Calul suia, din greu, dealul. Nadusise. Mustile îl necajeau, iar zabala îi ardea gura. Dadea mereu din cap sa-si largeasca darlogii, pana ce calaretul îi lasa cu totul slobozi. Acum mergea cu capul în pamant, cu coama împrastiata în tot lungul gatului, cu buza de jos spanzurand, cu mijlocul frant. De sus cadeau într-una razele soarelui ce-i strabateau prin par si-i besicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un san, iar marginile lui se pravaleau repezi, scufundate, acoperite de alunisuri. Unde si unde, cate un stejar se ridica din fundul prapastiei, deodata, manios parca, dar varful lui ramanea mai jos de înaltimea soselei albe, ca un drum de moara, înecata de colb la cea mai mica adiere de vant. Calul se opri cateva clipe, sufla puternic, apoi o smuncitura a fraului îl sili iar sa porneasca. În sfarsit, mai facu cei cativa pasi de ajunse pana în varful dealului. Calul ridica putin capul. Drumul se întindea neted, scoborand prin mijlocul padurii, care începea sa se arate mai deasa mai batrana. Tocmai în fund, targul sticlea în soare, crucea bisericei strapungea seninul – în razele soarelui parea ca palpaie si dansa ca o flacara. Un vantulet racoros îi în fasura gatul si crupa ca într-o panza uda. Îsi încorda muschii si o lua în trap.
Deodata, rasarita ca din pamant, o trasura trasa de doi cai mari, negri, zbura pe langa dansul. Calul deabia putu sa prinda scanteierea tintelor de argint în care erau batute hamurile. Trecerea celor doi telegari îi dadu si mai mare putere. Apoi targul se arata din ce în ce, si calul, care mai venise o data, întrezari, parca, grajdul mic unde îl asteptasera, atuncea, ieslele cu fanul proaspat. Era racoare, nu se gasea macar o ferestruica prin care sa strabata caldura, cat de cat. Si-n fata lui i se paru ca se ridica deodata, în fund, o iesle mare-mare, în care un cal, doi, o suta mananca strasnic din iarba coapta si ca pentru dansul e un locusor mic deoparte. O sa încapa tocmai bine.
Lovitura unei vergi îl facu sa tresara. Pana la targ nu mai era mult. Vantul iar se curmase, padurea pe margini statea încremenita arsa. Cei din urma copaci ramasera în urma; la dreapta si la stanga, campul, acoperit mai tot de lumanarica, se întindea departe, pana în poalele muntilor întunecati. O smuncitura a darlogului din dreapta îl îndemna sa ocoleasca fara întarziere, trecu santul pe o podisca ce se îndoi supt greutatea lui; poticni, simti calaretul pravalindu-i-se pana peste gat; o ploaie de lovituri îl facu sa-si ia seama la mers. Campul parca îl mai înviora. Targul ramasese în urma, la stanga; mergeau aiurea.
Vedenia cu ieslea se sterse, cele dintai casute acoperite cu stuh, ale satului, se împrastiau printer îngraditurile de nuiele. Cativa purcei fugira, guitand, din drum; un caine se lua dupa el latrand amarnic; o femeie se întorcea de la fantana cu o tigva plina cu apa pe umar. La poarta tarinei statura. Stapanul sau se scoborî, deschise poarta, caci jitarul lipsea, nu mai încaleca, îi arunca darlogii peste oblancul seii ce-i încorda gatul si porni pe jos. În mijlocul satului, langa biserica, se opri. Ajunsese la crasma. Pe lavite, femei, mosnegi, si cativa copilandri stau cu pieptul peste masa, cu capul sprijinit de mana, cu ulcelele dinainte. Stapanul îl duse dindos, langa un gard, si-i lega darlogii de un par.
Calul ramase singur. Întoarse capul dupa stapanul care plecase grabit. Primprejur nici un fir de iarba, de fan, nimic; nici un jgheab cu apa. Dincolo de gard, o multime de poloboace pline cu hustile borsului varsat din ele. Din alta parte venea miros de otet. Spre crasma se auzeau glasurile celor ce beau. În catina de alaturi vrabiile îl asurzeau.
Frant de drum, înecat de colb, pleca în jos capul.
Deodata un zumzet usor îi lovi auzul, si în aceeasi vreme un fior îl furnica în tot trupul. O gaza mica, obosita sa mai zboare aiurea, îi nimeri într-o nara. Calul se pregati sa sufle, s-o goneasca dar fara veste un miros de camp, de flori, i se împrastie pana în suflet si-l racori ca un izvor. Gaza îsi scuturase aripele pline de colbul de aur al florilor prin care zburase. Calul o lasa, o simti cum iese si porneste, sprintena, cu piciorusele marunte, în susul fruntei. Cu coada ochilor de-abia o zari, si stralucirea ei îi aduse aminte de sclipirea tintelor de argint de pe hamurile celor doi fugari. Apoi o vazu cum o ia de-a curmezisul, pe langa ochiul lui; o simti cum merge deasupra pleoapei, înfiorandu-l usor, cum i se ridica pe gat, pe supt coama, cum se suie pana sus, langa ureche, si ramane acolo, la umbra…
Multumit, calul îsi apropie genele si dormiteaza.
Gaza
