Traia odata un imparat pe varful unui munte, intr-o cetate cu doua turnuri. Si odata, intr-o vara, a plecat imparatul acela la razboi si nu s-a mai intors.
Imparateasa a trimis soli in toate partile sa dea de urma sotului ei, si s-au dus solii cercetand pana la marginile lumii, si s-au intors dupa vreme idelungata, fara bucurie.
Si avea imparateasa doi copii care se jucau in tarana, cand a plecat tatal lor sa se razboiasca; iar acum erau mari si flacai de insuratoare. Unul cerscuse in turnul dinspre miazanoapte, celalalt in turnul dinspre miazazi, si amandoi erau feluriti la fire si la ganduri, dar unul si unul la chip si la faptura.
Si s-au inteles ei sa plece de-a lungul lumii si sa caute pe tatal lor. Mama lor a plans de bucurie si de durere, cand a aflat de hotararea lor; de bucurie ca are flacai atat de vrednici, si de durere, ca se temea sa nu-i piarda. Dar i-a povatuit sa se tie vesnic impreuna, cum tin boii la jig, si vesnic drumul unuia sa fie drumul celuilalt. Si i-a binecuvantat si le-a dat voie sa plece, si iarasi i-a sfatuit sa mearga in tovarasie nedeslipita, si au plecat flacaii.
Dar abia parasira cetatea parintilor si au inceput sa nu se inteleaga la drum, caci erau feluriti la fire si la ganduri. Cel crescut in turnul dinspre miazanoapte a apucat pe partea unde fusese turnul in care a crescut.
Pe unul il chema Muresul, pe celalalt Oltul.
Si de-acolo, din crestetul muntelui, li s-a despartit cararea, ca Muresul apornit spre miazanoapte, iar Oltul spre miazazi. Si era Oltul sfaramicios si iute din fire si a apucat nebuneste la vale, spre ziua senina, iar Muresul era intunecat si linistit ca noaptea pasnica si a apucat incet, incet, spre miazanoapte. Dupa catava vreme insa, pe Mures l-a ajuns dorul de frate-sau si i s-a intristat sufletul si de aceea s-a intors spre miazazi sa-si afle fratele. Si nu l-a mai aflat, ba si-a pierdut si calea si a apucat in alta parte, tot linistit si cu inima de pace.
Dar mama lor, cand a vazut ca s-au despartit chiar de la casa parinteasca, a alergat sa le curme drumul, dar nu era chip sa-i ajunga, mai ales ca ei fugeau in doua parti. Si a plans imparateasa, si-n acel minut, amandoi baietii s-au facut rauri, si rauri au ramas.
Si de atunci, Oltul cel sfaramicios si iute din fire a dat navala prin tari muntoase si s-a asvarlit prin munti cu prapastii si s-a afundat pe la Turnu Rosu, cocotind si izbindu-se de stanci. Si de aceea lui i se canta cantecul:
Oltule, rau blestemat,
Te-ai facut adanc si lat;
Ca vii mare, spumegat
Si cu sange-amestecat.
Iar Muresul de atunci curge tot pe ses si tot spre sesuri nazuieste linistit si increzator, si de aceea i se canta cantecul:
Mures, Mures, apa lina,
Trece-ma-n tara straina,
Si-mi fa parte de hodina.
(I.Mircea, Legende, Bucuresti, 1937)
Detunata
Era demult, foarte demult, cand pe frumoasele plaiuri ale Ardealului se luptau pentru stapanire uriesii cu zanele. Si se spune ca in tinutul incantator unde se afla acum Buciumanii si Detunata a tabarat o ceata de uriasi si au luat in stapanire plaiurile si codrii pustii. Capetenia lor era cel mai neimpacat dusman al zanelor; era vai si amar de acea zana care cadea in mainile lui, aceea nu mai vedea soarele cu ochii, caci strasnicul capitan jurase moarte tuturor zanelor.
Voinicul urias avea un fecior, frumos si drept ca bradul din munte si viteaz mare minune. Singura placere a acestuia era lupta vitejeasca, iar cand luptele conteneau, pleca la vanat prin codri, ca sa se lupte cu ursii si bourii ce se aflau pe acele vremuri in munti; in lupta cu ei, feciorul de urias isi astampara dorul de vitejie, dorul de razbunare… Odata, strabatand foarte departe prin codri fara poteci, innopta prin padure. Nestiind incatrau sa deie, se puse sa doarma peste noapte la radacina unui brad. Dar n-apuca sa atipeasca, cand zareste prin padure incolo o mica raza de lumina si in urechi ii strabate sunetul unui glas care canta o doina atat de dulce si atat de fermecatoare, cum nu mai auzise pana atunci niciodata… Era glas dulce de femeie. Voinicul sari drept in picioare, mai asculta un minut rapitorul cantec, apoi isi indrepta pasii spre lumina ce licarea printre brazi. Si ce sa vaza? In o mica poienita, langa un foc de vreascuri, sedea cantand o fata fecioara, frumoasa si ademenitoare, ca un vis placut din o noapte senina… Era o zana, dintre acelea carora tatal sau le jurase moarte. Zana, zarindu-l, voi sa fuga, dar voinicul o opri, si mult, mult au stat ei povestind si glumind laolalta.
Focul de vreascuri a aprins in inimile lor un alt foc mai puternic, focul dragostei patimase si mistuitoare. Din acel ceas, voiniul urias se schimbase cu totul, nu era ca mai-nainte. O tristete adanca il coplesise si nu avea alt dor decat sa plece prin codri, unde il astepta zana, cu cantecul ei fermecator.
Tatal sau, batranul urias, avea banuiala de acest lucru si o data ii urmari pasii, insotit de o mare ceata de uriasi. Si, ce sa vaza? Feciorul sau se afla in bratele unei zane, tocmai pe locul unde se inalta azi Detunata.
Un strigat de manie, si nevinovata zana cazu strapunsa de spada batranului. In minutul urmator, insa, si batranul se rostogoli alaturi, lovit in inima de pumnalul fiului sau.
Iarba si muschii se colorara in sange, iar feciorul urla si mugea frant de durere, cum mugeste vita in agonia mortii. Dar atunci, o minune! La glasul lui rasunara tunete si traznete infioratoare, de se cutremurau muntii si vaile.
Pamantul se crapa si inghiti pe cei doi indragostiti, iar traznetele si limbile de foc ce ieseau din maruntaiele pamantului schimbara in stane de piatra trupul crudului batran si pe ceilalti uriasi.
Si asa au ramas cu totii pana in ziua de azi, caci din trupurile lor s-au facut stalpii Detunatei.
