Copii orbi

Profesorul este bolnav și îl înlocuiește cel dintr-a IV-a, care a fost la institutul de copii orbi.
Profesorul acesta este cel mai batran dintre toți: are parul alb ca lana; iar glasul, ca un vers duios și foarte placut. Ce de lucruri știe!
Abia a intrat în clasa și vazand pe un baiat legat la ochi, se apropie de banca și-l întreba ce are.
— Pastreaza-ți ochii, copile! îi zise.
Derossi îl întreba:
— Adevarat, domnule, ca ați fost profesor la școala copiilor orbi?
— Da, și în curs de mai mulți ani! raspunse el.
Derossi îl ruga foarte mult, sa ne povesteasca ceva despre copiii orbi.
Profesorul se întoarse la catedra.
Coretti întreba:
— Institutul orbilor nu e în strada Nizza?
— Voi, spuneți orbilor, zise profesorul, așa cum ați zice bolnavilor sau saracilor. Dar pricepeți voi bine înțelesul acestui groaznic cuvant? Ia gandiți-va puțin. Orb! Sa nu vezi niciodata nimic! Sa nu deosebești ziua de noapte, sa nu vezi nici cerul, nici soarele, nici pe parinții tai, nimic din tot ce ne înconjoara și pe ce punem mana! Sa fii necontenit cufundat într-un întuneric veșnic și ca îngropat în fundul pamantului! Ia încercați sa închideți ochii și gandiți-va ce ar fi daca v-ar osandi cineva sa ramaneți tot așa! Ați fi îndata cuprinși de spaima și vi s-ar parea cu neputința sa rabdați aceasta stare! Ați începe sa strigați crezand ca înnebuniți sau muriți.
Și cu toate acestea… bieții copiii! Cand intri pentru prima oara în Institutul orbilor, în timpul recreației, și îi auzi can-tand din vioara, din flaut, vorbind tare și razand; cand îi vezi urcand și coborand scarile sprinteni și tot fuga, ocolind dormitoarele singuri și fara a fi calauziți, n-ai crede niciodata ca acei nenorociți nu vad. Trebuie sa-i observi bine. Sunt printre ei tineri de șaisprezece, chiar de optsprezece ani, voinici și veseli, care rabda orbia cu oarecare ușurința, ba chiar și cu semeție. Dar se înțelege din expresia severa și mandra a chipurilor lor, cat au suferit înainte de a se fi de-prins cu o atare nenorocire. Sunt alții cu chipurile palide și blande în care se vede o rabdare foarte mahnita, și se înțe-lege ca trebuie sa planga foarte mult în taina. Ah! Gandiți-va ca poate mulți din ei și-au pierdut vederea în cateva zile; ca alții au pierdut-o dupa mulți ani de suferințe, dupa multe operații chirurgicale foarte dureroase; ca mulți s-au nascut așa, într-o noapte care n-a avut niciodata zori de zi, ca au in-trat în lume ca într-o prapastie nemarginita și ca nu știu nici macar cum este chipul omenesc! Gandiți-va la ceea ce tre-buie sa fi suferit comparandu-se cu aceea care vad, întrebandu-se pe ei însuși:
— N-avem nici o vina, de ce oare atata deosebire între noi? Eu, care am stat mai mulți ani printre ei, cand îmi aduc aminte de acea clasa, de toți acei ochi închiși pentru tot-deauna, de toate acele lumini stinse, fara privire și fara viața… și ma uit apoi la voi, îmi pare cu neputința sa nu va credeți fericiți. Gandiți-va, sunt aproape douazeci și șase de mii de orbi în Italia. Douazeci și șase de mii de oameni, care nu vad lumina zilei: Înțelegeți? O armata careia i-ar trebui patru ceasuri ca sa treaca pe sub ferestrele noastre!
Profesorul emoționat, tacu. Nu se auzea nici o suflare în toata clasa. Derossi întreba daca este adevarat ca orbii au pipait mai fin, mai simțitor decat noi.
Profesorul raspunse:
— Da, așa e! Toate celelalte simțuri se desavarșesc la ei, tocmai pentru ca, fiind siliți sa înlocuiasca simțul vederii, celelalte sunt mai mult și mai bine dezvoltate decat simțurile acelora care vad. Dimineața, prin dormitoare, unul întreaba pe celalalt:
— A rasarit soarele? Și cel ce este mai sprinten, alearga iute și își ridica mainile în sus, ca sa simta daca razele soa-relui încalzesc aerul și alearga îndata, ca sa aduca vesela știre ca:
A rasarit soarele!
Ei își închipuiesc statura unui om dupa sunetul glasului. Noi judecam despre inima cuiva dupa privire; ei, dupa glas. Își amintesc vocea unui om dupa mulți ani. Ei pricep ca se afla mai mulți într-o odaie, chiar cand vorbește numai unul. Cu pipaitul, ei înțeleg daca o lingura este de tot curata, sau nu prea. Fetele deosebesc lana vopsita de cea nevopsita. Trecand pe ulița, ei cunosc mai toate pravaliile dupa miros, chiar pe cele unde noua ni s-ar parea ca nu este un miros. Ei arunca sfarleaza și dupa vajait se duc drept la ea, ca s-o ridice, fara sa greșeasca.
Alearga dupa cercuri, se joaca și cu popice, sau pe fran-ghie, ca și copiii care vad. Culeg chiar micșunele, fac rogojini și coșulețe, împletind paie de diferite culori foarte iute și bine, atat de fin este pipaitul lor. Pipaitul este vazul lor; cea mai mare placere a lor este sa ghiceasca faptura lucrurilor dupa pipait.
Oricine se simte mișcat, cand îi vede la muzeul indus-trial; acolo li se permite sa puna mana pe orice. Cu ce pla-cere apuca ei în mana corpurile ca sa vada din ce sunt fa-cute! Ei numesc pipaitul vedere.
Garffi întrerupse pe profesor, ca sa-l întrebe daca este adevarat ca bieții orbi învața sa socoteasca mai lesne decat ceilalți.
Profesorul raspunse:
— Da, așa e: ei învața sa socoteasca și sa citeasca. Au carți facute în scopul acesta cu litere scoase în relief. Ei le pipaie, le cunosc și ajung sa citeasca destul de iute. E curios lucru, sa-i vezi cum se roșesc cand fac cate o greșeala. Învața chiar sa scrie, dar scriu fara cerneala, pe o hartie groasa și tare cu o mica sula, cu care fac înțepaturi adanci, mai mult sau mai puțin gramadite, dupa un alfabet deosebit, al lor. Acele înțe-paturi cu varful sulei ies în relief pe partea cealalta, așa ca, întorcand foaia și trecand ușor degetele peste acele varfuri, ei pot sa citeasca ce au scris și chiar cele ce scriu alții. În acest chip, ei își fac compozițiile și își scriu scrisori. Tot așa scriu și numele; ei socotesc în gand lesne și repede caci nu sunt distrați ca noi prin vederea lucrurilor ce ne înconjoara.
Nu puteți sa va închipuiți cat le place sa asculte cand le citește cineva; cum baga de seama și cum își amintesc de toate; cum discuta între ei, chiar cei mici, chestiuni de isto-rie și de limba; stau cate patru sau cinci în aceeași banca, și fara sa se întoarca unul catre altul, cel dintai vorbește cu al treilea, al doilea cu al patrulea, tare și toți deodata, fara ca sa piarda un singur cuvant, așa este de subtil auzul lor. Ei dau examenelor mai multa importanța decat voi, va asigur, și iubesc pe profesorii lor mult mai mult decat voi. Recunosc pe profesor dupa pas. Înțeleg daca este vesel sau manios, sa-natos sau bolnav, numai din auzul unui singur cuvant. Ei țin foarte mult ca profesorul sa le dea mana, cand îi lauda, ca sa poata și ei, la randul lor sa-i arate recunoștința, strangandu-i mana.
Se iubesc între ei și sunt buni camarazi. În timpul recrea-ției se strang în grupuri, totdeauna aceiași. În școala de fete, grupele se formeaza mai ales din acelea care învața același instrument, adica pianistele, vioristele, stau între ele și nu se despart niciodata.
Orbii sunt foarte statornici în iubirea lor. Pentru ei, prie-tenia este o mare mangaiere. Se judeca între ei cu multa dreptate, caci au o adanca pricepere despre rau și bine, și nimeni nu se simte mai mișcat decat ei, cand li se povestește vreun fapt generos și mareț.
— Le place muzica? Canta bine? întreba Votini.
— Muzica le place cu deosebire și au mult talent, raspunse profesorul.
Muzica este bucuria, viața lor.
Copilașii orbi, care intra în institut, sunt în stare sa stea nemișcați în picioare ceasuri întregi, ca sa asculte la muzica. O învața foarte lesne și canta cu patima. Cand un profesor zice unuia dintre ei, ca n-are aptitudini pentru muzica, acela se simte umilit și totuși se pune pe o învațatura strașnica.
Daca ați auzit voi, ce muzica frumoasa se face la ei! Daca ați vedea cum canta cu fruntea ridicata, cu zambetul pe bu-ze, aprinși la fața, tremurand de emoție, uimiți la auzul ace-lei armonii, care lumineaza întunericul ce-i înconjoara: ați înțelege ca muzica este o dulce mangaiere, o mangaiere ce-reasca pentru ei. Ce bucurie pe ei, saracii, cand le zice profesorul:
— Tu ai sa te faci un artist! Acela dintre ei, care are mai mult talent pentru muzica, care este cel dintai la clavir sau la vioara, este privit de ceilalți ca un rege și toți au pentru el un fel de respect. Cand se ivește vreo neînțelegere între doi, se duc la el, ca sa-i judece. Cand doi prieteni se cearta, el îi împaca. Cei mai mici, carora el le da lecții de muzica, îl privesc ca pe un tata. Înainte de a se culca, toți se duc sa-i ureze noapte buna.
Cea mai mare placere a lor este sa vorbeasca despre mu-zica. Chiar în pat, tarziu, cat de somnoroși ar fi, ei tot mai vorbesc: de orchestre, de opere, de apariții.
Nici o pedeapsa nu poate sa fie mai aspra pentru ei decat aceea de a-i opri de la citire sau de la lecția de muzica; aceas-ta pedeapsa îi mahnește așa de adanc, încat nimeni n-are cruzimea sa le-o impuna; putem sa zicem ca muzica este pentru inima lor, ceea ce lumina zilei este pentru ochii noștri.
— Are voie sa mearga cineva, sa-i vada? întreba Derossi, pe profesor.
— Da, are, raspunse profesorul; însa nu va povațuiesc sa mergeți acum la ei; mai tarziu, cand veți fi mai mari, cand veți fi în stare sa pricepeți grozava lor nenorocire și sa simțiți toata compatimirea ce ei merita! Este o priveliște foarte trista! Închipuiți-va niște copii, care stau cu fața nemișcata la o fereastra deschisa, ca sa se bucure de aerul cu-rat, ca și cum ar privi livezile verzi și frumoase, munții albaș-tri pe care îi vedeți voi… și cand te gandești ca nu vad nimic! Ca nu vor vedea niciodata acea nespusa frumusețe, ți se strange inima! Cel puțin, orbii din naștere, care n-au vazut niciodata lumea, aceia n-au nici o parere de rau, caci nu-și pot închipui lucrurile cum sunt; de aceea nu ai așa mare mila. Dar sunt și copii orbi de curand, care-și amintesc înca totul, care înțeleg bine tot ce au pierdut, și aceștia au îndoita durere de a simți ca li se întuneca în minte, încetul cu încetul, pe zi ce trece imaginile cele mai scumpe, de a simți ca pier în amintirea lor ființele cele mai dragi! Unul din co-piii aceștia îmi spunea într-o zi cu o nespusa tristețe:
„Aș dori sa capat numai un minut vazul de odinioara, ca sa mai vad o data chipul mamei pe care nu mi-l mai amin-tesc!” Și cand mamele lor se duc sa-i vada, ei le pipaie obra-zul cu mainile, le pipaie bine pe frunte, pe barbie, pe urechi, ca sa-și închipuie cum sunt; le striga pe nume de mai multe ori, ca și cum le-ar ruga sa li se arate înca o data.
De acolo ies plangand chiar și oamenii haini la suflet. Cand ieșim de acolo, ni se pare ca suntem o excepție, și va-zand casele, cerul și lumea, ne folosim de o favoare nemeri-tata! Sunt încredințt ca oricare dintre voi, ieșind de acolo ar da bucuros o mica raza din lumina ochilor sai, ca sa stra-luceasca în ochii acelor sarmani copii, pentru care soarele nu are lumina și mama lor nu are chip.