzea totodata și șuieratul gloanțelor de la etajul de jos, strigatele poruncitoare ale ofițerilor și ale sergenților, vaie-tele raniților și zgomotul daramaturilor.
— Haide, înainte! striga el, micului toboșar, urmarindu-l cu privirea.
— Înainte! Mergi! Alearga!… Doamne! Se oprește! Nu, nu, iata-l reîncepe sa alerge.
Un ofițer veni sa-i spuna ca deși vrajmașii nu încetasera focul, totuși ridicau un steag alb, ca sa le impuna capitu-larea.
— Sa nu raspundeți! striga capitanul, fara ca sa ridice ochii de la copilul care ajunsese în vale; el însa nu mai alerga, ci parea ca abia se taraște.
— Hai du-te!… mergi mai iute, alearga! striga capitanul, scrașnind din dinți și ridicand pumni. Omoara-te, mori, tica-losule, dar alearga, du-te! Apoi racni ca o fiara: Ah! Nemer-nicul, nesocotitul, s-a așezat jos.
Și, în adevar, pana aici vazuse capul baiatului alunecand pe deasupra graului; în acel moment disparuse ca și cum s-ar fi așezat jos sau ar fi cazut.
Dupa cateva minute, capul se ivi iarași și în sfarșit se pier-du pe din dosul gardurilor. Capitanul, nemaizarindu-l, co-bori repede. Gloanțele se napusteau și mai tare: odaile erau pline cu raniți; unii din ei șovaiau ca bețivii și se agațau de mobile. Pereții, pardoseala, totul era stropit cu sange. Cate-va cadavre zaceau întinse pe pragul ușilor. Un glonț rupsese brațul drept al locotenentului. Fumul și pulberea învaluiau totul.
— Curaj baieți! striga capitanul. Stați nemișcați la postul vostru! Ne vine ajutor! Înca un avant de barbație și de rab-dare, și suntem mantuiți.
Austriecii se apropiara și mai tare. Fețele lor înverșunate se zareau printre norii de fum, iar zgomotul puștilor era co-varșit de strigatele lor salbatice. Înjurau, le porunceau sa capituleze și-i amenințau cu moartea. Cate unii din soldați, înfricoșați, se retrageau de la ferestre; sergenții îi goneau îna-poi. Dar focul slabea, descurajarea se vedea pe toate chi-purile, nu mai era cu putința sa susțina multa vreme apararea.
Austriecii încetara focul și o voce poruncitoare striga mai întai în limba germana, apoi în cea italiana: „Predați-va”
„Nu” urla capitanul de la o fereastra. Lupta începu mai cran-cena din amandoua parțile. Cazura înca vreo cațiva soldați; mai multe ferestre ramasera goale. Momentul fatal se apropia.
Capitanul bolborosea între dinți:
— Suntem pierduți!… Nu ne vine în ajutor! Nu mai soseș-te!
Și el alerga ca un nebun prin odai, furios învartind sabia în maini, hotarat sa moara.
Deodata, un sergent, coborandu-se repede din podul casei striga:
— Ne vine ajutor! Vine! repeta capitanul nebun de bucurie.
La acel strigat, zdraveni și raniți, sergenți și ofițeri, toți navalira la ferestre și împotrivirea se înteți din nou.
Dupa cateva minute, ei bagara de seama ca începuse un fel de neoranduiala printre vrajmași. Atunci,capitanul aduna în graba soldații într-o odaie din etajul de jos, ca sa dea navala cu baionetele. Apoi se sui ca sa se încredințeze daca vine ajutor, cand, deodata auzi un zgomot de pași grabiți, însoțit de un „ura!” puternic și vazu, mai întîi printre norii de fum, palariile cu doua colțuri ale carabinierilor italieni, apoi un escadron ce venea în goana mare cu sabiile scanteind deasupra capetelor și umerilor vrajmașilor.
Atunci, capitanul împreuna cu soldații se repezira cu baioneta înainte. Inamicii se clatinara, ieșira din randuri și o luara la fuga. Locul ramase liber; casa, mantuita și, puțin du-pa aceea, doua batalioane de infanterie, italiene, și doua tu-nuri erau postate pe acea înalțime.
Capitanul, ieșind cu soldații ce-i ramasera teferi întru în-tampinarea regimentului sau, fusese ușor ranit la mana stan-ga în goana data vrajmașilor.
În acea zi; izbanda fu de partea noastra, însa a doua zi, lupta reîncepand, cu toata împotrivirea lor vitejeasca, italienii fura biruiți de numarul covarșitor al austriecilor, și în dimineața de 26 se vazura siliți sa apuce cu întristare dru-mul spre Mincio.
Capitanul, deși ranit, facu drumul pe jos cu soldații sai osteniți și tacuți. Ajungand catre seara la Gotio, pe Mincioe, el la cautat îndata pe locotenentul sau, care trebuia sa fi ajuns înaintea lui. Îi aratara o biserica, unde se instalase în graba spitalul ostașesc. Capitanul sosind acolo, vazu bi-serica plina de raniți, așezați pe doua randuri de paturi și pe saltele întinse pe jos. Doi doctori și doi infirmieri mergeau de la un ranit la altul.
Se auzeau gemete și strigate înabușite.
Capitanul își îndrepta privirile în toate parțile cautand pe ofițerul sau, cînd a auzit un glas apropiat și foarte slab care-l chema:
— Domnule capitan!
El se întoarse: era micul toboșar. Baiatul statea întins pe pat și era învelit cu o panza groasa de perdele, vargata cu roșu. Bietul baiat era foarte palid și slab, dar ochi lui nu pierdusera nimica din stralucirea lor, pareau doua diamante negre.
Capitanul plin de mirare, îi zise cu glasul sau aspru:
— Aici ești tu ? apoi adauga: Bravo baiete! Ți-ai facut datoria!
— Am facut și eu tot ce am putut! raspunse micul toboșar.
— Ești ranit? îl întreba capitanul, cautand cu ochii pe ofițe-rul sau în paturile de alaturi.
— Da! Ce sa-i faci! zise baiatul, mandru de a fi ranit, caci altfel n-ar fi cutezat sa deschida gura în fața asprului capitan.
— M-am ținut pitit cat am putut; dar tot m-au vazut vraj-mași foarte curand. Soseam cu douazeci de minute mai înainte, daca nu m-ar fi atins. Am avut noroc, ca am gasit îndata pe un capitan de stat-major, caruia i-am dat biletul dumneavoastra. Drept alte toate, eram fript de sete și ma temeam sa nu-mi ramana destula putere, ca sa ajung la ai noștri. Plangeam de groaza ce-mi pricinuia gandul ca fiecare minut de întarziere trimitea pe cațiva din tovarași mei pe lumea cealalta. În sfarșit, Dumnezeu mi-a venit in ajutor și eu am facut ce am putut; sunt mulțumit. Dar vai, domnule capitan, îți curge sange din rana! Vrei sa-ți mai strang legatura? Apropie-te te rog și întinde mana!
Capitanul îi întinse mana stanga și cu cea dreapta voia sa ajute pe baiat, sa dezlege bandajul, dar nici n-apuca bietul baiat sa se ridice bine din perne, și fu nevoit sa se lase iar jos: îngalbenise ca ceara.
— Lasa, lasa! îi zise capitanul, uitandu-se la el și retragandu-și mana din mainile lui. Vezi mai întai de tine și apoi de alții; baga de seama, baiete o rana ușoara poate sa ajunga periculoasa, daca nu o îngrijești la vreme!
Micul toboșar dete din cap.
— Trebuie sa fi pierdut mult sange, ca sa fi așa de pra-padit, îi zise capitanul, uitandu-se de asta data la el mai cu bagare de seama.
Baiatul zambi și-i raspunse:
— Am pierdut mult sange? Bine ar fi, domnule capitan, de-ar fi numai atat. Ia uita-te! Și-și dete plapuma la o parte.
Capitanul, îngrozit, se retrase înapoi. Baiatul nu mai avea decat un picior. Piciorul stang îi fusese taiat mai sus de ge-nunchi; trunchiul era legat și bandajul mai era înca însan-gerat.
În acel moment trecu un chirurg militar, scurt și gros, cu manecile sumese.
— Ah, domnule capitan, îi zise aratandu-i baiatul, iata un caz nenorocit! Acest picior ar fi putut sa fie scapat, daca nu l-ar fi obosit nebunește. Ce inflamație gandești ca avea? Am fost nevoit sa-l tai la minut, ca sa-i scap viața. Te asigur eu, domnule capitan, ca este un baiat cu multa inima; nu i-a curs nici o lacrima, n-a scos nici un țipat. Pe onoarea mea, ma falesc ca acest baiat este italian. Trebuie sa fie vița de viteji!
Apoi saluta pe capitan și se duse la patul unui alt ranit.
Capitanul ramasese uimit, se uita ținta la baiat, cu fruntea încrețita; în urma îi trase plapuma și încetișor, fara macar a ști ce face, ațintit privirea la dansul, duse mana la cap și își scoase chipiul.
— Domnule capitan! striga baiatul, surprins. Ce faci, domnule capitan? Ma saluți pe mine?
Și soldatul acela, atat de darz și de posac, care nu spu-sese în viața lui o vorba dulce vreunui inferior, raspunse cu un glas bland și plin de bucurie:
— Da, pe tine!… Caci eu sunt numai un capitan, iar tu ești un erou!
Apoi se apleca spre dansul și-l saruta de mai multe ori parintește.