Apoi poveste, poveste, D-zeu la noi sosește, ca-nainte mult mai este. Era odata un vanator ș-avea trei copii și era sarac-sarac, cat numai cu-atata se ținea, ca-mpușca cate-o pasaruica, o vindea ș-atata era hrana lui, saracul. Acu era o padure pe-acolo pe-aproape, de-i zicea Padurea neagra. Ș-au apucat oamenii din satul cela a zice ca nu s-a putea sa s-apropie nime de padurea ceea. Ș-așa era parasita, nime nu se ducea, ca ziceau ca la miezul nopții vin dracii.
Acu bietu omul ist sarac a zis într-o zi catre femeia lui:
— Mai femeie, tot o moarte-am sa mor, ia sa ma duc eu în padurea ceea, sa vad ce-oi gasi acolo.
Așa, i-a facut nevasta o turta-n traista și s-a pornit el; a luat pușca-n spate. Ajungand el acolo, lui îi era foarte frica… da’ omul sarac saracia-l împinge a se duce orunde ca sa caștige.
Iaca, mergand el așa, ajunge la un copac nalt și tufos strașnic, nu știu cum s-o fi chemat , și vede-o pasare așa de frumoasa — era de aur. Acu el ce sa faca, ca doar sa n-o-mpuște, s-o poata prinde, ca, vanzand-o vie, mai multe parale ar fi luat.Alungand-o el prin copac, ea se vara-ntr-o borta… ș-o prinde. El n-a mai statut catre noapte, ca s-a temut de draci, ci a luat pasarea ș-a venit acasa ș-a facut o cușca buna ș-a pus pasarea-n cușca.
Acu el în ziua ceea, era sambata, care-o prins-o, și duminica dimineața s-a ouat un ou. Oul era de aur. Da’ el zice:
— Ei, mai femeie, eu n-oi vinde pasarea asta, ca ea s-a oua și eu oi avea cate-un ou și m-oi hrani din zi-n zi.
El ia oul și se duce-n targ și-l întreaba negustorul:
— Ce ai de vandut și cat ceri?
— Am un ou și cer o mie de lei.
Da’ un jidan zice (tot ei îs mai mehenghi):
— Ia sa vad oul.
Cand vede oul cel de aur — facea mai mult decat o mie de lei — (îi da mia de lei). Ia el mia de lei, cumpara cele trebuincioase pentru copii și femeie și se duce-acasa. Da pe gușa pasarii era ceva scris, da’ omul nu știa carte.
Cand în a doua duminica iar s-a ouat un ou de aur. Și el s-a dus și iar a cerut o mie de lei. Da’ sa iei sama, d-ta, ca tot jidanul cela i-a ieșit înainte!
În a treia duminica, cand a dus oul, a pus pe ganduri pe jidan. Și s-a gandit așa jidanul: l-a întrebat unde șede, sa se duca sa vada de unde are el oua de aur. Vine jidanul; da’ el ținea cușca în colțul casei.
Cum a intrat jidanul în casa — el știa carte — odata și-arunca ochii-n fundul casei. Pe gușa pasarii așa scria: “Cine-a manca inima are sa fie-mparat; cine-a manca ranza, de cate ori s-a trezi pe noapte, de-atatea ori are sa gaseasca cate o punga de bani sub cap; cine-a manca maiurile are sa fie om cu noroc în lume, oriunde va merge el, orice pas a face el, tot cu noroc are sa fie”. Acu jidanul, tot cu dușmanie asupra creștinului:
— Vinde-mi mie pasarea!
— N-o pot, jupane. Asta-i caștigul meu, toata viața pentru mine și pentru copii.
În sfarșit, cat s-a pus jidanul, n-a vrut bietul om s-o vanda. Jidanul a zis ca i-i rau și c-are sa maie la om. Vanatorul a doua zi s-a sculat de dimineața și s-a dus cu pușca dupa vanat. Da’ jidanul — șiret, da’ femeia, ca de-a noastre, proasta — și-i zice-așa femeii:
— Nevasta, ce sa traiești c-un om așa de sarac, vin’ sa te iau eu, ca te-oi ține bine și ți-oi ține și copiii. Da’ femeia zice:
— Daca te-i boteza! Apoi, zice, cum la noi, nu se poate sa se desparțeasca.
Da’ jidanul zice:
— Lasa-l pe mana mea, ca eu îl omor pana maine. Îi da nu știu ce și omoara omul. De-acolo zice-așa:
— Femeie, te-oi lua, dar mai întai taie-mi pasarea și mi-o frige.
Da’ sa nu lipseasca nimica din pasare, toata s-o mananc eu. Și femeia, dobitoaca, ea s-a potrivit. A taiat și a fript pasarea ș-a pus-o pe vatra, a strans-o și ea iese din casa cu treaba, și copiii, tustrei, intra-n casa. Zice unul dintr-înșii:
— Ma, tare mi-i foame… Mama a fript pasarea ceea, hai sa mancam cate-o bucațica.
— D’ apoi dac-a fript-o jidanului, ne-a bate!
— Hai sa mancam dinauntru, ca nu s-a vedea.
Ia cel mare inima, cel mijlociu ranza, cel mic maiurile. Pasarea acu nu mai platea nimica daca le mancase acelea. Da’ copiii, dupa ce-au mancat:
— Mai, hai sa fugim, ca ne-a bate.
Și era o borta-n dosul casei și s-au varat acolo.
Vine jidanul. Da’ la pasare cele nu-s într-însa. Apoi începe-a striga, bate pe biata femeie.
— De buna seama, au mancat copiii, caci altul nime n-a fost în casa.
Jidanul îndata striga dupa copii, sa-i taie, sa manance el din copii. I-au cautat, i-au cautat, în sfarșit nu i-au gasit. Dac-a vazut jidanul ca nu-s și nu-s, s-a dus dracului — cruce de aur în casa! — a lasat și pe femeie și tot. Ca el tot așa era sa faca, d-apoi Dumnezeu a lasat mai bine sa manance copiii decat dansul, ca Dumnezeu nu doarme. Acu, acel mare a umblat ce-a umblat și s-a facut împarat pe țara aceea. Acu numai aista era micușor de tot, tot la ma-sa ședea, ist care mancase maiurile, și pesemne unde avea el sa aiba așa noroc, tare era leneș.
Cel ce a mancat ranza gasea tot pungi de bani și se facuse strașnic om de rau. Îi erau dragi numai petrecerile, sa ierți mata, îi erau dragi cucoanele cele frumoase. Acu, acolo, strașnic era de frumoasa una de-i zicea Frumoasa Lumii. La soare te puteai uita, da la dansa ba.
Acu el tot umbla, ca doar i-ar da-o boierul cela, da nici ca vrea sa i-o dea. Iaca vine el acasa la ma-sa:
— Mama, ce mi-s buni mie banii daca nu pot eu lua pe ceea ce mi-a picat draga!
Da’ ma-sa zice:
— Dragul mamei, du-te și tot te-i putea întalni cu ea. (Sa vorbeasca cu dansa, poate i-ar fi fost și ei drag.) Da’ ea era vicleana. Acu aist ce-a mancat maiurile se juca cu niște bulgarași cu alți baieți pe-afara. Vine un moșneag.
— Dragul moșului, ce faci tu aici?
— Ia ma joc, moșule!
— Hai cu moșu, ca ți-a da pere și mere (știi, ca la copii) — înșala pe baiat și-l ia cu dansul.
Da’ acela era un vrajitor grozav — îngheța apa. Ș-acu el, tot vrajind prin Padurea neagra, a dat de ceva strașnic, care el nu putea face, numai c-un copil. Se duce-acolo cu baiatu-n mijlocul padurii și da de-o piatra mare. Și bate de trei ori în piatra și se deschide pamantul. Și el zice baiatului așa:
— Mai baiate, du-te pe scarile ieste într-acolo sub pamant (erau niște scari) și-ai sa cobori într-o gradina așa de mandra, și-ai sa dai de-o casuța acolo-n gradina. Sa intri-n casa ș-ai sa vezi un horn facut acolo și pe vatra ai sa vezi o cheie. Sa iei cheia ceea, s-o pui în brau și sa vii înapoi la mine. Da’ na-ți ș-o veriguța de fier, ca far’ de veriga asta nu poți intra. (Acolo era pe ceea lume, zice-ca.) Baiatul se ia, merge-ncetișor și intra pan’ în gradina ceea.
Da’ acolo așa era o mandreața, gradina cu pomi cu poame de aur… încat baiatul s-a mirat cand a intrat acolo și, știi, ca copilul, mai degraba a alergat la pere și la mere decat la cheia moșneagului. Știi cum e treaba noastra — era cu cameșoi și cu curalușa buna-ncins, ș-o umplut sanul de mere și de pere. El pornise sa iasa, cand și-aduce aminte de cheie, merge într-acolo ș-o ia — da cheia era strașnic de ruginita… Cine știe ce-ar fi facut el cu cheia ceea, și astazi am fi fost sub mana lui poate… Se ia baiatu-ncetișor, se suie iar pe scara sa ias-afara — ca știi d-ta ca el, batranu, deși avea putere, nu putea intra în rai, dar ista ca copil…
Cand a ajuns în gura sa iasa, moșneagul a strigat:
— Stai, nu ieși! Da-mi cheia!
Baiatul zice (era mic, da tot cu cap):
— Ba lasa-ma sa ies întai afara!
— Ba nu te las.
— Nu-ți dau cheia! (Știi d-ta, nici mana nu putea varî, ca era pacatos.)
— Am sa te omor.
— Omoara-ma, numai daca poți!…
El face tranc! cu picioru-n pamant și se-nchide pamantul. Ce s-a faca bietul baiat? Ia sa se-ntoarca, sa se duca iar prin gradinile cele. Cand colo, era-nchis pamantul, nu mai era mandreața ceea. Începe baiatul a plange. Plangand așa, își freca mainile. Șterge pe veriga ceea ce i-o dat-o moșneagul și vine-un om. Omul cela era de fier. Era duh necurat; om de-ai noștri de fier, unde se poate?
— Mai baiate, cine te-a adus pe tine-aici?
— Iaca cum și iaca cum, spune baiatul tot.
— Eu te-oi scoate, baiate, da-întai sa te duci de-aici, sa-mi tai vo douazeci de vaci, sa-mi frigi, sa am de mancat pe drum, cand te-oi duce (ca știi d-ta, noua ni s-a parut ca era-n gura, da el era tocma-n fundul pamantului, cand a-nchis el piatra).
Frige el, și-l pune pe baiat dupa cap, și pune pe o mana douazeci de vaci fripte și pe alta mana cateva poloboace cu apa, cu vin — cu ce-o fi fost nu știu — și baiatului îi da un cuțit ș-o ulcica. — Cand mi-a fi foame, sa tai cu cuțitul din carne, sa-mi dai sa mananc, și cand mi-a fi sete, sa-mi dai cu ulcica apa. Și merge el, merge — zi și noapte tot mergea, decat așa era de-ntuneric, de nu zareai cat un fir de colb, daca era sub pamant! Acu apropia vacile de gatat demancatul și apa de baut. Da’ duhul cel necurat i-a zis așa: — Daca tu-i avea noroc sa nu gatesc demancatul și apa, eu nu te voi manca, dar dac-oi gata, te mananc. Ia uita-te tu în sus, vezi soarele? — Îl vad cat o zare de chibrit. — Ia! deci mai este! Merge el — ca acu ramasese numai o jumatate de vaca. — Ia uite-n sus, catu-i soarele de mare? — Îl vad pe jumatate. — E, apoi iaca tot mai am o bucata buna! Cand acu era mai aproape de ieșit afara, demancatul se gatise, apa tot mai era. — Da-mi demancat, ca mi-i foame! Baiatul, ce sa faca el? Ia cuțitul și-și taie o bucat’ de pulpa și-i da apa și pornește iar. Iaca, a ieșit pe iasta lume. Cand îl pune jos: — Sa-mi spui tu drept, de unde mi-ai dat tu de-am mancat la urma? — Drept ți-oi spune, pulpa mi-am taiat-o! — Drept sa-ți spun, sa fi știut ca ești așa dulce, nu te mai scoteam. — Acu nu ma poți manca? — Hei, acolo era largul meu și stramtul tau — de-acu ești prea bun la D-zeu și nu te lasa sa te mananc! (Știi d-ta, ca sub pamant era locul dracilor.) Și omul se face nevazut. Da’ baiatul era saracul flamand, da el uitase ca are merele cele-n san și cheia ceea. Se ia el ș-alearga, ș-ajunge la casa mane-sa. Da, știi
d-ta, el era leneș,da era de duh, nu așa (parca numai la dv. sunt de duh? Sunt și dintre noi!). Intra-n casa, da ma-sa era saraca strașnic, ca, știi d-ta, ca la boierul cand ajunge la marire, n-o lua pe biata ma- sa s-o ție, deși era-mparat. — Mama, n-ai vo bucațica de lumanare s-aprinzi? — Am, dragul mamei, de la Paște! (O ține, Doamne ferește, de tunet, s-aprinda.) Aprinde lumanarea. Da’ el zice: — Doamne, mama, tare mi-i a manca! Am niște pere și niște mere, da’ m-a durea la inima sa mananc. Da’ el n-a luat seama ca ele-s de aur. Le-a zvarlit sub o laița. Mama, iaca, am o cheie, decat tare-i ruginita, mama, șterge-o și vinde-o și cumpara-mi o paine. N-a apucat a o freca oleaca, și-au intrat vo cinci oameni de fier în casa. — Ce vreți, stapanilor? (El era sa-nconjure lumea cu cheia aceea; c-atunci avea cheia iadului, putea face cu dracii orice.) Femeia strașnic s-a înfricoșat de danșii. Da’ baiatul, mehenghi, îndata s-a priceput: — Masa vrem și vin bun! Îndata au venit niște sufragii și-au pus masa, și ce n-au pus! Și dupa ce-au ospatat ei bine, au strans aceia și s-a dus. — Ei, mama! Cheia asta o strang eu! Acu se facuse holtei, bun de-nsurat. — Mama, eu am auzit ca fata-mparatului e frumoasa. Ma duc s-o iau eu. — Dragul mamei, tu, un baiat așa sarac, sa iei pe fata-mparatului? Ce mai vorbești nebunii? — Daca eu vreau așa?! Du-te, mama, staroste. — Da’cum, dragul mamei, sa intru eu acolo? — Du-te, mama!
El o mana. — Cum sa ma duc eu cu mana goala? — Mama, ia vezi merele și perele cele, n-au putrezit? Du-i-le acelea! — Bine zici, dragul mamei. Se ia baba și se-mbraca cu peștiman, pune-un ștergar frumos în cap, ia-n basma acelea și se pornește. Ajunge la poarta-mparatului. Împaratul ședea-n cerdacul cel nalt. Vede-mparatul ca se luptau ceia cu dansa, n-o lasau sa intre. Împaratul cela era milostiv, nu ca ista de pe-acu. A gandit ca a venit sa ceara ceva. — Lasați-o, bre! Cand au auzit porunca-mparatului, au lasat-o. — Ce vrei, matușa? — Apoi prenalțate-mparate, am venit dupa un lucru mare. — Ca ce fel, matușa? — Poftim întai colacii. Vede-mparatul perele și merele de aur ș-a stat în mirare. Sa vada la o baba de-a noastra! Numai la curțile lor sunt de-acelea. — Feciorul meu vrea sa ieie pe fata d-tale, împarate! Da-mparatul a stat olecuța și pe urm-a gandit: “Baba asta-i nebuna.“ — Daca feciorul tau, zice, pana maine dimineața, în locul casei tale, va face un palat ca al meu ș-o gradina ca a mea, c-o cararușa de pomi pan’ la curtea mea, și-n fiecare pom sa cante pasarile, eu i-oi da fata. — Ramai sanatos, împarate! Se pornește-înapoi femeia. — Iaca, dragul mamei, ce-a zis. — Bun, mama, le fac pana maine. Șterge cheia și vin iar cinci oameni de fier. — Ce vrei, stapane?
— Pana maine dimineața sa fie un palat tot de sticla și poleit cu aur și sa fie o cararușa desparțita prin pomi ș-un pom sa-nfloreasca, unul sa-nfrunzeasca, unul sa-i pice frunza, sa nu fie doi de-un fel. Și cararușa sa fie de catifea, cu iarba de catifea. Și la fiecare pom sa steie cate-un soldat cu sabia scoasa. Și pasarile sa cante așa de frumos, sa nu poata dormi împaratul și fata-mparatului!… Eh! înca era mult pan-în ziua și erau toate gata. Împaratul, dimineața cand se trezește, zice fetei: — De cand sunt în palatul ista, cum ne-au cantat pasarile acum nu ne-au cantat niciodata (ca el nu s-a așteptat la aste, el gandea ca pasarile din gradina lui canta). Cand iese-afara și vede, zice: — Bre! mare putere are omul ista! Baiatul zice: — Du-te, mama, și cere-i fata sa mi-o deie! Se duce baba la-mparatul, da’ el tot o purta cu vorba, ca nu-i era voia sa-și deie fata dupa d-aiștia. — Apoi, matușa, de azi într-o saptamana dac-a veni c-o trasura de aur și cai care ar manca jaratic ș-ar bea para, i-oi da fata. Da’ fata era sa se cunune tocma-n ziua ceea dup-un alt împarat. — Iaca, dragul mamei, ce-a zis: — I-oi face, mama, și asta. Aude el un vuiet mare strașnic pe afara. — Oare ce s-aude, mama? Întreaba ma-sa. Zice: — Se marita fata-mparatului. — Cine-o ia? — Cutare fecior de-mparat. Vezi, dragul mamei, numai m-ai facut de ras. — Ia lasa, mama, ca tot are sa mi-o deie. Ia el, șterge cheia. Da era iarna. Și vine omul cel de fier.
— Ce vrei, stapane? — Fata-mparatului s-a cununat astazi! Cand or dormi, sa iei pe mirele sa-l pui afara și pe mireasa s-o pui într-o pivnița și-n zori de ziua sa-i aduci iar pe amandoi în casa. Dimineața intra-mparatu-n casa. — Ei, dragii tatii, cum ați dormit? Zice el: — Mie, tata, tare mi-a fost frig! — Ba, zice ea, eu nu știu unde eram, ca cautam s-aprind lumanarea și nu gaseam, și nu era nici pat, nici nimica. — Ați visat! — Da’ cum dracu, tata, ca, iaca, buricele mi-o înghețat la degete. — Eu nu-mi simt spatele. — Ce n-ați zis sufragiului s-aprinda focul? Nu v-a mai fi nimica. A doua seara, iar șterge cheia. Vine iar: — Ce vrei, stapane? — Vreau sa te duci sa-i pui pe ginerele împaratului într-o movila de omat, cand a dormi, și pe mireasa s-o pui în varful casei! Pe casa, frig-frig, da’ nu era omat. Ista a degerat. Da’ tot îi era mila de dansa. — Numai jumatate de noapte s-o lași pe varful casei. Cand a adus pe mire dimineața, era țapan. A strans toți doftorii, n-a mai avut ce-i face — a murit, saracul! Iaca, se-mplinește saptamana. El iar șterge cheia, vin ceia… — Mane dimineața, o trasura de aur și cai care or manca jaratic ș-or bea para, și mie straiele cele mai frumoase din lume sa mi le aduci. Se pune el ca boierii-n trasura a doua zi și se pornește catre-mparatul. — Cum îi, voinice? zice-mparatul. — Am venit sa-mi dai fata.
El se face ca nu știe ca i-a murit ginerele. I-o da-mparatul. Face-o nunta stralucita, și i-o da, ș-o duce la palatul lui — da’ lui așa-i era de draga, de-o prapadea din ochi. Iaca, aude vrajitorul ca el a ieșit din pamant. Ce sa faca el, sa poata pune mana pe dansul, ca el, cat era de vrajitor și strașnic, da’ el avea numai vo doi draci, da ista cheia iadului o avea. Da’ el punea cheia ceea totdeauna pe-o soba și numai sufragiul știa de dansa. Da’ sufragiul nu prea avea minte destula-n cap. Iaca, s-a luat el cu fata-mparatului la primblare. Da’ vrajitorul a luat o mulțime de chei noua și frumoase , altele de aur, de arama, de argint ș-a început a striga pe la poarta ginerelui împaratului: — Cine-mi mai da chei ruginite, ca-i dau de cele de aur? Și sufragiul, nu prea avea multa minte-n cap, a gandit sa dea cheia ceea și sa ieie una de aur, ca mai bine a prii stapanu-sau. Ehei! și cand i-a luat (cheia, i-a luat) saracul toata puterea lui. Îi da. N-a apucat de-a veni el de la plimbare și palatul n-a mai fost. A ramas el saracul în camp, nici bordeiul ce-l avea înainte nu era acu. Da-mparatul i-a trimis așa raspuns pe un logofat: ca daca pan’ în trei zile n-a face palatul cum a fost, îi ia fata și nu i-o mai da. Acu ți-am spus ca mai bine i-ar fi luat zilele decat sa i-o ieie pe dansa. Mare lucru-i dragostea! Ce sa faca el? Da’ și fata-acu strașnic ținea la dansul. Nainte mai drag îi era cel degerat, da’ acuma! A așteptat el pan’ a treia zi; nu-i de chip, n-are de unde sa faca palatul. Își ea el ziua buna de la nevasta- sa: cine știe ce jelanie a fi fost acolo! — Ma duc de-acu-n lumea mea! Merge el și ajunge la o balta (cam un iaz vine). — De-acu n-am ce face, ma-nec! Dand așa, frecandu-și mainile, da de veriguța ce i-a dat-o vrajitorul cand l-a varat întai în groapa. Și vine un om de fier. — Ce vrei, stapane?
— Vreau cheia cea de la iad. — Eu cheia iadului nu ți-o pot da. — Apoi, ce sa fac eu, spune-mi macar unde-i? — Apoi vrajitorul, ca sa nu-l ajunga nime, ș-a facut un palat pe Prut, ș-acu, daca-i putea merge pan’ acolo, el o ține ascunsa sub perina la capul lui. — Ce sa fac eu, cum oi putea s-ajung la dansul? — Na-ți, zice, bucațica asta de fier, da-te de trei ori de-a curu-n cap pe dansa și te-i face o musca — pe urma te-i pricepe cum s-o iei. Și s-a facut nevazut omul cela. Se ia el, se da de trei ori peste cap și zboara ca musca pan’ la Prut. Ajunge acolo, da’ vrajitorul dormea de-amiazazi. Da sa intre… pe unde sa intre? Ferestrele cu obloane, cum se purta mai demult. “Ma var pe borta cheii!” Se vara și se pune pe soba. Unde se trezește vrajitorul și unde-ncepe a bate-n mijlocul casei cu niște ciocane și unde-ncepe a ieși la draci, de te luau fiori. Ș-a-nceput a-i trimite pe unde sa faca rele, sa puie la cale pe oameni sa faca rele; decat, cand nu vrea D-zeu, ca el era om pamantean, i l-a luat din minte! Așa, dupa ce-a pus el trebile la cale, a ieșit afara. Musca s-a sculat, a luat cheia de sub perina ș-a început catinel-catinel, ș-a zburat afara. Decat bucuria lui nu se mai povestește, c-are sa ieie pe fata-napoi. Acu lui nu-i era de dansul, de dansa-i era ce-i era. Freaca cheia, vin oamenii cei de fier. — Sa-mi faci palatul iar înapoi cum a fost! Și acu s-a-nvațat minte: purta cheia tot langa dansul. Acu ce sa faca vrajitorul? Era în satul cela o baba sfanta… Pe atunci era lume buna, erau sfinți, nu ca acu. Cand te durea capul, cand aveai vo boala, numai daca punea mana-ți trecea. S-a dus vrajitorul ș-a omorat baba și s-a îmbracat el în straiele ei. S-a-mbolnavit femeia lui, fata-mparatului, decat ce boala, sa dea D-zeu sa am și eu cat oi trai, decat numai cand zicea oleaca valeu, el se prapadea. — Ia sa chemi pe baba cea sfanta.
Vine; acela era vrajitorul. Începe-a pune mana pe capul ei, ca și cum, draga Doamne, a o descanta. Și cand iese el din casa, îi zice vrajitorul ei:
— Doamne, maria-ta, cata frumusețe și mandrețe ai în casa și n-ai și un ou frumos de marmura!
— Ca ce fel de ou, matușa?
— Acela-i numai în fundul pamantului!
— Ira! oi zice barbatu-meu, ș-a trimite pe cineva sa-l caute.
Și se duce vrajitorul.
Intra el în casa.
— Ei, zice, iaca ce mi-a spus baba ast-sfanta.
— Iaca sa șterg, draga, cheia.
Șterge cheia și vin doi oameni de fier.
— Ce vrei, stapane?
— Vreau oul cel de marmura de sub pamant.
— D-apoi, bata-te D-zeu sa te bata (fie-i lui acolo!); cate-ți fac eu, pana și cheia iadului o ai, acum vrei sa ne iei și toata puterea noastra?…
Vezi d-ta, vrajitorul a vrut înadins, ca doar duhul cel necurat l-a gatui.
— Da’ eu te-aș omorî, da pentru ca știu ca asta nu vine de la tine, pentru asta te iert și-ți spun așa: ca baba cea sfanta-i vrajitorul și ca azi are sa vie c-un cuțit mare și s-a face ca pune mana pe capul femeii tale ș-are sa ți-o omoare.
Decat, cand a auzit el așa, of! numai tremura! Și se duce omul cel de fier. Acu el își gatește iataganul, și cand vine-n casa vrajitorul, pune pe sufragiu și îl dezbraca-ndata, ș-adevarat gasește-un cuțit mare, știi, ca un chip de cosor, și-l ia cu iataganul și-l face bucațele. Acu era cu deplin fericiți. Acu saracul nu mai știa ce-i durerea, cum știa-nainte, și zice-ntr-o zi:
— Ia hai, soro, sa mergem sa gasim pe frații mei cei doi. (Da’ mama lui murise!) Se iau ei și se pregatesc, și mergand ei așa, au ajuns la-mparatul. Era strașnic în razboi cu altul. Tot sa nu fie omul saracu-n pace. Ș-așa era el de scarbit, decat strașnic lucru. Vazand pe acesta, s-a bucurat ș-a zis așa:
— Fiindca ești ginere de-mparat, mi-i da ajutor ș-oi putea sa bat pe vrajmașul meu.
Așa a gatat armata grozava și-n sfarșit a dovedit pe ceala. Acu aiști doi se zice ca erau tare fericiți — numai acela, saracul, era mai necajit (cel cu ranza). Acela s-a luat și s-a dus la Frumoasa Lumii. Da sa intre-n palatul boierului celuia, nu-l lasa sa intre. Așa, el a trantit un bal stralucit ș-a poftit pe toți sa vie la balul cela, între care era și Frumoasa Lumii. Decat așa era ea de frumoasa, cat, cand a intrat în bal, a luminat balul de atata… sa ierți mata. El a început dupa aceea jocul pan’ în zori de ziua — unde-a-ntins niște mese și s-a pus sa joace carțile. El a facut toate chipurile ca sa joace cu dansa. El avea mare noroc și se facea ca nu caștiga, tot ei sa-i deie, ca nu mai putea de draga ce-i era. Acu ea, vazand atația bani, s-a minunat ș-a zis așa tatani-sau:
— Hai, tata, sa-l poftim pe ista la noi (știi, ori de-a noastre, ori de-a d-lor-voastre, care vrea sa scurga tot la parale, trage ori pe cine). Acu el, venind la dansa-ntr-o seara cu vo zece pungi de galbeni — , a jucat iar în carți și i-a dat toți ei, de n-a ramas macar c-un pitac. Acu ea, vazand ca n-a ramas nici c-o para, a-nceput a rade de dansul. Și ploua afara. Și vrute și nevrute a trebuit sa-l îmbie sa maie-acolo. Dormind el, de cate ori s-a trezit, de atatea ori a gasit o punga de bani sub cap.
A doua zi dimineața, cand a venit sufragiul sa-i deie de spalat, dupa ce-a mantuit de spalat, i-a pus în maini vo douazeci de galbeni bacșiș. Alearga la dansa sufragiul. Da’ ea zice:
— Bre! de unde are omu-aista atatea parale?
Vine la dansu-n casa și zice-așa:
— Eu te-oi lua de barbat daca mi-i spune de unde ai atația bani. El zaluzise și i-a spus, prostul. Da’ ea i-a facut o cafea nu știu cu ce și s-a bolnavit el strașnic ș-a început a varsa, ș-a varsat ranza. Ș-a luat-o ea, a spalat-o cine știe cu ce, a parfumat-o ș-a înghițit-o ea, ca sa gaseasca ea pungile cu bani. Da’ fiecaruia norocul lui.
El mai avea vo zece pungi de bani din noaptea ceea.
Ea l-a dat pe urm-afara. El a-ncalecat pe un cal și s-a pornit. Mergand cu calul cela, a dat pe-un camp de flori și s-a plecat calul sa manance și s-a facut un magar. El a strans un manunchi de flori și l-a pus în buzunar. Mergand el calare pe magar mai departe, a dat de un iaz. Se pleaca magarul sa beie apa și se face iar cal.
— Ei, zice, buna-i asta!
Ia el într-un șip apa și se-ntoarce-napoi. Ajunge iar acolo, la Frumoasa Lumii, și din banii ce-i ramasese mai toarn-un bal strașnic.
Da ea alearga, ca sa mai vada de unde are bani.
— De unde bani?
— Din manunchiul ist de flori. El i-l da. Ea, mirosind, se face magarița. El o lasa magarița și iese din casa. Așteapta sufragiul sa iasa stapana afara. Nu-i! Mare pacat! Cand se duce-n casa, o gasește magarița. Se-ntoarce, ș-o ia de-acolo și pornește calare pe dansa. Îi da fan sa manance (ca magarița, da’ inima de om).Ea a zis așa cu alean:
— Nu te-oi mai înșela de-acu și ți-oi da ranza-napoi, numai fa-ma cum am fost.
El de multe ce-i facuse, acu era hapsan și s-a dus pe dansa pana la-mparatul, la frate-sau. Acu aciia era și iestlalt, care ținea pe fata-mparatului. Și cand le-a povestit el lor ca magarița-i Frumoasa Lumii, ei s-au pus pe langa dansul ca s-o ierte. Și iertand-o, a baut apa și s-a facut iar la loc. Și erau acum trei împarați pe o țara. Și-au fost toți fericiți… Și-am încalecat pe-o șa și ți-am spus-o așa.
