N-aş fi putut sa sfarşesc mai bine luna mai, decat cu vizita de azi dimineaţa. Sunase clopoţelul şi alergam sa deschid, cand auzii pe tata ca striga cu totul cuprins de mirare:
— Ce, tu eşti, Gheorghe?
Era gradinarul ce-l avusesem la vila noastra din Chieri.
Plecand de la noi, şi-a aşezat familia la Cordova şi a plecat în Grecia, unde a lucrat trei ani la drumul de fier. Debarcase numai în ajun la Genova şi venea chiar de la gara. A cam îmbatranit, însa este tot vesel şi rumen la faţa. Tata îl chema în casa, dar el nu primi şi întreba îndata cu sfiala, facandu-se foarte serios:
— Va rog, spuneţi-mi ce-mi face familia? Cum merge micuţa mea Gigia?
— Toţi erau foarte bine, acum vreo doua zile, raspunse mama, care, recunoscand glasul lui Gheorghe, venise la intrare.
Gheorghe se înveseli.
— Slava ţie, Doamne! grai el, cu totul înduioşat. Nu în-drazneam sa ma duc la Institutul de surdo-muţi, pana nu voi afla mai întai ce face Gigi, biata fata! Îngaduiţi-mi, va rog, sa-mi las aici legatura asta, ca sa ma reped pana acolo. Sunt trei ani de cand n-am vazut-o!
Tata îmi spuse:
— Du-te şi tu cu el, Enrico.
— Iertaţi-ma, va rog, numai un cuvant, zise gradinarul în pragul uşii.
Tata îl întrerupse zicandu-i:
— Dar, ia spune-mi, treburile cum ţi-au mers?
— Bine! raspunse el. Mulţumesc lui Dumnezeu! Am strans ceva parale. Dar vreau sa întreb: a învaţat ceva mica mea muta? Cand am lasat-o era ca un biet dobitoc, nu price-pea nimica, sarmana fiinţa! De, ce sa spun? Eu nu ma prea încred în fagaduielile şcolilor astea. A învaţat semnele? Nevasta-mea mi-a scris în mai multe randuri: fata noastra învaţa sa vorbeasca, face progrese! Însa eu îmi ziceam: Ce-mi foloseşte mie, ca ea vorbeşte prin semne, daca nu ştiu sa le fac şi eu?! Cum o sa ne înţelegem! Biata fetiţa! Acelea sunt bune ca sa se înţeleaga între ei: un nenorocit cu altul. Dar bine şi atat! Dar cum merge de altfel? Spuneţi-mi, va rog?
Tata zambi uşor şi îi zise:
— Nu-ţi spun nimic, o sa vezi singur; du-te, du-te, şi nu-i rapi nici macar un minut din fericirea de a te revedea.
Plecaram. Institutul e aproape. Pe cand mergem cu paşi grabiţi, gradinarul îmi vorbea cu mahnire:
— Saraca fata! Sa se nasca ea cu aşa un pacat! N-am avut nici macar fericirea s-o aud zicandu-mi tata; şi ea nu m-a auzit niciodata zicandu-i fata mea! Cand ma gandesc ca n-a rostit şi nici macar n-a auzit în viaţa ei graindu-se un singur cuvant, ma cuprinde groaza. Nu ştiu cum sa-i mulţumesc domnului acela milostiv, care a platit cheltuielile de intrare în Institut. Pacat ca n-a putut s-o primeasca înainte de a fi împlit opt ani. E de trei ani acolo. Acum are unsprezece anişori. Ia spune-mi, domnule Enrico, a crescut? E vesela?
— Mai ai puţina rabdare şi o sa o vezi singur! îi raspunsei eu, iuţind pasul.
— E departe Institutul? întreba el. Eram plecat cand a dus-o nevasta-mea acolo, aşa ca nu ştiu unde e!… Mi se pare ca am ajuns! adauga.
Într-adevar, tocmai sosisem. Intraram în sala de vizite şi un îngrijitor veni sa ne întrebe ce poftim.
— Sunt tatal copilei Gigia Voggi, zise gradinarul, te rog cheam-o îndata!
— Fetele sunt în curte! raspunse îngrijitorul. Ma duc sa vestesc pe doamna profesoara!
Gheorghe nu mai putea nici sa vorbeasca, nici sa stea la un loc de neastamar, se uita la tablourile de pe pereţi, fara sa vada nimica.
În sfarşit, uşa se deschise şi intra o profesoara ţinand de mana o fata îmbracata cu o rochiţa alba, vargata cu roşu şi cu un şorţ alb. Tatal şi copila se privira mai întai o clipa, apoi scoasera un ţipat şi se aruncara unul în braţele altuia.
Fetiţa plangea şi se ţinea cu amandoua mainile de gatul tatalui sau.
Tatal se departa puţin ca sa o priveasca de sus pana jos, apoi zise cu bucurie:
— Ce mult a crescut! Ce frumoasa s-a facut, saraca fata! scumpa mea muta! Doamna, dumneata eşti profesoara ei? Te rog, spune-i sa-mi faca cateva semne, doar voi înţelege ceva din ele. O sa ma silesc sa le învaţ şi eu cu încetul. Te rog, spune-i sa-mi zica ceva, aşa cum vorbeşte ea!
Profesoara zambi şi spuse copilei rar şi lamurit, uitandu-se drept în faţa ei:
— Cine este domnul care a venit sa te vada?
Iar fetiţa zambi şi raspunse cu un glas gros, straniu, oarecum salbatic, dar foarte limpede:
— Este tata!
Gradinarul se dadu un pas înapoi şi striga ca un nebun:
— Vorbeşte! Se poate! Se poate, Doamne, aşa minune! Vorbeşte, fata mea? Spune-mi, vorbeşte sau visez? Apoi o lua în braţe şi o saruta de mai multe ori pe frunte.
— Doamna profesoara! grai el, spune-mi te rog, cum s-a facut aceasta? Eu credeam ca vorbeşte prin semne, şi vad ca vorbeşte, vorbeşte ca oamenii. Te rog, desluşeşte-mi şi mie minunea aceasta?
— Domnule, raspunse profesoara, metoda semnelor nu se mai întrebuinţeaza. Acum avem o alta metoda noua. N-ai auzit despre aceasta?
— Nu ştiu nimic! raspunse gradinarul, uimit. Lipsesc de trei ani din ţara, poate chiar ca mi-a şi scris nevasta şi eu n-am înţeles. Sunt cam greu de cap. O, draga fetiţa, acum ma înţelegi, îmi auzi glasul! Ia raspunde-mi mie, ma auzi? Auzi ce-ţi spun eu?
— Nu, omule! zise profesoara, nu-ţi aude glasul, pentru ca este surda; înţelege dupa mişcarea buzelor cuvintele ce i se spun, dar n-aude vorbele şi n-aude nici macar pe acelea pe care le pronunţa. Le spune pentru ca am învaţat-o litera cu litera, cum trebuie sa mişte buzele şi limba, şi ce suflare trebuie sa scoata din piept şi din gat ca sa-şi formeze glasul. Gradinarul asculta cu gura cascata şi nu pricepea nimic.
— Spune-mi, draguţa! zise el fetiţei, vorbindu-i la ureche, îţi pare bine, ca s-a întors tata?
El aştepta raspunsul. Fetiţa se uita nedumerita la el şi nu scoase nici o vorba. Tatal se tulbura.
Profesoara zambi, apoi zise:
— Nu ţi-a raspuns pentru ca nu ţi-a vazut mişcarea buzelor. I-ai vorbit la ureche. Întreab-o iaraşi, uitandu-te drept în faţa ei.
Tatal repeta întrebarea, uitandu-se la ea:
— Îţi pare bine ca s-a întors tata şi ca n-o sa mai plece?
Fetiţa care se uitase bine la gura lui, raspunse desluşit:
— Da, îmi pare bine ca te-ai întors, dar sa nu mai pleci niciodata!
Tatal o saruta, nebun de bucurie, apoi ca sa se încredin-ţeze ca într-adevar vorbeşte, îi puse o mulţime de întrebari:
— Cum o cheama pe mama ta?
— Antonia.
— Dar pe surioara ta?
— Adelaida.
— Cum se numeşte Institutul acesta?
— Institutul surdo-muţilor.
— Ştii sa-mi spui cat face doi ori zece?
— Douazeci!
Şi, pe cand ne aşteptam sa-l vedem razand de fericire, el deodata începu sa planga. Erau însa lacrimi de bucurie.
— Fii cu inima, îi zise profesoara. Trebuie sa te bucuri, iar nu sa plangi: nu vezi ca-ţi întristezi fata?
Gradinarul lua mana profesoarei şi o saruta de mai multe ori, zicand:
— Îţi mulţumesc din adancul inimii, scumpa mea doamna! Iarta-ma, nu sunt vrednic sa-ţi mulţumesc precum s-ar cuveni!
— Sa nu crezi ca fetita dumitale ştie numai sa vorbeasca, adauga profesoara. Ea ştie sa scrie şi sa citeasca, face socoteli şi cunoaşte numele tuturor obiectelor trebuincioase. Ştie de asemenea şi puţina istorie şi geografie. Acum e în clasa a II-a normala; cand le va face şi pe celelalte doua, o sa ştie sa se apuce de vreun meşteşug. Avem mulţi şcolari de-ai noştri în serviciul negustorilor, şi ei servesc pe muşterii tot aşa de bine ca oricare altul sanatos.
Gradinarul înmarmurise, parca i se întunecase mintea. Se uita la fata, scarpinandu-şi fruntea. Parca-ar fi vrut sa mai întrebe ceva şi nu cuteza.
Profesoara porunci îngrijitorului sa cheme o eleva din clasa pregatitoare, o fetiţa cam de opt anişori, ce intrase de curand în institut.
— Fetiţa aceasta, zise profesoara, este dintre acelea pe care le învaţam cele dintai elemente. Iata cum procedam: vreau sa o fac sa scoata sunetul e. Baga de seama.
Profesoara deschise gura, cum o deschidem cand rostim acest sunet, şi facu semn fetiţei sa o deschida şi ea tot aşa. Copila o imita. Atunci profesoara îi facu semn sa scoata glasul. Copila se sili, dar în loc de e, grai o.
— Nu, spuse profesoara, nu este bine.
Şi apucand amandoua mainile fetei, îşi puse una pe gat şi alta pe piept, apoi repeta e. Copila, simţind mişcarea gatului şi a pieptului profesoarei, deschise gura şi pronunţa foarte limpede pe e.
Tot astfel, profesoara o puse sa pronunţe pe c şi d, şi alte sunete, ţinand mereu pe pieptul sau manuşiţele copilei.
— Ai înţeles acum? zise ea gradinarului.
Bietul om înţelesese, dar parea şi mai mirat decat înainte de a fi înţeles.
— Aşa le învaţaţi sa vorbeasca? întreba el, dupa un minut de gandire, uitandu-se la profesoara. Aveţi atata rabdare, sa va ocupaţi de ele, luandu-le în parte una cate una? Şi aceasta o faceţi timp de ani întregi? O Doamne, dar dumneavoastra sunteţi nişte fiinţe sfinte, nişte îngeri! Nici nu se afla pe pamant vreo plata vrednica de o asemenea rabdare! Ce sa mai zic, saracul de mine, cand vad asemenea minuni? Lasa-ma, te rog, sa mai vorbesc puţin cu fiica mea!
Şi luand-o la o parte, începu s-o întrebe şi ea sa-i raspunda.
Bietul om radea cu ochii plini de lacrimi, batandu-şi genunchii cu palmele şi se uita la fiica sa, uimit de bucurie ca o auzea vorbind, apoi întreba pe profesoara, daca i se îngaduie sa mulţumeasca domnului director.
— Domnul director nu este acasa, raspunse profesoara. Dar poţi sa mulţumeşti unei alte persoane. Aici, fiecare copila este data în îngrijirea unei alte copile mai mari, care-i ţine loc de sora mai mare sau de mama. Fata dumitale este îngrijita de o surdo-muta de şaptesprezece ani, o fata foarte buna, fiica unui brutar. Ea-ţi iubeşte copila şi ţi-o îngrijeşte de minune. Sunt doi ani de cand o piaptana, o ajuta sa se îmbrace, o învaţa sa coasa, îi carpeşte rufele şi-i ţine de urat.
-Gigia, spune-mi cum o cheama pe maicuţa ta de aici?
Fetiţa zambi şi raspunse:
— Caterina Giordano! Apoi întorcandu-se spre tatal sau adauga: E foarte buna cu mine!
Îngrijitorul ieşi din odaie la un semn facut de profesoara şi se întoarse îndata însoţit de o surdo-muta blonda, voinica, cu chipul vesel şi îmbracata tot ca fetiţa, dar cu şorţul cenuşiu. Ea se opri în pragul uşii, roşie la faţa şi avand capul plecat, dar zambind. Era mare şi zdravana ca o femeie în toata firea, dar chipul îi era copilaros.
Gigia alerga la ea, o lua de mana ca pe o copila şi o duse la tatal sau, zicandu-i cu vocea sa cea groasa:
— Caterina Giordano!
— Ah! Draga copila, exclama tatal Gigiei, întinzand mana ca sa o mangaie, însa o retrase îndata şi adaugase: Buna copila! Dumnezeu sa-ţi ajute şi sa-ţi dea toate fericirile. Eu, care-ţi urez binele, sunt un lucrator cinstit, un sarman parinte, şi-ţi urez aceasta din tot sufletul!
Surdo-muta mangaia mereu pe mica Gigia, surazand şi ţinand ochii în jos. Gradinarul vorbea întruna şi se uita la dansa ca la o icoana.
— Daca vrei, poţi sa-ţi iei astazi fata, zise profesoara.
— Dar cum sa nu vreau! Desigur! O iau cu mine la Condova şi o aduc maine.
Fetiţa ieşi ca sa se pregateasca de plecare şi tatal sau continua: Sunt trei ani de cand n-am vazut-o! O iau cu mine la ţara, dar vreau mai întai sa ma plimb puţin cu ea prin oraş, ca sa o vada toţi. Vreau sa ma duc cu ea pe la prietenii mei, ca s-o auda ce bine vorbeşte. Ah, Doamne! Frumoasa zi fu şi asta. Zi de dulce mangaiere! Mulţumescu-ţi ţie, Doamne!
Fetiţa sosi şi tatal îi zise: Ia-ma de braţ, draguţa. Va mulţumesc din tot sufletul la toţi şi toate. O sa mai vin înadins, ca sa va mulţumesc!
Apoi, oprindu-se pe pragul uşii, ramase puţin pe ganduri şi, lasand jos mana fetei, se întoarse şi zise:
-Sunt sarac, cu toate acestea vreu sa dau şi eu partea mea acestui institut! şi, scoţand punga, lua din ea o moneda de douazeci de lire în aur şi o puse pe masa.
— Nu, nu, domnule! zise profesoara. Ia-ţi banii, eu nu-i pot primi. Ia-i, îi vei da directorului, cand îl vei vedea, dar sunt sigura ca nici el n-o sa ţi-i primeasca. Ai muncit prea mult, ca sa-i caştigi; pastreaza-i! Noi îţi suntem tot aşa de recunoscatori pentru generozitatea ce ai aratat, ca şi cum i-am fi primit.
— Ba nu! zise gradinarul, îi las deocamdata aici, şi apoi vom vedea.
Dar profesoara îi baga moneda în buzunar, fara ca sa-i dea timpul de a o împiedica.
Atunci, el nu mai cuteza sa zica nimic, dete din cap şi luandu-şi ziua buna de la profesoara şi de la tanara surdo-muta, îşi lua fetiţa de mana şi pleca pe uşa, spunandu-i vesel:
— Haide, haide, draguţa mea, vino draga tatii!
Iar fetiţa, plina de bucurie, cum ieşi pe poarta, grai cu glasul ei cel gros:
– Ce soare mare!
