Pe la ora doua, teatrul cel mare era înțesat de lume: stalurile, lojile, galeria și scena. Se vedeau o mulțime de capete și maini: o falfaitura de pene, de panglici, de carlionți; un murmur zgomotos și neîntrerupt, care te înveselea.
Tot teatrul era împodobit cu draperii de postav în culorile naționale: roșu, alb și verde. Se facusera doua scari la scena: una în dreapta, ca sa urce premianții și una în stanga, ca sa coboare. În fața scenei era un șir de fotolii roșii și de spatele celui din mijloc era atarnata o cununa de foi de aur. Fundul scenei era împodobit cu un trofeu de steaguri naționale. De o parte era așezata o masa, acoperita cu postav verde, pe care erau randuite toate carțile de premii, legate cu panglici tricolore.
Muzica militara se afla în locul orchestrei.
Profesorilor și profesoarelor li se oprisera galeria de pe scena, din dreapta. Bancile de la parter erau înțesate de o sumedenie de copii, care trebuiau sa cante și țineau caietele de muzica în mana. În fundul parterului și jur împrejur erau profesori și profesoare care randuiau pe premianți, pe care parinții îi rețineau înca, spre a le potrivi cravata și a le netezi parul.
Abia intrai cu parinții mei în loja și vazui pe profesoara cu pana albastra, vesela ca totdeauna; alaturi de ea profesoara frațiorului meu și maicuța calugarița, îmbracata tot în negru, precum și buna mea profesoara din clasa I inferioara. Era așa de palida, biata femeie, și tușea așa de tare încat rasuna tot teatrul.
La parter zarii îndata chipul cel placut al lui Garrone, și langa el capșorul bolnav al lui Nelli, care se lipea cat putea de el. Ceva mai departe vazui pe Garrofi cu nasul lui de cu-cuvea; el se silea sa stranga listele de premianți, tiparite, și își facuse chiar un pachet mare. Cine știe ce negoț vroia sa faca el cu ele! O sa aflu eu, maine. Langa ușa era negustorul de lemne cu soția sa: amandoi îmbracați de sarbatoare. Ei stateau langa fiul lor, Coretti, care urma sa capete premiul al treilea. Ma crucii cand vazui ca nu mai avea caciulița de blana de pisica și flaneluța cafenie; de asta data era îmbracat ca un domnișor.
Am zarit și pe Votini cu un guler mare de dantela, dar se facu foarte curand nevazut. Într-o avanscena, plina de lume, era și capitanul de artilerie, tatal lui Robetti, baiatul acela care a scapat pe un copilaș de sub roțile omnibuzului, și care umbla în carje.
La doua punct, muzica începu sa cante și pe scarița din dreapta se suira: primarul, prefectul, inspectorul, revizorul școlar și alți domni, toți îmbracați în negru. Ei se așezara pe fotoliile din fața scenei. Muzica înceta de a canta. Directorul corurilor înainta catre scena cu o bagheta în mana, și la un semn al sau, toți copiii de la parter se ridicara în picioare; la un al doilea semn, începura sa cante. Erau 700 care cantau un cantec frumos; 700 de glasuri de copii cantand împreuna; ce frumos e! Toți ascultau nemișcați: era un cantec dulce și lin care semana cu un cantec bisericesc.
Cand încetara de a canta, lumea aplauda; apoi se facu tacere.
Împarțirea premiilor trebuia sa înceapa. Profesorul meu de clasa a II-a, cel cu parul roșu, ciufulit și cu ochii vii, înaintara ca sa strige numele premianților.
Se aștepta cu nerabdare sa soseasca cei doisprezece baieți care trebuiau sa dea carțile de premii primarului ca sa le împarta.
Ziarele publicasera înca din ajun ca o sa fie reprezentanți ai tuturor provinciilor italiene; de aceea lumea era nerab-datoare și se uita mereu spre partea de unde trebuiau sa intre; pana și primarul și ceilalți domni se uitau neclintit într-acolo. Tot teatrul tacea…
Deodata sosira micii deputați, cu pași grabiți, pana la scena. Aici ramasera înșirați, toți doisprezece, privind publi-cul cu chipuri vesele.
Trei mii de oameni sarira în sus înțr-un avant și izbucnira în aplauze, care rasunara ca bubuitul tunetului. Baieții rama-sera o clipa uimiți.
Recunoscui îndata pe calabrezul, îmbracat în negru, ca întotdeauna. Un membru din consiliul municipal, care era în loja noastra, îi cunoștea pe toți și îi arata mamei.
— Balaiorul acela e reprezentantul Veneției; Romanul e acela înalt, cu parul carlionțat.
Vreo doi-trei erau îmbracați ca niște copii de oameni avuți; ceilalți erau copii de meșteșugari, însa toți erau îmbracați cu îngrijire și curați. Florentinul era cel mai mic din toți și purta un brau albastru. Trecura toți pe dinaintea primarului, care îi saruta pe frunte, pe cand un domn, care se afla langa dansul, enumera provinciile: Florența, Neapolo, Bolonia, Palermo…
Și de cate ori trecea vreunul, tot teatrul batea din palme. Pe urma se îndreptara cu toții spre masa cea verde, ca sa ia premiile; iar profesorul începu sa citeasca lista, școlile, clasele și numele. Premianții se suira pe scara și defilarea începu. Deabia se urcara cei dintai și se auzi dintre culise o muzica de violine, foarte ușoara și dulce, care nu înceta cat ținu defilarea. Era o melodie lina și egala, așa de placuta încat parea o șoapta de glasuri blande, glasurile tuturor mamelor, ale profesorilor și ale profesoarelor care împreuna dadeau sfaturi și dojeni dragastoase.
Premianții treceau unul dupa altul pe dinaintea domnilor care le împarțeau premiile. Aceștia spuneau cate o vorba fiecaruia și pe cei mai mici îi mangaiau.
Baieții din parter și din galerii bateau din palme de cate ori trecea unul mititel de tot, sau care se vedea dupa haine ca e sarac.
Treceau cei din clasa a II-a inferioara, care, odata ce ajun-geau acolo, ramaneau încremeniți, neștiind încotro sa apu-ce. Atunci toata lumea radea cu pofta. Trecu unul abia de trei palme, cu zulufii prinși cu o panglica roza. De mic ce era, abia putea sa umble saracuțul; se împiedica de covor și cazu. Prefectul îl ridica și toți aplaudara razand. Un altul cazu de-a berbeleacul pe scari, cand cobora cu mainile în-carcate de carți; planse puțin, dar nu se lovise nicaieri. Tre-ceau de toate felurile: chipuri de ștrengaruși, fețe speriate, alții ca vișinile, mititei bucalați, care radeau la toți. Cum se întorceau la parter, parinții îi îmbrațișau și plecau cu ei.
Dar îmi placu și mai mult cand veni randul școlii noastre; trecura mulți pe care îi cunoșteam.
Mai întai vazui pe Coretti, vesel și îmbracat din cap pana în picioare cu haine noi. Zambind, își arata dinții lui cei fru-moși, albi ca laptele, și cu toate acestea, cine știe cate kilo-grame de lemne carase dimineața. Primarul, dandu-i pre-miul, îi puse mana pe umar și îl întreba ce era semnul roșu de pe frunte. Eu ma uitai la parter, sa vad pe tatal sau și pe mama sa și bagai de seama, ca-și pusesera mana la gura și radeau. Apoi trecu Derossi, îmbracat ca de obicei, în haine albastre, cu nasturii poleiți, cu parul sau balai carlionțat, sprinten, dezghețat, cu fruntea sus, așa de frumos, așa de dragalaș, încat l-aș fi sarutat.
Toți domnii voira sa vorbeasca cu el și-i stransera mana.
Profesorul chema: ‘’Iuliu Robetti!
Atunci varzuram înaintand cu carjele sale pe micul baiat al capitanului de artilerie.
Sute de școlari știa eroica sa fapta. Vestea se raspandi în sala într-o clipa și un tunet de aplauze și de strigate izbucni de se cutremura tot teatrul. Barbații se sculara în picioare, doamnele ridicau batistele și bietul baiat se opri în mijlocul scenei zapacit și tremurand.
Primarul îl lua de mana, îl saruta, îi dete premiul, scoase coroana de lauri care era atarnata la spatele fotoliului sau și i-o agața de carje; apoi îl însoți pana la avanscena, unde se afla capitanul, și acesta îl ridica în loje în mijlocul unui strigat nedescris de „Bravo”! și de „Sa traiasca!” Muzica canta întruna și lin, iar baieții defilau mereu; cei de la școala Consolata, mai toți fii de negustori; cei din școala Vanchiglia, copii de meșteșugari; cei din școala Boncompagni, mai toți baieții de țarani și, în sfarșit, cei de la școala Razneri, care fu cea din urma.
Cum se ispravi, cei 700 baieți din parter cantara iarași un cantec frumos. Apoi, primarul ținu o cuvantare; dupa el vorbi inspectorul și își sfarși discursul prin urmatoarele cuvinte:
— Copii, sa nu ieșiți de aici fara sa mulțumiți tuturora care se ostenesc așa de mult pentru voi, care v-au închinat toata inteligența, toata inima și toata activitatea lor. Ei traiesc și mor pentru voi: iata-i, și le arata galeria profesorilor.
Atunci se sculara toți baieții de prin galerii, din banci și din parter și, strigand, întinsera brațele catre profesori și profesoare. Aceștia le raspunsera ridicandu-și palariile, falfaind batiste-le, toți în picioare și foarte mișcați de aceasta spontana do-vada de iubire a elevilor.
Muzica militara canta un marș, publicul aclama înca o data pe cei doisprezece reprezentanți ai Italiei, care se înfa-țișara în fața scenei, ținandu-se de mana, sub o ploaie de flori.
Impartirea premiilor
