Dreptatea lui Tepes

Despre Ţepeş Voda, fiul lui Dracula, s-a dus vestea peste secole de felul cum ştia sa împarta dreptatea, încat poporul asuprit alerga ca la un parinte şi aştepta judecata lui. Şi nu era pricina cat de grea şi de încurcata pe caredomnitorul sa n-o dezlege şi sa nu pedepseasca pe raufacatori. Îi luasera frica toţi cei care se simţeau cu musca pecaciula, şi decat sa se afle în faţa lui la judecata, mai bine de-a dreptul în pamant.Adesea la scaunul domnesc erau înfaţişate pricini foarte grele şi încurcate.lata cum judeca aceste pricini Vlad Ţepeş.*Într-una din zilele lui iulie ale anului l460, venira dinaintea lui Voda doi oameni cu totul diferiţi : un boier gras şi rumen la faţa, cu straie stralucitoare, şi un ţaran numai pielea şi osul şi în nişte zdrenţe care abia se maiţineau pe el.Ţaranul cauta sprijin la domnul ţarii, punandu-şi ultima speranţa în dreptatea lui Ţepeş. Venise sa spuna caavusese şi el petecul lui de pamant, dar boierul i-l rapise, de-l lasase sarac lipit. Boierul, dimpotriva, zicea caţaranul minte şi ca pamantul tot cat îl avea el era moştenire din tata-n fiu de la strabunicii sai.Dupa ce terminara ce aveau de spus, cei doi aşteptara. În sala, ca întotdeauna, se lasa o tacere grea, timp încare domnitorul cumpanea dreptatea. Şi nu trebuira sa aştepte prea mult.
— Ai putea sa-mi araţi hrisoavele de stapanire asupra pamantului cu paţania ?
— Nu pot, marite doamne, spuse şiret boierul. Ca primul meu conac a ars, şi odata cu el au disparut şidovezile.
— Dar tu, ţarane, ai vreun asemenea hrisov ?
— N-am, vai de zilele mele, ca mi l-a luat boierul odata cu pamantul.
— Atunci, spuse Ţepeş, trebuie sa mergem la faţa locului sa vedem cum sta treaba.
— Sa mergem, se grabi sa zica boierul.
În curand ajunsera acolo. Ţepeş îl întreba pe ţaran :
— Care zici ca a fost pamantul tau ?
— Acesta, marite doamne, spuse ţaranul. Şi îi arata cu mana un petic de pamant saracacios, care se întindeaspre padure.
— Boierule, întreba iar voievodul. Tu tot o mai ţii ca e pamantul tau ?
— Pot sa şi jur, doamne, ca e al meu din moşi stramoşi şi ca ţaranul minte.Ţepeş se întoarse atunci catre un capitan cu care statuse de vorba în taina cand se aflau pe drum :
— Spune-mi, acesta este locul de care mi-ai grait ?
— Întocmai, marite.
— Prea bine, zise Ţepeş. Boierule, precum se vede, ai dreptate. Pamantul e al tau, şi nu al ţaranului. Poţi saţi-l iei în stapanire.
— Îţi mulţumesc pentru dreptatea pe care mi-ai facut-o ! se ploconi boierul.
— Numai ca nu am terminat, îl întrerupse voda. Pentru pamantul asta pe care-l ai va trebui sa mori, boierule.
— Sa mor ? ! Dar pentru ce, marite ?
— Pentru ca el ascunde o comoara. Sunt bani de aur furaţi din vistieria ţarii, înca din timpul cand domneatatal meu, Dracula. Acest batran capitan a recunoscut locul unde i-a îngropa hoţul. Este locul acesta al. tau. Deci tu, fiind stapanul, eşti totodata şi hoţul !La auzul acestor cuvinte, boierul cazu în genunchi şi începu sa se roage :
— Iarta-ma, marite, dar nu sunt vinovat. Locul acesta nu este al meu, ci al ţaranului. Ţaranul va trebui sa piara, ca el este cu siguranţa hoţul !
— Ba tu vei pieri, boierule. Şi nu pentru ca ai fi furat vreo comoara şi ai fi ascuns-o aici. Aceasta a fost o nascocire a mea, ci pentru ca ai furat pamantul ţaranului, aşa cum ai recunoscut, de spaima.Şi Ţepeş porunci ca boierul sa fie tras în ţeapa dreptaţii sale, iar bietul ţaran sa-şi ia înapoi peticul de pamantcare i se furase.
Veni apoi randul unui targoveţ şi unui ţaran. Dupa straie, targoveţul se vedea cat de colo ca este înstarit.
Îi mersese struna cu negoţul şi faţa îi era rotofeie şi plina de viaţa. Alaturi de el, dar ţinandu-se puţin mai în spate — un biet ţaran, în straie saracacioasa.Cel cu plangerea era targoveţul. Zicea ca împrumutase ţaranului un galben şi ca acesta nu i-a dat înapoidatoria. Vorbind, targoveţul îşi tot arunca privirea semeaţa şi rautacioasa spre ţaranul care tremura ca varga despaima.Ţepeş, aşa cum îi era felul, îl asculta pe targoveţ cu rabdare. Apoi îl privi staruitor, ca şi cum voia sa-i patrunda în ganduri.Îşi schimba dupa un timp privirea spre ţaran, cercetîndu-l de asemeni îndelung, dupa care îl întreba :
— Este adevarat ca targoveţul acesta ţi-a dat un galben cu împrumut ?
—Da, este prea adevarat, raspunse ţaranul.
— … şi ca pana acum nu i l-ai înapoiat ?
—Ba, asta nu mai e aşa, marite.
—Atunci povesteşte aici cum a fost.
— Sunt nevoiaş, maria ta. Am muiere şi şapte prunci. Opt guri de hranit, ca p-a mea nici n-o mai pun. Ni s-aterminat merindea şi am cerut de la dumnealui un galben ca sa pot s-o mai scot la cap. Dar dandu-mi el galbenul,nu mi-a spus nimic alt decat sa i-l înapoiez cand oi avea. Eu am ajuns de-am scuturat oleaca necazul, şi i-am şi dat galbenul. Dar dumnealui de colo : „Ce crezi, ţarane, ca ai scapat cu asta ? Şi samanţa dac-o semeni în pamant,din una rodesc multe. Aşa şi galbenul meu. Se cere înzecit. Cum ai dat unul, mai dai înca noua, şi gata !” Iar eu,iaca, marite, nu pot. Mi-a fost foarte greu sa-i înapoiez şi datoria adevarata şi curata, darmite ce-mi cere acudumnealui.Dupa ce l-a lasat pe ţaran sa termine tot ce avea de spus, Ţepeş se-ntoarse iar spre targoveţ.
— Auzi ce zice ţaranul, ca ţi-a platit datoria, I-adevarat, sau nu ?
— Nu, nu-i adevarat, marite. E drept ca mi-a înapoiat galbenul, dar trebuie sa-mi mai dea înca noua. Altfelce interes aş fi avut sa-l împrumut ?
— Şi crezi ca asta e drept, şi c-o sa poata sa-ţi plateasca ? Uşor de zis, greu de facut…
— E dreptul meu. Uşor, greu, asta e. Cum a platit unu, plateşte şi noua, o ţine targoveţul pe-a lui,
— Daca-i pe-aşa, sa facem o-ncercare…Şi zicand acestea, ieşira în curte. Acolo era o gramada de bolovani. Ţepeş porunci targoveţului:
— Ridica unul din bolovani : acela;Targoveţul, care era destul de puternic, salta un bolovan în sus şi-l ţinu puţin în braţe. Apoi îi dadu drumul în gramada
— E destul de greu, marite.
— Aşa i-a fost şi ţaranului cand ţi-a înapoiat galbenul, destul de greu. Dar a reuşit !… Acum sa vedem maideparte.
— Ce sa vedem, marite ?
— Cat îi e de greu ţaranului sa-ţi dea noua galbeni. Ridica din nou bolovanul.Targoveţul îl ridica.
— Mai ridica unul !Targoveţul se opinti şi reuşi sa mai urneasca unul, însa în clipa urmatoare îi scapa pe amandoi din mana.
— Nu aşa, targoveţule. Vreau sa ţii în braţele tale noua bolovani dintr-o data !Dar asta nu se poate, marite. Sunt atat de grei, ca niciodata n-am sa-i pot ţine pe toţi.
— Vezi, targoveţule, la fel de grei sunt pentru ţaran cei noua galbeni, cat pentru tine noua bolovani. Cumn-ai putut tu, nu-i drept sa-i ceri sa poata el!Targoveţul nu mai zise nimic. În schimb, Ţepeş dadu porunca ; targoveţul sa fie biciuit pentru lacomia lui,iar ţaranul sa plece liniştit acasa, pentru ca şi-a platit cinstit datoria.Pana în seara Ţepeş mai judeca şi alte pricini. Cand sfarşi, faţa îi era luminata de un zambet launtric, de bucuria dreptaţii pe care o facuse. „Pot sa ma duc sa ma culc liniştit „, îşi zise.