Florita din codru

A fost ce-a fost; daca n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.

În mijlocul codrilor; langa drumul cel mare, langa drumul cel de țara, pe unde umbla și trece împaratul cu voinicii sai, era odinioara o crașma, la crașma aceea era o crașmarița; crașmarița avea o fata, și pe fata o chema Florița. Fata asta nu era însa fiica crașmariței, și crașmarița nu era mama fetei: fata era fata fara parinți, și crașmarița maica de suflet a fetei… Cine sa fi fost parinții fetei chiar nici cei mai batrani și mai cu sfat oameni nu pot s-o spuna; asta nimeni n-a putut s-o înțeleaga… într-o buna dimineața, crașmarul s-a dus dupa lemne la padure… și… iaca ce sa vezi: pe o poiana limpede și plina de flori a aflat o fetița ce se juca cu niște pui de caprioara. Cum, cand și de unde sa fi ajuns copilița asta prin codru, aceea minte pamanteasca nu poate s-o priceapa. Doar a crescut ca și florile din pamant; doar a cazut ca și stelele din cer; sau s-a prefacut cumva, pe nepricepute, din vazduhul curat. Destul cum c-atata era de frumoasa fetița asta, încat, de-ar fi fost sa fie din om, ar fi trebuit sa fie cel puțin – fata de împarat. Cine știe? vreun împarat ce domnește în ascuns prin adancul codrilor… Crașmarul s-a lasat de lemne, a luat fata în brațe, a dus-o acasa… și de aici înainte a fost fata de suflet a lui și a crașmariței.

Așa a crescut apoi fata la crașma. În toata ziua se facea mai mare, și cu cat se facea mai mare, cu atata mai frumoasa la fața, mai placuta la faptura și mai dulce și mai înțeleapta la vorba. Pentru aceea oamenii o numeau Floare, – Floarea cea frumoasa de la crașma din codru.

Nu numai Florița, ci și maica-sa, crașmarița, era însa frumoasa. Crașmarița nu era însa așa de frumoasa ca și Florița, și Florița altfel iara, nu ca și crașmarița. Crașmarița era frumoasa ca și o pana de paun; Florița era frumoasa ca și o floare ce crește ascunsa în umbra tufelor. Crașmarița era frumoasa încat nimeni nu se putea rabda ca sa nu vorbeasca cu ea și nimeni nu cuteza sa priveasca la ea; Florița era frumoasa încat nimeni nu se putea rabda ca sa nu priveasca la ea și nimeni nu cuteza sa vorbeasca cu ea. Crașmarița atata era de frumoasa încat, daca-i vedeai fața oglindita în fața vinului, ți se parea cum ca vinul e mai tare și mai înfocat; Florița atata era de frumoasa încat, daca-i vedeai fața oglindita în fața vinului, ți se parea cum ca vinul e mai dulce și mai moale.

A mers dara vestea în lume și în țara cum ca la crașma din codru se bea vinul cel mai bun, crașmarița din codru e cea mai frumoasa crașmarița din țara, și cum ca Floarea Codrilor e cea mai frumoasa fata din lume. Cați drumeți treceau prin țara, toți se opreau la crașma din codru, gustau un strop de vin, vorbeau o vorba cu crașmarița și aruncau o privire la Florița, și apoi, cat traiau pe lume, vinul cel bun, vorba cea dulce și fața cea frumoasa nu le ieșea din minte.

Într-o zi de dimineața trece vestea din gura în gura pana ce ajunge la crașma din codru cum ca peste ziua are sa treaca împaratul pe aici pe langa crașma, cu voinici, cu curte și cu mare lucru și treaba…, precum trec adeca împarații. Crașmarița… acuma știm noi cum sunt muierile! Da în dreapta, da în stanga, sparge, șterge, curațește, s-a chitit, s-a pieptanat… cum fac adeca muierile cand nu e ca totdeauna. Din zori de zi pana în pranzul cel mare nu s-a mai mișcat de la cautatoare: tot s-a sucit și dessucit, pana cand nici ea singura nu știa ce are sa mai faca. Cand se simți gatita cum se cade, ea se puse înaintea cautatoarei, privi îndelungat și cu drag la fața sa, apoi grai:

– Frumoasa sunt, oglinda?

– Frumoasa, zau, raspunse cautatoarea; pe de o suta și pe de o mie de ori e însa mai frumoasa Florița, pentru ca ea are fața ca zorile dimineții, ochi ca și campul cerului și trup ca raza soarelui.

Crașmarița nu mai asculta nici o vorba, ci ieși afara, izbi ușa, intra în crașma și se puse cu vorba aspra și neîmpacata la Florița: ca nu e buna, ca e proasta, ca e leneșa – ca e toate, numai așa nu, precum ar trebui sa fie. Dupa ce i s-a facut apoi destul de vorbe, a dat porunca aspra ca Florița de aici înainte în toata ziua sa se scoale dis-de-dimineața, sa mature casa, crașma, curtea, sa fiarba mancare… și iarași sa mature, sa spele, sa taie lemne, sa faca foc și mancare – pana ce s-o face noapte; iar daca s-a facut noapte, sa se suie în podul casei, sa-și coboare un sac de grîu necernut și s-aleaga gunoiul din el, ca numai semințele curate sa ramana; numai dupa ce va sfarși toate aceste lucruri îi era iertat sa se culce și sa doarma pe trei scanduri de goron.

Împaratul veni, gusta o picatura de vin, grai o vorba cu crașmarița cea frumoasa și-și merse mai departe în cale.

Florița – sarmana de Florița! – ea trei luni, trei saptamani și trei zile trase-n jugul cel aspru fara sa graiasca o vorba fara sa planga o lacrima, fara sa-nceteze a-și canta cantecele vesele… Și pe cat muncea mai mult, pe atata ți se parea mai rumena la fața, mai vie la privire și mai harnica, și mai sprintena, și mai dragastoasa.

Peste trei luni, trei saptamani și trei zile iarași sosi vestea cum ca împaratul era sa treaca cu voinicii pe langa crașma, Crașmarița se gati înca mai cu țorțoi decat în cel dintai rand și, cand se simți gatita, iarași întreba pe cautatoare:

– Frumoasa sunt, oglinda?

– Frumoasa, zau! raspunse cautatoarea, dar pe de o suta și pe de o mie de ori e mai frumoasa Florița, pentru ca ea are fața ca marul, ochi ca și caprioara și trup ca și crinișorii.

Ce vorbe a zis, ce vorbe n-a zis crașmarița catre Florița, aceea nici n-o mai spun: știe acuma fiecare cum ca, zau! muierile n-aleg la vorbe cand li-a trecut de gluma… Vai și amar d-acela care în lume n-a avut parte de bine, care n-are maica, n-are taica, n-are frați, n-are surori, ci sta așa singura, ca și frunza agațata d-un paianjen… Bag sama, așa e data, ca unul sa stranga și altul sa franga.

Crașmarița în supararea ei cea mare, porunci ca Florița de aci înainte sa nu mai iasa la fața soarelui, ci tot în pivnița cea mare din fundul gradinii sa munceasca. Lasa apoi sa se faca un razboi cum nici înainte de aceea, nici dupa aceea n-a fost altul: numai suveica era atata de mare, încat voinic trebuie sa fie acela care sa ți-o ridice de la pamant. Cum au trebuit apoi sa fie celelalte! Pe acest razboi a trebuit apoi sa țese Florița pe toata ziua noua coți în lung, o panza în care urzeala era din fire încat nu le vedeai cu ochii, iar nasadeala din funii, pe care nici cele mai salbatice fiare nu le-ar fi putut rupe, și apoi sa țeasa, încat nici nasadeala sa nu se vada prin urzeala, nici în urzeala sa nu se faca crampița. Daca Florița și-a facut lucrul, ea are sa capete o bucațica de pane, facuta jumatate din pazme, jumatate din cenușa, și un ulcior de apa clocita la soare.

Împaratul a venit, și-a gustat picatura de vin, și-a grait vorba catre crașmarița cea frumoasa și și-a facut calea mai departe.

Florița noua luni, noua saptamani și noua zile a muncit, sarmana de Florița, în întuneric, ascunsa sub pamant și chinuita, și flamanzita, și batjocorita ca vai și amar de ea!

Peste noua luni, noua saptamani și noua zile, acuma de-a treia oara, iarași sosi vestea cum ca împaratul vrea sa treaca pe langa crașma cum înainte de asta n-a trecut înca, adeca cu mare lucru și treaba cu multa socoteala… Era ca asta data nu numai copitele, ci și cozile și coamele cailor sa fie aurite… și fel de fel de lucruri, de care înainte de asta nici nu s-a vorbit… Era adeca sa fie lucru mare și împaratesc! Se zicea cum c-acuma vine și feciorul împaratului, un voinic… voinic ca și un fecior de împarat…

Crașmarița? trei zile și trei nopți ea n-a stat în loc… în zorile de-a treia ziua crașma era mai curata decat ghiocelul și crașmarița mai chitita și mai hoscocorata decat ce-a fost ea însași candva. Și apoi, așa cum era, se puse, acuma de-a treia oara, înaintea cautatoarei.

– Frumoasa sunt, oglinda?

– Frumoasa, zau! grai cautatoarea, dar pe de-o suta și de-o mie de ori mai frumoasa Florița, pentru ca ea are fața ca și fagurele topit, ochi ca și nevasta unui împarat și trup ca și roușoara de pe flori. Crașmarița nu mai zise nici o vorba, își înghiți mania, și, plina de ganduri amare și de necaz nestamparat, se așeza pe prispa de dinaintea casei pentru ca s-aștepte și sa vada sosirea împaratului… Iaca într-un tarziu, cam pe cand sta soarele la pranzul cel mic, se vazu din departare ca vine, ca s-apropie, c-acuși s-ajunga ceva ca și un nor stralucit.

Venea împaratul cu voinicii și cu feciorul sau, venea, însa, încat copitele cailor nici nu faceau colb și pulbere, ci numai așa… din stralucitul aurului celui mult simțeai cum ca acuși va sa fie aici… Cand crașmarita și oamenii ce stateau de vorba înaintea casei vazura cum ca de aici înainte nu e gluma și ras, ci chiar va sa fie ceva, ei cu toții se sculara în picioare și facura adeca cum fac oamenii de treaba cînd are sa fie lucru cu cinste și mare… Poți ști acuma ce e aceea cand vine chiar împaratul cu oamenii și cu feciorul sau! Crașmarița își tocmi catrința, se scutura de colb și se supse la buze; oamenii își luara palariile din cap și se netezira la par… Iara Florița toca din razboi.

Abia fura gatiți, pana ce sosi și împaratul și navali cu ceata cea stralucita asupra crașmei. împaratul, feciorul cel de împarat și voinicii cei mandri se coborara toți cu toții de pe cai, zisera „buna ziua” și baura vin de cela bun… Dupa ce și-au baut vinul și și-au zis vorbele, încalecara apoi și se dusera înca mai repede decat cum au fost venit… De Florița… nimeni n-a întrebat, nimeni nu s-a îngrijit… Numai feciorului de împarat i se parea cum ca nu e precum ar trebui sa fie: cum ca vinul nu e ca lauda, cum ca, crașmarita nu e ca vestea… Ce sa faci însa? Și el își dete pinteni la cal și se repezi mai departe cu ceata cea stralucita…

Dupa ce împaratul, voinicii și feciorul de împarat s-au fost departat, crașmarita chema la sine pe Baba Boanța, o vrajitoare vestita, care era atata de batrana, încat ținea minte cand codrii erau ca iarba, munții ca mușunoiul și vaile ca și crețaturile la ea pe fața… atat de batrana era Boanța… și de cand traiește n-a facut alta decat vraji și alte lucruri ascunse și nepricepute… Acuma era vorba ca sa faca ce va face cu sarmana de Florița.

Dupa multa vorba și îndelungata sfatuire, crașmarita se înțelese cu Boanța ca asta sa lege pe Florița la ochi, s-o duca în codru, sa-i scoata ochii și s-o lase acolo, ca s-o manance fiarele și alte grozavenii de acelea din padure și de prin guduroaiele întunecoase.

Mult sfat nu s-a facut dupa aceea. Boanța merse în pivnița, lega pe Florița la ochi… si facu precum i s-a fost zis.

Cînd ele ajunsera în adancul codrului, pe unde ființa ome neasca n-a calcat de cînd e lumea, Boanța scoase cuțitul cel mare, dezlega legatoarea cea neagra de pe ochii Floriței și facu, ca sa-și faca treaba… Abia privi însa la Florița în fața și în ochi, ea scapa cuțitul din mîna și stete uimita și încremenita – cura sta omul cînd mare lucru i se pune în cale… Mulți ani a trait și multa lume a umblat Baba Boanța: pe Fio rița n-a vazut-o decat odata… De frumoasa ce-o vedea, îi pa rea cum ca nici n-o vede, ci numai și-o gandește… Florița… sta și ea uimita de ce vedea: ea – sarmana! – nu știa ce are sa i se faca, ce are sa pațeasca.

Cum Florița și Boanța stateau așa uimite, deodata, ca din pușca, sari o caprioara dintr-un tufar, și cum sari, cum trecu pe langa Florița, cum privi la ea, așa privi, încat ochii amandoi, și cel de-a dreapta, și cel de-a stanga, îi sarira din cap și cazura la Florița în poala.

Baba Boanța mulțumi lui Dumnezeu cum ca nu e silita sa faca un pacat mare, lua ochii cei de caprioara și-i duse, ca sa spuie carciumariței cum ca i-a scos de la Florița din cap.

Florița ramase singura și parasita… Ce sa faca? Porni încotro o dusera ochii și norocul.

Multe zile și multe nopți a pribegit Florița așa singura prin codru, fara s-auda grai pamantesc, fara sa vada ființa omeneasca.

Numai din cand în cand i se ivea cate o fiara salbatica în cale și asta ramanea însa privind din departare, o urma o bucațica de cale și apoi se ascundea în tufele dese. Florița mergea cantand mai departe… Unde – nici ea singura nu știa… Mergea… mergea…

Într-atatea și atatea zi, tocmai în revarsatul zorilor, pe cand se dezvelea ziua din noapte, vazu cum ca vede ceva, așa ca ș-o casa, zarindu-se printre frunzele copacilor. Înaintea casei lucra un om ghebos ceva – nu știu ce – aplecat la pamant, dar lucra, încat nici cu trasnetul n-ai fi putut sa-l trezești de la lucru… Dar cum lucra? – nu ca alta lume. Toate le facea întoarse și sucite, ca și omul adeca care nu pricepe lucrul de care s-a prins. El lucra la un pui… Mai înainte îl ciupeli și numai dupa aceea îl opari cu apa fiarta – mai înainte îl drese și numai dupa aceea îl ciupeli și opari…

Cînd Florița vazu cat de necioplit mi se mișca ghebosul, ea nu se putu rabda ca sa nu mearga sa-l învețe și sa-i ajute…

– Bun lucru, badița! grai Florița bland ca totdeauna…

Ghebosul privi îndarat cand auzi, așa ca prin vis, vorba cea dulce a Floriței, și cand privi și vazu ce vede… poate acuma fiecare sa știe ce trebuie sa fie atunci cand un ghebos privește în fața Floriței, Ghebosul scapa și cuțitul, și puiul, și toate le scapa din mana, și sta înaintea Floriței, încat i se parea c-acuma nici nu e ghebos mai mult… Dar nici Florița nu sta la flori și frunze! Ghebosul era atat de had, cat Florița de frumoasa: cu gura ca grapa, cu ochii ca ceapa, cu nasul carlig, cu parul pîrlit…

– Ce ai de gînd cu puiul? antreba Florița dupa ce-i mai trecu amețeala.

– Am sa-l frig pentru tovarași, raspunse ghebosul cam cu jumatate de gura, ca omul din care scoți vorba cu frica.

– Ce tovarași? îl întreba Florica.

Ghebosul privi lung la Florica, ca un om care ar vrea sa zica ceva și nu știe cum s-o scoata mai nimerit.

– Vezi casa asta? zise el de la o vreme, mai cu inima. Asta e casa celor doisprezece hoți de codru. Ei s-au dus la hoțit, și eu am ramas ca sa le fac de mancare.

Așa e, doisprezece hoți – hoți de codru și grozavi, cu capitanul lor cel înfricoșat – au locuit în asta casa… Și știe toata lumea cum ca hoții de codru se spala în toata dimineața cu sange de copil nebotezat și sange de fete mari, iar în fața de om nu pot sa priveasca pentru ca simțesc junghi în spete, și-n cap, și pe toate laturile… Nu e minune, dar, daca Florița a cam tresarit cînd a auzit vorbe atat de mari… Hei! dar Florița nu s-a înfricoșat – zau nu s-a înfricoșat, ci, cu vorba vesela și ras pe buze, a zis catre ghebos:

– Un pui pentru doisprezece hoți? Nici pe-o masea n-are sa le ajunga.

– Vezi bine ca doara nu am eu atata pricepere, raspunse ghebosul facandu-se și el înțelept. Ieri le-am fript un juncan, și ei m-au batut c-a fost prea mult: astazi știu ca nu m-or bate.

– Iar azi te-or bate pentru ca le-ai fript prea puțin… Aide ca sa te învaț eu ce, cum și cat sa faci, zise Florița sarind sprintena, cum era ea, peste pragul casei.

Acuma taie patru pui și-i fierse, taie doi purcei și-i fripse, facu o zamuța buna și calda și arata ghebosului cum are sa faca de aici înainte.

– Iaca așa, dragul meu, și așa… și așa, – îl învața adeca precum învața o maica buna și îngrijitoare.

Ca nu cumva sa se întample ceva cu hoții, ghebosul spuse Floriței cum ca sa-i spuie lui pe cand are sa fie gata cu mancarile, sa fuga cat o duc picioarele ca sa nu cada în mainile hoților, caci el numai atunci va canta din fluierașul cel mic, care cheama pre hoți la pranz.

Florița gati mancarea, puse vasele pe masa, mai curați, mai netezi, facu casa, încat numai de-un drag sa șezi în ea, apoi se puse la vorba cu ghebosul și vorbira… vorbira pana ce uitara de hoți, de fluierița, de toate.

În adancul codrului hoții începura sa flamanzeasca, sa se supere și, care de care mai cu greu gand la inima, sa por neasca catre casa… Hei! ghebosule, ghebosule, mare necaz ți-ai facut!

– Ce se simte aici? întreba Florița simțind ceva, ca și cand ar fi sange sau așa ceva…

– Vai! sarmanul de mine! striga ghebosul înspaimantat. Vin hoții! Fugi! Ba nu fugi, caci n-ai vreme de fuga… Ascunde-te sub pat.

Florița – de frica, ce sa faca? – se ascunse sub pat. lar cei doisprezece hoți de codru veneau tot unul dupa altul, și înca din departare s-auzea cum ziceau ca au sa-l ucida, sa-i turteasca, sa-l taie bucațele pre ghebosul… Cum nu? cînd ei rabdau de foame… ei… hoți ca danșii!

Ghebosul le ieși în cale, ca sa-i roage de iertare și sa le spuna cum ca le-a facut mancari bune.

– Sa taci deloc! grai capitanul. Nu-mi priește mancarea pana ce nu ma spal cu sangele tau.

Dupa aceea intra în casa pentru ca s-aduca cuțitul cel mare; iara ceilalți prinsera pe ghebos și-l facura nod. Cand capitanul intra pe prag, el ramase stand uimit în loc; i se parea ca asta casa neteda și curata nu e a lui.

-Mai oameni! grai catre cei de afara, veniți încoace!

– Ce e? întrebara cei de-afara.

Veniți cand zic!

Cand hoții pașira pe prag, ei privira înca mai uimiți decat capitanul la casa lor… Așa privind, le trecu de manie și iarași le veni foamea; se așezara unul dupa altul la masa. Ghebosul, ca și omul care era s-o pațeasca, se facu sprinten, fugi la vatra și intra cu mancarurile în casa.

Cand capitanul sîmți mirosul aburilor din zeama:

– Mai! grai catre ghebos, pentru ca mi-ai curațit casa, te lasam pana dupa pranz.

Dupa aceea lua lingura, gusta din zeama și o purta prin gura.

– Ce mancare e asta? întreba dupa aceea.

– Zeama, cu cinste sa fie zis, zeama calduța, raspunse ghebosul.

– Buna mancare! grai capitanul. Lua dupa aceea lingura, dete la fiecare hoț cate trei linguri, și ce ramase își ținu sie.

Hoții își mancara particica și dupa aceea privira, lingandu-se pe buze, la particica capitanului. Ghebosul intra cu carnea cea de pui.

– Ce e aceasta? întreba capitanul.

– Pui, pui fript, raspunse ghebosul.

Capitanul. își taie o bucațica, gusta și apoi grai catre ghebos:

– Mai! asta s-o fi adus tu mai înainte! Pentru ca ne-ai facut atat de bune mancari, noi cu toții te iertam!

Dupa aceea lua cuțitul, taie la fiecare hoț cate o bucațica și ce ramase își ținu sie.

Hoții își mancara bucațelele, dupa aceea începura sa priveasca la bucațile capitanului, lingandu-se pe degete… Iara capitanul de la o vreme începu sa rasufle cu greu și sa manance cu țaraita, numai de ici, de colea cate o bucațica, cate un fir, ca și omul care ar manca și nu mai poate manca de satul ce e, saracul…

– Frate capitane, grai unul dintre hoții cei flamanzi, tu te-ai saturat: da-ne noua ce a ramas! 5

– Ce? îi zise capitanul, sau n-ați avut și voi: asta o țin pentru mine – pentru ca s-o mananc deseara.

– Sa nu fie suparare, grai ghebosul, mai sunt înca și alte mancari.

– Auziți voi? zise capitanul, celelalte sunt ale voastre.

– Ba nu! graira hoții, noi vrem sa mancam din asta, caci asta e buna!

Vorba din vorba: hoții începura a se certa… Unii ca asta, alții, ca ceea; treaba sta rau, și daca ghebosul n-ar fi intrat cu purceii cei fripți în casa, zau nu cred ca nu s-ar fi întamplat un lucru nesfarșit. Cînd însa mirosul fripturii le intra în nas, îndata se stamparara.

– Ce e aceea? întreba capitanul.

– Purcel, purceluș fript! raspunse ghebosul.

Capitanul gusta… Așa ceva pana acuma nici în vis n-a gustat.

– Mai prostule! grai catre ghebos, acuma trebuie sa aduci tu pe acesta? Sa mi-l pui mie pe sara, și dete puii la ceilalți hoți.

– Sa ne dai purcel! graira hoții, ai zis ca ce vine e al nostru.

– Ce? sau n-ați zis voi ca puii sa vi-i dau? zise capitanul maniindu-se urat.

…

O vorba nu zic mai mult! Hm! aceea nu e gluma cand capitanul zice așa vorbe catre tovarașii sai flamînzi… Poate acuma fiecare sa știe ce e aceea cînd unsprezece hoți se bat cu capitanul lor… Sarmana de Florița! daca ar fi știut ea cum ca asta are sa fie din mancarile cele bune… Zburau, Doamne, sabiile, cuțitele și fel de fel de lucruri, și se bateau hoții precum se bat nourii în capete și se prapadesc… Așa lucru n-a fost înca de cand e lumea!

Și Florița? Bun e sufletul bun! Doamne, bun e! bun ca și darul și mana lui Dumnezeu! Cand hoții se bateau, sfaramau și prapadeau mai a pieire, Florița nu se mai putut rabda, ci ieși de sub pat și se puse tocmai în mijlocul lor, și cum s-a pus, a stat acolo între ei, între hoții cei înfricoșați, batauși și hoți de codru.

Ce-a fost dupa aceea, cum s-a facut, cum s-a sfarșit, aceea e acuma treaba lor… Oare, Doamne… cand vede cineva pe Florița, s-ar mai putea bate și supara, i-ar mai putea veni gand rau și neîmpacat? Hoții stetera toți încremeniți, și amuțira, și scapara sabiile, cuțitele și fel de fel de lucruri ce aveau în mana: li se parea cum ca a venit pedeapsa lui Dumnezeu asupra capetelor lor, ca sa-i traga la socoteala pentru pacatele lor cele multe în rautatea lor cea mare și înfricoșata și hoțeasca… Iara Florița le grai în graiul ei cel bland:

– Nu va suparați, badișorilor, ca, daca doriți, iarași va fac mancarile înca mai bune și mai calduțe decat cum au fost cele de astazi.

Hoților li se parea ca cerul s-a daramat asupra lor, și munții, și codrii, cand auzira vorba Floriței… De aici înainte Florița ramase la casa hoților; îi îngriji, îi curați, le facu mancari bune, îi ținu la povești frumoase și la vorbe blande; iar hoții nu se mai mișcara de-acasa. Le parea ca de aici înainte nici n-au ce sa cerce în lume… Așa merse asta pîna ce li se sfarșira mancarile: ajunsera ca abia mai aveau bucate pentru trei zile și trei nopți. Apoi nici unul nu voia sa se urneasca de acasa pentru ca sa caștige; fiecare voia sa taie lemne, sa faca foc, sa spele, sa mature, sa varuiasca, sa îngrijeasca gradina cea cu flori, sa faca adeca dupa placul și dorința Floriței.

Într-o zi, Florița merse în gradina cea cu flori, ca sa vada cum și ce, și afla ca un porc salbatec a facut mare zguduire printre straturi și, afland, tare și mult s-a întristat. Hoții, cum auzira, toți cu toții sarira la puștile cele ruginite și mersera și gonira și nu se oprira pana ce nu-l împușcara pe porcul cei salbatec. Cînd capitanul, care era cel mai sprinten dintre toți, venea cu el în spate, așa pașea de falos, așa privea de mandru, încat erai sa crezi c-a stat de vorba cu Sf. Petru… De aici înainte fiecare hoț voia sa fie cel mai harnic, mai de treaba și mai voinic. Ghebosul, cel mai înțelept dintre danșii, îi împarți în doua: șase inși trebuiau sa mearga în toata ziua la, caștig, iar alții șase aveau sa ramîna acasa pentru ca sa lucreze dupa porunca ghebosului și dorința Floriței.

Cei mai isteți dintre hoți se dusera în cetatea împaratului și cumparara cu mulți bani fel de fel de lucruri frumoase și le adusera, ca sa le puna la capataiul Floriței, așa ca nimeni sa nu știe cine le-a pus… Și apoi li se înnebuneau mințile cînd vedeau cum ca Floriței îi sare inima de bucurie cînd dimineața își afla carpele cele frumoase la capataiul patului. Așa curgea traiul hoților de cand ei au dat de Florița și așa traiul Floriței de cand ea a dat de hoți. Îți rîde inima cînd îți aduci aminte!

Hei! dar lumea e rea! Bag sama, nici Dumnezeu nu vrea ca în lume sa fie numai bine! Crașmarița dupa multa vreme iarași privi în cautatoare, iarași întreba, cautatoarea iarași îi raspunse și iarași facu vorba cu Baba Boanța… Ce-ți e muierea vicleana! nici în fundul lumii nu-ți lasa pace și trai bun…

Baba Boanța își facu trebile, afla cum și ce e cu Florița și unde se afla ea, porni apoi în cale catre codrul cel vestit… Cînd ea era s-ajunga la casa hoților, afla ca vede niște oameni vorbind: erau cei șase hoți ce stau cu ghebosul la sfat. Ea lua șapte frunze verzi de pe creanga unui stejar, grai asupra lor cateva cuvinte ce sunau a vraja, sufla de trei ori asupra lor. Baba n-a suflat bine, pîna ce frunzele se veștejira și hoții adormira toți șapte, unul dupa altul.

Acuma Baba Boanța intra la Florița în casa, spuse cum ca-i aduce „sanatate și voie buna” de la maica sa cea buna; îi dete apoi un inel de aur, frumos și rotund. Florița – dar de unde sa poata gandi rau prin capul ei! – ea trase inelul pe degetul cel mijlociu și nici nu-l trase cum se trage, pana ce și cazu la pamant.

Dupa ce Boanța își facu treaba, ea își lua carja de dupa cuptor și o șterse din cale. Nu-i venea la socoteala ca sa stea înca mult, fiindca știa cum ca multa vreme n-are sa treaca pana ce hoții se vor trezi din somn. Și hoții cei din codru, zau! nici pentru o Boanța nu sunt lucru de gluma.

Cînd hoții intrara în casa și cand ceilalți sosira, știe acuma fiecare ce e acea cand doisprezece hoți de codru plang din ruptul sufletului, ancat pietrele se mișca… numai Florița nu se mișca, caci ea era moarta; moarta… ca și moarta. În durerea lor cea mare, n-avura încotro: hotarara s-o îmbrace frumos pe Florița, sa-i faca un mormant, și… vai ș-amar cînd vine pîna într-atata! Cum steteau ei însa așa langa mort, vazura ceva ce înca n-au vazut: inelul Boanței… Cat ce trasera inelul de pe deget, Florița își deschise ochii și se facu mai vie decat ce a fost candva. În bucuria lor cea mare, hoții mersera în cealalta zi în satul împaratului și cumparara toate inelele și tot aurul ce se afla în targ și-l detera Floriței, pentru ca sa nu mai primeasca de la alții. Și apoi grijeau Doamne! cum pot numai hoții sa grijeasca pe Florița, cand se tem ca o vor pierde.

Peste șapte luni, șapte saptamani și șapte zile, crașmarița iarași privi în cautatoare, iarași auzi vorbele suparatoare, iarași chema la sine pe Baba Boanța și iarași trimise primejdia asupra Floriței. Boanța facu ca și celalalt rand, și dupa ce adormira hoții iarași intra la Florița, îi zise „sanatate și voie buna” și îi dete o rochie de matase, graind:

– Iaca, ți-a trimis-o maica ta cea buna ca sa te împodobești cu ea.

Florița, de bucurie ca a primit veste de-acasa, îmbraca rochia ca sa vada cum îi șade. Nici nu trebuie sa spun ca asta data Florița cazu mai moarta. Boanța fugi mai iute, durerea hoților fu mai mare și învierea mai puternica și mai îmbucuratoare decat înainte de asta cu atate saptamani.

Acum hoții cumparara toate matasurile și frumusețile ce se aflau la neguțatorii cei mari și împaratești; iar îngrijirea lor se facu pe de șapte ori cate șapte mai mare decat ce a fost candva.

Peste noua luni, noua saptamani și noua zile crașmarița, acuma de a treia oara, adeca de a doua oara de a treia ora, iarași se fali catre cautatore cu frumusețea sa.

– Ești frumoasa, îi raspunse cautatoarea, dar Florița e mai frumoasa, de o suta și o mie de ori mai frumoasa decat ce-a fost ea însași candva, și traiește ca o împarateasa.

Dupa aceste vorbe, crașmarița n-a mai chemat pe Boanța la sine, ci și-a legat catrința și ea însași s-a dus la coliba babei. Ce-au vorbit, ce n-au vorbit, ce sfaturi au facut, aceea nu se poate spune… Bune ganduri cu de-a buna seama nu le-a trecut prin minte… Vai și amar de acela ce da de rau cu muierile!

Boanța se sufleca, acuma chiar de a treia oara, și aceea nu e gluma cand o vrajitoare ca și Boanța se sufleca, cum înainte de asta nu s-a mai suflecat înca… De asta data nici nu porni pe picioare, ci în miez de noapte, calarind pe o prajina stramba… Mare primejdie trebuie sa fi fost în gandul ei ca s-a opintit atat de babește!

De cand Florița murise în doua randuri, hoții nu mai dormeau nici ziua, nici noaptea, ci stau la paza, cum stai cand de mare necaz și primejdie te temi. Pentru ca nu cumva sa-i cuprinda somnul, unul dintre ei totdeauna trebuia sa se culce pe un pat de spini, iara subt pat era jaratec viu și înfocat… Boanța vazu ca acuma cu una, cu doua n-are s-o ispraveasca; ea facu dar lucruri, vrajitorii și fel de fel de taine, încat mintea curata nici nu le putea gandi… Pentru ca sa adoarma pe hoți, ea acuma nu facu vraja cea mai mica, cu frunzele de stejar, ci vraja cea mai mare și nemaipomenita, încat ți se ridica perii în varful capului cand gandești la ea. Lua un ac subțirel și mic, dar mic și subțirel, încat nici cu vîrful limbii nu puteai sa-l simțești, dar înca sa-l vezi cu ochii, împunse doisprezece stejari cu acest ac, grai o mulțime de zicali încalcite, se-ntoarse de trei ori peste cap, și hoții, toți doisprezece, împreuna cu ghebosul, chiar și acela de pe spini și jaratec, adormira ca morți.

Cand Boanța intra, acuma de a treia oara, în casa la Florița, ea nu zise numai „sanatate și voie buna”, ci alte vorbe care de care mai frumoase și mai dulci, cum vorbesc adeca babele cînd voiesc sa-ți strice firea… iara Floriței îi sarea inima de bucurie cînd auzea atata veste buna și frumoasa de la „ai sai”.

– Sa te împodobesc ca pe o împarateasa, mi-a poruncit maica-ta cea buna, grai Boanța într-un tarziu. Sa-ți pieptan eu parul și sa ți-l…

De unde ar putea Florița sa nu faca precum a dorit maica-sa cea dulce? Ea lasa ca Boanța sa o pieptene, și Boanța o pieptana, atata de frumos o pieptana, atat de frumos îi împleti parul, încat i se încurcau ochii cand privea la ea și nu știa pe unde o vede mai frumoasa. Dar Boanța nici nu fuse gata cu pieptanatul, pana ce Florița și cazu moarta, mai moarta decat ce a fost candva în viața ei… Boanța i-a fost împletit firul morții în par.

Dupa ce Boanța își facu pacatul, ea se sui pe prajina cea strîmba și se departa mai rapede decat Vantoasele.

Cand hoții aflara cum ca iarași nu e bine, ei defera a fugi care încotro, a se opinti din ruptul sufletului, ca doara cumva sa învie pe Florița și de a treia oara. Îi trasera inelele de pe degete, îi dezbracara rochia, îi luara salba de pe piept: dar Florița ramase moarta, și hoții cei doisprezece – hoți grozavi din fundul codrului – încet-încet, unul dupa altul, începura sa planga, nu cum plang copiii, ci cum plange omul cand vede ca acuma toate s-au sfarșit, ca de aci înainte nu mai are ce sa faca. Cand Florița fu cu totul dezbracata, hoții încetara a plange și ramasera cu toții încremeniți: li se opri suflarea și-i parasi sufletul.

– S-o despletim! grai ghebosul.

– Sa fereasca Dumnezeu! raspunse capitanul; așa de frumos numai ea știe împleti cu degetele ei cele marunțele!

– Da, da! zisera ceilalți hoți! Daca a venit acuma pana într-atata, sa fie macar și moarta precum a fost mai frumoasa-n viața.

De aci înainte hoții multa vorba nu facura; nici n-aveau ce sa-și mai zica: îmbracara pe Florița în cele mai frumoase giulgiuri, îi puse fiecare cate un crinișor pe frunte, alesera cel mai frumos copac din codru, facura un coșciug, cum ei îl știau a face mai frumos, așezara pe Florița în coșciug și-i aprinsera la cap o lumina de ceara curata, topita tocmai din fagurele în care a fost sa fie matca albinilor… Dupa ce le gatira astea, cautara cea mai înalta poiana din codru și unde erau cele mai multe flori, facura un mormant de trei ori mai adanc decat ce era de lat și de trei ori mai lat decat era de lung… și apoi… saruta fiecare pe

Florița în mijlocul frunții și o luara, și o dusera…

– Ho! stați! grai ghebosul cand vazu ca hoții voiesc sa arunce pamant asupra Floriței. Pamant pe trupul ei? Nu va temeți de maica lui Dumnezeu?

Hoții toți, unul dupa altul, lasara pamantul din mana; le venea sa intre în pamant de rușinea pacatului ce era sa faca.

Cand erau sa porneasca catre casa, nici unul nu putea sa faca începutul: erau legați de pamant și simțeau ca acasa nu au ce sa mai caute… Se așezara dar jur împrejur pe langa mormantul Floriței și privira… privira, pana ce, privind, murira toți doisprezece, unul dupa altul. Doisprezece hoți au murit și ghebosul împreuna cu danșii… Sarmanii de ei! mai c-au fost oameni de treaba. Bag sama așa a fost sa fie…………………………………………….

Multa, foarte multa vreme a stat Florița așezata în mormant; pe langa mormant, peste pamantul ce sta în jurul gropii, au fost crescut tot flori din flori, care de care mai frumoase și nemaipomenite, și florile nu cresc ca și bureții peste noapte… Dupa multa vreme dara, feciorul împaratului a venit cu mulți oameni și cu mare treaba ca sa vaneze prin codru… Deodata auzira cum fac cainii mare larma și multa latratura. Feciorul împaratului trimise pe cațiva argați dintre cei mai tari la inima, ca sa vada ce e, cum și pentru ce.

Argații venira și spusera ca s-au adunat cainii într-o poiana înalta și luminoasa și, suindu-se pe un damb cu flori, toți cu toții, cu mic cu mare, au început nu sa latre, ci sa urle, cum urla cainele cand vede bufnița strigand pe hornul casei, ori cand arde casa stapanului sau, sa urle adeca a primejdie.

Feciorul cel de împarat – fecior de împarat adeca, care nu se mulțumește cu una, cu doua – porunci argaților sa-l aștepte și se duse ca sa vada el cu ochii și s-auda cu urechile lui de treaba canilor. Cand simțira canii apropierea stapanului lor, ei încetara a da semn de primejdie și detera a-și mișca cozile. Hei! dar din loc nu se mișcara pîna ce nu pași feciorul cel de împarat în florile cele frumoase… Fecior de împarat, fecior de împarat… doisprezece oameni împietriți nu sunt gluma! zau, și chiar un fecior de împarat trebuie sa tresara cand îi vede printre flori – și apoi cand privi în mormant? Feciorului de împarat îi paru cum ca chiar și al lui suflet a împietrit cînd vazu pe Floa-rea Codrilor… El a vazut multe fete de împarat: Florița e însa Florița… Cînd vazu dar ca Florița e moarta, el se întrista, dupa aceea se supara și, mai la urma, atata de grozav se amarî, încat îi venea ca sa ia lumea în gheare și așa sa deie cu ea de pamant, încat toata sa se sfarme, ca nici samanța sa nu ramana de ea!

Ei! dar feciorii cei de împarat sunt scurți la vorba. „Daca n-am vazut-o vie, s-o vad cel puțin moarta”, ași zise el, și apoi merse la argați, le porunci ca sa porneasca catre casa. Numai doi oameni credincioși ținu la sine, și cînd se facu noapte, cu acești doi împreuna scoasera pe Florița din mormant și o dusera prin ascuns la curtea împaratului… Dupa ce Florița fu bine pusa, ca nimeni sa nu afle de ea, feciorul împaratului porunci argaților sa taca despre cele ce au facut și vazut și n-au mai vazut, și-și facu treaba mai departe. El alese cele mai frumoase douasprezece case ce se aflau în curtea împaratului, așeza pe Floarea Codrilor în cea mai frumoasa dintre ele, porunci ca douaspreze fete, cele mai sprintene, sa grijeasca pe Florița zi și noapte, sa o așeze într-un leagan de aur și sa o legene ca și cand ar fi vie. Fața Floriței și acuma era rumena; crinișorii de pe fruntea ei nici acuma n-au veștejit și parul ei și acuma tot atat de frumos era pieptanat și împletit; feciorul cel de împarat dete porunca aspra ca nimeni sa nu atinga fața, crinișorii și parul… De aici înainte, Fat-Frumosul împaratesc, de dimineața pîna seara și de seara pîna dimineața, nu se mișca de la leaganul Floriței: privea, privea în fața cea frumoasa, pîna ce adormea privind și cu ochii deschiși.

Cele douasprezece fete ce aveau sa grijeasca pe Florița nu mai încetau a-și sparge capul asupra poruncii aspre ce li s-a dat. „Oare pentru ce sa nu atingem crinișorii și pentru ce sa nu-i despletim parul? și daca am face, ce s-ar face? cum ar fi?” se întrebau ele în gandul lor. Așa e muierea! n-are odihna pana ce nu afla ce ar dori sa știe.

– Știți voi ce? grai cea mai șireata dintre ele. Feciorul împaratului doarme: aide s-atingem și sa despletim; pana cand el se trezește, noi iarași facem precum a fost.

La astfel de lucruri multa vorba nu fac muierile: ele începura sa despleteasca pe Florița, și cum o despletira, îi scoasera firul morții din par; iara Florița, Floarea Codrilor, se facu mai vie, mai frumoasa și mai sprintena decat ce a fost candva în viața ei. Cînd fetele vazura morții razand, ele, înspaimantate și învrajbite, fugira care încotro. Din larma ce facura se trezi și feciorul cel de împarat. Acuma poate fiecare sa știe ce e aceea cand feciorul cel de împarat vede pe Floarea Codrilor chiar vie, privește în ochii ei cei blanzi și aude vorba ei cea dulce. Înfricoșat, și grozav, și nemaipomenit de frumos lucru trebuie sa fie așa ceva.

Feciorul împaratului nici trei vorbe n-a grait pana ce a și mers vestea în curte cum ca „iaca așa și așa”, ca s-a întamplat adeca ce s-a întamplat cu minune și cu taina nepriceputa; și cand a venit împaratul cel batran ca sa vada ce e, cum și pentru ce, el atat de tare s-a speriat, încat îi înnegrira perii capului și înjuni cu șaptezeci și șapte de ani! Dupa ce oamenii se dezmeticira, Florița stete de vorba cu ei și le spuse cum și ce, de unde și pana unde, iaca încoace și încolo, adeca toata întamplarea și patimele ei. Împaratul cel batran asculta, precum asculți la copilași cand încep sa vorbeasca, asculta adeca ancat îi sta rasuflarea în loc, și precum asculta, el tare și foarte mult se supara cînd auzea cate toate despre suferințele sarmanei de Florița; iara cand asta înceta cu vorba, el grai catre ea cu vorba lui cea blanda și împarateasca:

– Fatul meu, draga mea! bunul Dumnezeu a voit ca sa vii tu la casa mea, sa îmi fii mie nora și nevasta feciorului meu.

Florița nu zise nimic, ci privi numai așa cu coada ochiului la cel voinic frumos fecior de împarat… iara feciorului i se facura vorbele nod și crampița tocmai pe varful limbii.

Pana ce zici „una, doua, trei”, vestea despre cununia feciorului de împarat ajunse pîna în cele patru colțuri ale lumii. Pana și orbii și șchiopii pornira în cale, ca sa vina, sa vada și sa nu mai uite cat vor trai. Crașmarița cea frumoasa nici ea nu se putea sa ramana acasa: se gati dar, cum numai ea știa, și cand fuse gatita, iarași întreba pe cautatoare, acuma de a șaptea oara, – de-a șaptea oara, asta nu e gluma!

– Frumoasa, zau! raspunse cautatoarea, dar Florița e mireasa de împarat!

Cînd crașmarița auzi aceste vorbe, ea porunci ca sa lase tot vinul sa curga, sa sparga toate vasele, și porni catre fiica sa cea draga și ginere-sau împaratesc.

Se facu apoi o nunta, o cununie și un ospaț decat care mai vestit și mai minunat de cand e lumea n-a fost: chiar și copiii cei de țigan mancau cu linguri de aur, iar dupa ce-au mancat și le duceau cu sine acasa, ca sa le aiba și sa țina minte. Dupa nunta, împaratul porunci ca sa se faca o casa cu pareții de oglinda, sa se adune cele mai frumoase neveste din țara și sa închida pe crașmarița cea vicleana cu ele, pentru ca sa vada și, vazand, sa se surpe în gandul ei, cum ca nu-i ea cea mai frumoasa în țara.

Iar Florița și feciorul cel de împarat traira fericiți și fara suparare, cum traiesc oamenii buni la suflet și înțelepți la minte, încat vestea despre ei ajunse chiar și pana la noi…