…și tot astfel, daca închid un ochi vad mana mea mai mica decat cu amandoi. De aș avea trei ochi aș vedea-o și mai mare, și cu cat mai mulți ochi aș avea cu atata lucrurile toate dimprejurul meu ar parea mai mari. Cu toate astea, nascut cu mii de ochi, în mijlocul unor aratari colosale, ele toate în raport cu mine, pastrandu-și proporțiunea, nu mi-ar parea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi. Sa ne-nchipuim lumea redusa la dimensiunile unui glonte, și toate celea din ea scazute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupuindu-i dotați cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul și în proporțiunile în care le pricepem noi. Sa ne-o închipuim, caeteris paribus, înmiit de mare — același lucru. Cu proporțiuni neschimbate — o lume înmiit de mare și alta înmiit de mica ar fi pentru noi tot atat de mare. Și obiectele ce le vad, privite c-un ochi, sunt mai mici; cu amandoi — mai mari; cat de mari sunt ele absolut? Cine știe daca nu traim într-o lume microscopica și numai faptura ochilor noștri ne face s-o vedem în marimea în care o vedem? Cine știe daca nu vede fiecare din oameni toate celea într-alt fel, și nu aude fiecare sunet într-alt fel — și numai limba, numirea într-un fel a unui obiect ce unul îl vede așa, altul altfel, îi unește în înțelegere. — Limba? — Nu. Poate fiecare vorba suna diferit în urechile diferiților oameni — numai individul, același ramaind, o aude într-un fel.
Și, într-un spațiu închipuit ca fara margini, nu este o bucata a lui, oricat de mare și oricat de mica ar fi, numai o picatura în raport cu nemarginirea? Asemenea, în eternitatea fara margini nu este orice bucata de timp, oricat de mare sau oricat de mica, numai o clipa suspendata? Și iata cum. Presupuind lumea redusa la un bob de roua și raporturile de timp, la o picatura de vreme, secolii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, și în aceste clipite oamenii ar lucra tot atata și ar cugeta tot atata ca în evii noștri — evii lor pentru ei ar fi tot atat de lungi ca pentru noi ai noștri. În ce nefinire microscopica s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetatori, în ce infinire de timp clipa de bucurie — și toate acestea, toate, ar fi — tot astfel ca și azi.
…În fapta lumea-i visul sufletului nostru. Nu exista nici timp, nici spațiu — ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca padurea într-un sambure de ghinda, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de roua. Daca am afla misterul prin care sa ne punem în legatura cu aceste doua ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni și asirieni, atuncea în adancurile sufletului coborandu-ne, am putea trai aievea în trecut și am putea locui lumea stelelor și a soarelui. Pacat ca știința necromanției și acea a astrologiei s-au pierdut -cine știe cate mistere ne-ar fi descoperit în aceasta privința! Daca lumea este un vis — de ce n-am putea sa coordonam șirul fenomenelor sale cum voim noi? Nu e adevarat ca exista un trecut — consecutivitatea e în cugetarea noastra — cauzele fenomenelor, consecutive pentru noi, aceleași întotdeauna, exista și lucreaza simultan. Sa traiesc în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun — este oare absolut imposibil? Un punct matematic se pierde-n nemarginirea dispozițiunii lui, o clipa de timp în împarțibilitatea sa infinitezimala, care nu înceteaza în veci. În aceste atome de spațiu și timp, cat infinit! Dac-aș putea și eu sa ma pierd în infinitatea sufletului meu pan în acea faza a emanațiunii lui care se numește epoca lui Alexandru cel Bun de exemplu… și cu toate acestea…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cu drept cuvant cititorul va fi clatit din cap și va fi întrebat — prin mintea carui muritor treceau aceste idei? Existența ideala a acestor reflecțiuni avea de izvor de emanațiune un cap cu plete de o salbatacita neregularitate, înfundat într-o caciula de miel. Era noapte și ploaia cadea marunta pe stradele nepavate, stramte și noroioase ce trec prin noianul de case mici și rau zidite din care consista partea cea mare a capitalei Romaniei, și prin balțile de noroi ce împroșcau pe cutezatorul ce se încredea perfidelor unde treceau niște ciubote mari carora nu le-ar fi pasat nici de potop, cu atat mai vartos ca aveau turetci care îngropau în ele pantalonii individului conținut îndata ce timpul devenea problematic. Umbra eroului nostru disparea prin șiroaiele ploii, care dedera capului sau aspectul unui berbec plouat, și te mirai ce mai rezista torentelor de ploaie — hainele lui ude -sau metafizica. De prin crașme și pravalii patrundea prin ferestrele cu multe geamuri, mari și nespalate, o lumina murdara, mai slabita înca prin stropii de ploaie ce inundase sticlele. Pe ici pe colo trecea cate un romanțios fluierand; cate un mitocan cu capul lulea de vin își facea de vorba cu pareții și cu vantul; cate-o femeie cu fața înfundata în capșon își desfașura trecatoarele umbre prin spațiul neguros, asemenea zeilor întunecați din epopeile nordice… Dintr-o crașma deschisa s-auzea o vioara schingiuita. Metafizicul nostru se apropie sa se uite și razele patrunsera prin ușa și-i lovira fața. Nu era un cap urat acela a lui Dionis. Fața era de acea dulceața vanata alba ca și marmura în umbra, cam trasa fara a fi uscata, și ochii taiați în forma migdalei erau de acea intensiva voluptate pe care o are catifeaua neagra. Ei înotau în orbitele lor — un zambet fin și cu toate astea atat de inocent trecu peste fața lui la spectacolul ce-l privea. — Ce era adica: Un baiet de țigan cu capul mic într-o palarie a caror margini erau simbolul nimerit al nemarginirii, cu ciubote în care ar fi încaput întreg și într-un surtuc lung de-i ajungea la calcai și care fara îndoiala nu era al lui, schinjuia c-un arcuș ce ramasese în cateva fire de par și, cu degetele uscate, pișca niște coarde false care țarliau nervos, iara împrejuru-i framanta pamantul un ungur lung, cu picioarele goale bagate în papuci mari umpluți cu paie. Oricat de neplacut sa fi fost spectacolul pentru simțul estetic al calatorului meu, el avu o influența salutara asupra eroului nostru care, trezit din fantaziile sale metafizice, baga de sama ca ploaia-l udase pana la piele. El intra într-o cafenea de alaturi, ca sa se usuce. Ridicandu-și caciula cea mițoasa, vedem o frunte atat de neteda, alba, corect boltita, care coincide pe deplin cu fața într-adevar placuta a tanarului meu. Parul numai cam prea lung curgea în vițe pana pe spate, dar uscaciunea neagra și salbateca a parului contrasta placut cu fața fina, dulce și copilareasca a baietanului. Își puse în cui paltonul ud și, la aroma îmbatatoare a unei cafele turcești, ochii lui cei moi și straluciți se pierdura iar în acea intensiva visatorie care sta cateodata atat de bine baieților, pentru ca seriozitatea contrasteaza totdeauna placut cu fața de copil. Între acești muri afumați, plini de mirosul tutunului, de trancanirea jucatorilor de domino și de cadențata bataie a unui orologiu de lemn, ardeau lampi somnoroase raspandind dungi de galbena lumina prin aerul apasat. Dionis facea c-un creion un calcul matematic pe masa veche de lemn lustruit și adesea suradea. Surasul sau era foarte inocent, dulce l-am putea numi, și totuși de o profunda melancolie. Melancolia în varsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o existența -cum sunt multe la noi — fara de speranța și, afara de aceea, determinat prin naștere la nepozitivism. În introducerea acestor șiruri am surprins unele din cugetarile care-l preocupau în genere — și c-un asemenea cap omul nu ajunge departe — și mai cu seama cel sarac — și Dionis era un baiet sarac. Prin natura sa predispusa, el devenea și mai sarac. Era tanar — poate nici optsprezece ani — cu atat mai rau… ce viața-l așteapta pe el?… Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur… și aceasta libertate de alegere în elementele de cultura îl facea sa citeasca numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufleteasca atat de visatoare. Lucruri mistice, subtilitați metafizice îi atrageau cugetarea ca un magnet — e minune oare ca pentru el visul era o viața și viața un vis? Era minune ca devenea superstițios? Adesea își închipuise el însuși cat de triști, cat de lungi, cat de monotoni vor trece anii vieții lui — o frunza pe apa. Lipsit de iubire — caci n-avea pe nimeni în lume, iubitor de singuratate, în neputința sufleteasca de a-și crea o soarta mai fericita, el știa ca în „aceasta ordine a realitații”, cum o numea el, nu-l va întalni nici un zambet și nici o lacrima -neiubit și neurat de cineva, se va stinge asemenea unei scantei dupa care nu-ntreaba nimenea — nimenea-n lume. Casa lui de pustnic, un colț întunecos și painjinit din arhiva unei cancelarii, și atmosfera leneșa și flegmatica a cafenelei — asta era toata viața lui. Cine-ntreaba daca și el are inima, daca și lui i-ar placea sa umble frumos îmbracat, cum sunt întrebați atația copii — daca și el ar dori — sa iubeasca? Sa iubeasca — ideea aceasta îi strangea adesea inima. Cum ar fi știut el sa iubeasca! Cum ar fi purtat pe maini, cum s-ar fi închinat unei copile care i-ar fi dat lui inima ei! Adesea și-o închipuia pe acea umbra argintie cu fața alba și par de aur — caci toate idealele sunt blonde
— și parca simțea mainuțele-i calde și înguste în mainile lui, și parca-i topea ochii sarutandu-i, și parca i se topea sufletul, ființa, viața, privind-o… vecinic privind-o.
Pe ici pe colo pe la mese se zareau grupe de jucatori de carți, oameni cu parul în dezordine, ținand carțile într-o mana ce tremura, plesnind din degete cu cealalta înainte de-a bate, mișcandu-și buzele fara a zice o vorba și tragand din cand în cand cu sorbituri zgomotoase cate-o gura din cafeaua și berea ce le sta dinainte — semn de triumf! Dincolo unul scria cu crida pe postavul verde al biliardului; unul cu palaria nalta pe ceafa și cu mainile unite pe spate, c-o țigara lunga în gura a carei independența era marginita numai de buzele individului, se uita — dracu știe, cu interes ori așa numai la un portret a lui Dibici-Zabalkanski atarnat în afumatul perete. Orologiul, fidel interpret al batranului timp, suna de 12 ori din limba sa de metal, spre a da lumii, ce nu-l asculta, sama ca se scursese a 12-a ora a nopții. Dionis se porni spre casa. Afara ploaia încetase și, prin mrejele și valurile de nouri negri-vineți, luna trecea palida și rece. În mijlocul unei gradini pustii, unde lobodele și buruienele crescuse mari în tufe negre-verzi, se înalțau ochii de fereasta sparta a unei case vechi a carei streșina de șindrila era putreda și acoperita c-un mușchi care stralucea ca bruma în lumina cea rece a lunii. Niște trepte de lemn duceau în catul de sus al ei. Ușa mare deschisa în balconul catului de sus se clatina scarțaind în vant și numai într-o țațana, treptele erau putrede și negre — pe ici pe colo lipsea cate una, așa încat trebuiai sa treci doua deodata și balconul de lemn se clatina sub pași. El trecu prin hațișul gradinii și prin zaplazurile naruite și urca iute scarile. Ușile toate erau deschise. El intra într-o camera nalta, spațioasa și goala. Pereții erau negri de șiroaiele de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var; cercevelele ferestrelor se curmau sub presiunea zidurilor vechi și gratiile erau rupte, numai radacinile lor ruginite se iveau în lemnul putred. În colțurile tavanului cu grinzi lungi și mohorate painjenii își exercitau tacuta și pașnica lor industrie; într-un colț al casei, la pamant, dormeau una peste alta vo cateva sute de carți vechi, multe din ele grecești, pline de învațatura bizantina; în alt colț, un pat, adica cateva scanduri pe doi capriori, acoperite c-un mindir de paie și c-o plapoma roșie. Înaintea patului o masa murdara, al carei lemn grunzuros de vechime era taiat cu litere latine și gotice; pe ea hartii, versuri, ziare rupte, broșuri efemere din cate se-mpart gratis, în fine, o neordine într-adevar paganeasca. Luna își varsa lumina ei cea fantastica prin ferestrele mari, albind podelele de pareau unse cu crida; pereții posomorați aveau, pe unde ajungea lumina lunii, doua cuadrate mari argintoase, ca reflectare a ferestrelor; panzele de painjin straluceau vioi în luna și deasupra carților dorminde în colț se ivea o îngereasca umbra de om. Era aninat într-un cui bustul în marime naturala a unui copil ca de vro optsprezece ani, cu par negru și lung, cu buzele subțiri și roze, cu fața fina și alba ca taiata-n marmura și cu niște ochi albaștri mari sub mari sprancene și gene lungi negre. Ochii cei albaștri ai copilului erau așa de straluciți, de un colorit atat de limpede și senin, încat pareau ca privesc cu inocența, cu dulceața lor mai femeiasca asupra spectatorului. Cu toate ca acel portret înfațișa un chip îmbracat barbatește, însa mainile cele dulci, mici, albe, trasurile feței de o paloare delicata, umeda, stralucita, moale, ochii de o adancime nespusa, fruntea uscata și femeiește mica, parul undoind, cam prea lung — te-ar fi facut a crede ca e chipul unei femei travestite. Visatorul Dionis se opri în dreptul acelui portret care sub lumina plina a lunii parea viu, ochii lui erau plini de o superstițioasa nerozie, el șopti încet și cu glasul înecat de lacrimi: „Buna sara, papa!”, umbra parea ca-i surade din cadrul ei de lemn -el s-apropie și saruta mainile portretului, apoi fața, gura, ochii cei de foc vanat. Înecat de iubire pentru o ființa ce nu mai exista, ar fi dorit ca etern sa ție asta noapte cu aerul racoare limpezit de lumina lunii, vecinic ar fi dorit sa ție dulcea, neînțeleasa, dar atat de fericita lui nebunie. Va sa zica asupra acestui chip își concentrase el amorul lui, atata forma avea pustiita, sarmana lui viața — un portret!… Da, era tatal sau, cand fusese în varsta lui de acum. Muma-sa, o femeie palida, nalta, blonda, cu ochii negri, îi vorbise adesea de tatal sau; de acel copil cine știe cum ratacit în clasele poporului de jos. Misterios, fara sa spuie cuiva secretul numelui lui, el ședea în casa preotului batran a carui fiica era Maria. Ei se iubira. În toata ziua el îi promitea ca taina sufletului sau își va avea sfarșitul, ca el o va lua de soție, ca o soarta aurita o așteapta. Dar într-o zi el primi o scrisoare cu sigil negru — o deschise — o citi — o rupse bucați și cu ea mintea sa… o copie de pe un testament parea a fi dupa cat se putea pricepe din bucațile rupte. El muri în spitalul de alienați… palid, mut pana-n ultimul moment, preocupat pare ca de a ascunde un secret mare.
Fructul amorului acestor oameni fu Dionis. Vaduvita sa muma îl crescu pe el cum putu din lucrul mainilor ei — maini delicate de doamna — fața ei palida ca ceara, ochii ei de-o întunecata blandețe aveau numai pentru el grija și înțelegere — pentru el -și pentru portret. De copil înca el admira ochii cei frumoși ai portretului ce luceau ca vii în orbitele lor. Ce frumos a fost papa! zicea el surazand și muma-sa, auzindu-l, își ștergea într-ascuns lacrimile ei.
— Ochii? nu-i așa, Dionis — ochii!
— Da, mama!
— Acești ochi!… O daca i-ai fi vazut tu acești ochi vrodata în viața ta ți s-ar fi parut ca-i revezi în fiecare vanata stea a dimineții, în fiecare unda albastra, prin fiecare geana de nori. Cat era de frumos acest copil și ce tanar a murit! Frumoși au înmarmurit ochii lui în negurile gandirii mele, precum ar ramanea prin nouri, pe bolta întunecoasa, doua, numai doua stele vinete… Ș-apoi îl lua în brațele ei, îl dezmierda, îl saruta. Afara de ochii negri, care erau ai ei, era el întreg, el, copilul din portret. Ea îl crescu rau — dar cum se putea altfel — îl iubea așa de mult! Singura ei bucurie într-o viața fara speranța, fara viitor, fara mulțumire, ea nu mai avea dureri, nici bucurii decat acele ale copilului ei. Sufletul ei întreg era o reflectare umbroasa și trista a sufletului sau de copil. Ce gandea copilul cu mintea lui naiva, o vorba, un vis, o preocupa zile întregi — zile întregi putea medita asupra unui cuvant ieșit din nebunatica sa gura. Dara, consumata de lipse, ea se stinse într-o zi. În delirul ei, ea trase mana copilului ș-o ascunse în san, langa inima, s-o încalzeasca — un simbol al vieții ei întregi!
De-atunce fizionomia, surasul lui capatase acea umbra dulce de tristețe care îl facea atat de interesant — și irezistibil pentru bobocii pensionatelor. Dar lui însuși nici nu-i trecea prin minte ca pe el l-ar fi putut iubi cineva — pe el nu-l iubise nimeni în lume afara de muma-sa — cum l-ar fi putut iubi pe el, atat de singur, atat de sarac, atat de fara viitor! Nu-și are fiecare om, gandea el, familia sa, amicii, rudele, oamenii sai, ca sa-i iubeasca — cui ce-i pasa de mine? Cum traiesc voi și muri, de nimene plans, de nimene iubit.
Luna s-ascunse într-un nor negru spintecat în doua randuri de lungi fulgere roșii — casa se întuneca — și nu se mai vazu nici umbra din perete a portretului, nici umbra înalta a lui Dionis. El aprinse lumina.
Sa privim acum și la saracia iluminata de razele unei lumanari de sau bagate în gatul unui clondir ce ținea loc de sfeșnic. Ce vizunie -și aici, aici petrecea el vara și iarna. Iarna, de gerul cel amarnic, trasnea grinda în odaie, crașcau lemnele și pietrele, vantul latra prin gardurile și ramurile ninse; ar fi vroit sa doarma, sa viseze, dar gerul îi îngheța pleoapele și-i painjinea ochii. Surtucul lui pe langa acestea era mai mult urzeala decat batatura, ros pe margini, fudul la coate, de radea pare ca și vantul în urma lui. Oamenii cascau ironic gura cand îl vedeau… Și-n asemenea momente, în lungile și friguroasele nopți de iarna, crede cineva cum ca el, redus pana la culmea mizeriei, devenea trist? Așa era elementul sau. O lume întreaga de închipuiri umoristice îi umpleau creierii, care mai de care mai bizara și mai cu neputința. El baga de sama ca gandirile lui adesea se transformau în șiruri ritmice, în vorbe rimate, și atunci nu mai rezista de-a le scrie pe hartie… mai ales garafa goala era în stare de a-l umplea de cugetari melancolice…
Ah! garafa pantecoasa doar de sfeșnic mai e buna
Și mucoasa lumanare sfaraind saul și-l arde
Și-n aceasta saracie te inspira, canta barde –
Bani n-am mai vazut de-un secol, vin n-am mai baut de-o luna.
Un regat pentr-o țigara, s-umplu norii de zapada
Cu himere!… Dar de unde? Scarțaie de vant fereasta,
În pod miauna motanii — la curcani vanata-i creasta
Și cu pasuri melancolici meditand umbla-n ograda.
Uh! ce frig… îmi vad suflarea — și caciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravan — iar de coate nici ca-mi pasa
Ca țiganul, care baga degetul prin rara casa
De navod — cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
Cum nu sunt un șoarec Doamne — macar totuși are blana –
Mi-aș manca carțile mele — nici ca mi-ar pasa de ger…
Mi-ar parea superba, dulce o bucata din Homer,
Un palat borta-n perete și nevasta — o icoana.
Pe pereți cu colb, pe podul cu lungi panze de painjen
Roiesc ploșnițele roșii, de ți-i drag sa te-uiți la ele!
Greu li-i de mindir de paie și apoi din biata-mi piele
Nici ca au ce sa mai suga. — Într-un roi mai de un stanjen
Au ieșit la promenada — ce petrecere gentila!
Ploșnița ceea-i batrana, cuvios în mers pașește;
Cela-i cavaler… e iute… oare știe franțuzește?
Cea ce-ncunjura mulțimea i-o romantica copila.
Bruh! mi-i frig — Iata pe mana cum codește-un negru purec
Sa-mi moi degetul în gura — am sa-l prind — ba las saracul.
Pripașit la vro femeie, știu ca ar vedea pe dracul —
Dara eu — ce-mi pasa mie — bietul „îns!” la ce sa-l purec?
Și motanul toarce-n soba — de blazat ce-i. Mai motane,
Vina-ncoa sa stam de vorba, unice amic și ornic;
De-ar fi-n lume-un sat de mațe, zau! ca-n el te-aș pune vornic,
Ca sa știi și tu odata boieria ce-i, sarmane!
Oare ce gandește hatrul de sta ghem și toarce-ntruna?
Ce idei se-nșira dulce în mațeasca-i fantazie?
Vro cucoana cu-alba blana cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în șura, or[i] în pod în gavauna?
De-ar fi-n lume numai mațe — tot poet aș fi? Totuna:
Mieunand în ode nalte, tragic miorlaind — un Garrick,
Ziua tologit în soare pandind cozile de șoaric
Noaptea-n pod, cerdac și streșini heinizand duios la luna.
Filozof de-aș fi — simțirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apar
Și junimei generoase, domnișoarelor ce scapar
Li arat ca lumea vis e — un vis sarbad — de motan.
Sau ca popa, colo-n templul închinat ființei care
Dupa chip ș-asemanare a creat mațescul neam,
Aș striga: o motanime! motanime! Vai… Haram
De-al tau suflet motanime, nepostind postul cel mare.
Ah! Sunt pintre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte
Ce destinul motanimii îl desfașura-nainte!
Ah! atei, nu temeți iadul ș-a lui Duhuri — liliecii?
Anathema sit! — Va scuipe oricare motan de treaba,
Nu vedeți ce-nțelepciune e-n faptura voastra chiara?
O motani fara de suflet! — La sgariet el v-a dat ghiara
Și la tors v-a dat mustețe — vreți sa-l pipaiți cu laba?
Îi! ca în clondir se stinge capețelul de lumina!
Moșule, mergi de te culca, nu vezi ca s-a-ntunecat?
Sa visam favori și aur, tu-n cotlon și eu în pat.
De-aș putea sa dorm încalea. — Somn, a gandului odina,
O, acopere ființa-mi cu-a ta muta armonie,
Vino somn — ori vino moarte. Pentru mine e totuna
De-oi petrece-nca cu mațe și cu pureci și cu luna,
Ori de nu — cui ce-i aduce? Poezie — saracie!
Dar în asta sara Dionis era vesel fara sa știe de ce. La capețelul de lumanare ce sta în gatul garafei cu ochiul roș și bolnav, el deschise o carte veche legata cu piele și roasa de molii — un manuscript de zodii. El era un ateist superstițios — și sunt mulți de aceștia. Inițialele acestei carți cu buchii erau scrise ciudat cu cerneala roșie ca sangele, caractere slave de o evlavioasa, gheboasa, fantastica aratare. O astrologie mai mult de origine bizantina, bazata pe sistemul geocentrist, sistem care admite pamantul de centrul arhitecturii lumești și pe om de creatura pentru a carui placere Dumnezeu ar fi facut lumea. Titlul era scris și latinește: „architecturae cosmicae sive astronimiae geocentricae compendium” — învațatura despre a lumii oranduiala dumnezeiasca dupre cum toate pentru pamant a fi zidite se arata de catre înduratul Dumnezeu — de pe grecie pe romanie talcuita cu adaugire a înraurinței zodiilor asupra vieții omenești. Și cu o dedicațiune: „celui întru ființa sa nemarginit, întru fapturile manurilor sale minunat Dumnezeu spre vecinica lauda afierosita.” Tablele erau pline de schemele unei sisteme lumești imaginare, pe margini cu portretele lui Platon și Pitagora și cu sentințe grecești. Doua triunghiuri crucișe înconjurate de sentința: „Director coeli vigilat noctesque diesque, qui sistit fixas horas terrigenae.” Constelațiuni zugravite cu roș, calcule geometrice zidite dupa o închipuita și mistica sistema, în urma multe talcuiri de visuri, coordonate alfabetic — o carte care nu lasa nimic de dorit pentru a aprinde niște creieri superstițioși, dispuși la o asemenea hrana. La sfarșitul carții era zugravit Sf. Gheorghie în lupta cu balaurul — draga doamne simbol ce înfațișa adevarul nimicind neștiința. Aurul de pe spata legaturii de piele se ștersese pe alocurea și licurea pe la altele ca stropit cu peteala. Cu coatele așezate pe masa și cu capul în maini, Dionis descifra textul obscur c-un interes deosebit, pana ce capețelul de lumina începu a agoniza fumegand. Se stinse. El își apropie scaunul de fereastra, pe care o deschise și, la lumina cea palida a lunii, el întorcea foaie cu foaie uitandu-se la constelațiunile ciudate. Pe o pagina gasi o mulțime de cercuri ce se taiau, atat de multe încat parea un ghem de fire roș sau un painjiniș zugravit cu sange. Apoi își ridica ochii și privi visand în fața cea blanda a lunii
— ea trecea frumoasa, clara pe un cer limpede, adanc, transparent, prin nouri de un fluid de argint, prin stelele mari de aur topit. Parea ca deasupra mai sunt o mie de ceruri, parea ca presupusa lor ființa transpare prin albastra-i adancime… Cine știe — gandi Dionis — daca în cartea aceasta nu e semnul ce-i în stare de a te transpune în adancimile sufletești, în lumi care se formeaza aievea așa cum le dorești, în spații iluminate de un albastru splendid, umed și curgator.
În fața locuinței lui Dionis se ridica o casa alba și frumoasa. Dintr-o fereastra deschisa din catul de sus el auzi prin aerul nopții tremurand notele dulci ale unui clavir și un tanar și tremurator glas de copila adiind o rugaciune ușoara, pare ca parfumata, fantastica. El își închise ochii ca sa viseze în libertate. I se paru atunci ca e într-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra caruia licarea o luna fantastica și palida ca fața unei virgine murinde. E miaza-noapte. Pustiul tace, aerul e mort și numai suflarea lui e vie, numai ochiul lui e viu, pentru ca sa vada pe un nor de argint, în naltul cerului, un înger alb, îngenuncheat, cu mainile unite, care canta o rugaciune divina, adanca, tremuratoare: rugaciunea unei vergine. Întredeschise ochii și vazu prin fereastra arcata și deschisa, în mijlocul unui salon stralucit, o juna fata muiata într-o haina alba, înfiorand cu degetele ei subțiri, lungi și dulci clapele unui piano sonor și acompaniind sunetele ușoare a unor note dumnezeiești cu glasul ei dulce și moale. Parea ca geniul divinului brit Shakespeare expirase asupra pamantului un nou înger lunatec, o noua Ofelia. Închise iar ochii pana ce, recazut în pustiul cel lung, palatul alb se confunda cu nourul de argint și juna fata cu îngerul în genunchi. Apoi, strangand ochii silit și tare, a înecat visul sau în întuneric, n-a mai vazut nimic, ci auzea disparand, ca o suvenire întunecata, rugaciunea unei vergine. Muzica încetase de mult și el, cu totul în prada impresiunii sale, ținea înca ochii strans închiși. Cand se deștepta din reveria sa, fereastra de sus a palatului era deschisa, în salon întuneric și sticlele ferestrei straluceau ca argintul în alba lumina a lunii. Aerul era blond și varatic, iar razele lunii, patrunzand în camera lui Dionis, izbeau fața sa palida și umpleau sufletu-i plin de lacrimi c-o nespusa melancolie. „Da — repeta el încet ideea lui fixa
— sub fruntea noastra e lumea — acel pustiu întins — de ce numai spațiul, de ce nu timpul, trecutul”. Privi din nou la painjinișul de linii roșii — și liniile începura a se mișca. El puse degetul în centrul lor -o voluptate sufleteasca îl cuprinse — mai întai i se paru c-aude șoptirea acelor moșnegi batrani care, pe cand era mic, îi povesteau în timp de iarna, ținandu-l pe genunchi, povești fantastice despre zane îmbracate în aur și lumina, care duc limpedea lor viața în palate de cristal — și pare c-a fost ieri, ieri pare ca-și încalcea degetele în barba lor alba și asculta la graiul lor înțelept și șoptitor, la cuminția trecutului, la acele vești din batrani. El nu se mai îndoia… de o mana nevazuta el era tras în trecut. Vedea rasarind domni în haine de aur și samur, îi asculta de pe tronurile lor, în învechitele castele, vedea divanul de oameni batrani, poporul entuziast și creștin undoind ca valurile marii în curtea Domniei — dar toate erau înca amestecate.
Și liniile semnului astrologic se mișcau cumplit ca șerpi de jaratic. Tot mai mare și mai mare devenea painjinul.
— Unde sa stam? auzi el un glas din centrul de jaratic al carții.
— Alexandru cel Bun! putu el șopti cu glasul apasat, caci bucuria, uimirea îi strangea sufletul și… încet, încet painjinișul cel roș se largi, se diafaniza și se prefacu într-un cer rumenit de apunerea soarelui. El era lungit pe o campie cosita, fanul cladit mirosea, cerul de înserare era deasupra-i albastru, limpede, adanc, nouri de jaratic și aur umpleau cu oștirile lor cerul, dealurile erau încarcate cu sarcini de purpura, paserile-n aer, oglinzile raurilor rumene, tremuratorul glas al clopotului umplea sara chemand la vecernie, și el? — el — ce îmbracaminte ciudata! O rasa de șiac, un comanac negru — în mana lui cartea astrologica. Și ce cunoscute-i pareau toate. El nu mai era el. I se parea atat de firesc ca s-a trezit în aceasta lume. Știa sigur cum ca venise în camp ca sa citeasca, ca citind adormise. Camera obscura, viața cea trecuta a unui om ce se numea Dionis, ciudat — el visase! „Ah! gandi el — cartea mea mi-a facut șotia asta, în urma citirii ei am visat atatea lucruri extraordinare. Ce lume straina, ce oameni straini, ce limba, parca era a noastra, dar totuși straina, alta”… Ciudat! Calugarul Dan se visase mirean cu numele Dionis… pare ca se facuse în alte vremi, între alți oameni! Ciudat! „Ah meștere Ruben, zise el zambind — cartea ta într-adevar minunata este!… numai de n-ar ameți mintea; acuma simt eu, calugarul, ca sufletul calatorește din veac în veac, același suflet, numai ca moartea-l face sa uite ca a mai trait. Bine zici, meștere Ruben, ca egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metempsihoza lor. Bine zici cum ca în sufletul nostru este timpul și spațiul cel nemarginit și nu ne lipsește decat varga magica de a ne transpune în oricare punct al lor am voi. Traiesc sub domnia lui Alexandru-voda ș-am fost tras de-o mana nevazuta în vremi ascunse în viitorul sufletului meu. Cați oameni sunt într-un singur om? Tot atația cate stele sunt cuprinse într-o picatura de roua sub cerul cel limpede al nopții. Și dac-ai mari acea picatura, sa te poți uita în adancul ei, ai revedea toate miile de stele ale cerului, fiecare — o lume, fiecare cu țari și popoare, fiecare cu istoria evilor ei scrisa pe ea — un univers într-o picatura trecatoare. Ce adanc e evreul acesta”! — gandi el în sine despre dascalul Ruben.
El se scula din iarba cu cartea cea veche în mana. Departe, munții cu fruntea încununata de codri, cu poalele pierdute în vai cu izvoare albe. Nouri mari, rotunzi și plini pare-ca de vijelie treceau pe cerul adanc albastru; prin ei munții ridicau adancuri și coaste-n risipa, stanuri negre și trunchete despicau pe ici pe colo negurile și un brad se înalța singur și detunat pe-un varf de munte în fața soarelui ce apunea. Cand soarele intra în nouri, ei parura roșii și vineți, tiviți cu aur ce lumina dinapoia lor. Îngropau în gramezi de arcuri înalte, de spelunci adanci, suite una peste alta, lumina cerescului împarat, și numai din cand în cand, sfașiindu-se, se revarsa prin negrele lor ruine lacuri de purpura. Apoi, încet, se risipira în creți vineți, soarele cadea la vale și parea pe varful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri, apoi coborî printre crengi de par un cuib de rubin între ramuri, apoi, dupa trunchiul gros, arunca dungi rumene pe stanurile munților și facea ca ei sa-și aprinda jaraticul de argint al frunților lor
— pana ce se cufunda cu totul dupa munte, care sta negru și nalt, zugravindu-și în aerul albastru marginile lui tivite cu roșața. Însereaza încet, stelele mari izvorasc pe albastrele lanuri ale cerului și tremura voluptos în aerul moale și clar al serii și armonia campeneasca umple sara cu miile ei de glasuri, toate deosebite și toate contribuind la dulcea și voluptoasa somnoroșie a lunii.
Prin lumea rumena de apunerea frumoasa trece calugarul nostru, neluand parte la fermecata stare a firii, plin înca de impresiunile ciudatei sale întamplari. De departe se vad turnurile stralucitoare ale bisericilor Iașilor, casele frumos varuite, cu streșine vechi peste care varsa o viorie lumina rasaritoarea luna. El își grabi pașii, pana ce intra în targ. O ulița stramta, cu case vechi și harbuite a caror caturi de sus erau mai largi decat cele de jos, așa încat jumatatea catului de sus se razima pe stalpi de lemn și numai jumatate pe cel de jos, cerdacuri înalte, înaintite sub șandramale lungi, apasate, pline de mușchi negru-verde; iar în cerdacuri șed batranii vorbind de ale lor; fetele tinere ivesc fețele rumene ca marul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii, prin care vezi oale cu flori galbene ca de aur. Numai pe ici pe colo luna revarsa cate-o dunga lunga și îngusta în umbra uliței, pe ici pe colo trece cate-un om șuierand — încet, încet ulițele adorm, obloanele se-nchid, lumanarile se sting, paznicii de noapte trec cu capetele înfundate în mantale albe, și calugarul nostru trece ca o umbra aspru-zugravita prin lungile și întunecoasele ulițe.
El se opri înaintea unei case ce se ridica izolata în mijlocul unei ograzi pustii. Prin crapaturile obloanelor închise se zarea lumina. Casa era c-un acoperamant țuguit, pereții erau de piatra mica ca ceea cu care se pietruiesc fantanele și orice tencuiala cazuse de pe ele, încat parea o bucata din ruina unei cetațui. Obloanele erau mult mai largi decat ferestrele cele înguste, și la un cerdac ținut în aer de stalpi de zid în patru muchi[i] duceau dintr-o lature niște scari nalte, care ajungeau la jumatatea întregii înalțimi a casei. Nici un copac, nici un acaret pe langa casa; ograda cea mare cu iarba ei uscata se-ntindea galbuie în luna și numai o fantana își mișca gemand cumpana ei în vant. El sui iute scarile și batu tare în ușa tinzii. În tinda rasunara pași.
— Cine-i? întreba un glas adanc, dar liniștit.
— Eu, Dan. Ușa se deschise și drept în fața lui Dan se ivi un om nalt, cu barba lunga și sura, cu fruntea mare, iar pe creștet avea un fes mic, asemenea iarmurcei jidovești. El întinse calugarului mana și-l duse-n odaie. În dulapuri vechi de lemn simplu erau carți vechi legate în piele, cranii de oameni și paseri împaiete pe polițele din perete, un pat și o masa pline cu pergamente și hartii; iar în atmosfera, grea de mirosul substanțelor închise în fiole, faclia arunca o lumina turbure, roșie, galbena și somnoroasa.
Maistrul Ruben era un batran de o antica frumusețe. O frunte nalta, pleșuva, încrețita de gandiri, ochii suri, boltiți adanc în capul cel înțelept, și barba lunga, care curgea de sub adancii umeri ai obrazului pana pe pieptul întotdeauna cam plecat, îi da aratarea unui înțelept din vechime. Aratarea lui era liniștita — dar nu blanda; numai în împrejurul gurii musculoase se vedea o dulceața amarata de îndoieli. El este un evreu învațat, pribegit din Spania în Polonia, unde însa, neputand fi învațator public, pentru ca ramasese în legea lui, fusese chemat de Domnul Moldovei ca dascal de matematica și filozofie la Academia din Socola. Calugarul Dan e unul din școlarii Academiei, iar cu deosebire al maistrului Ruben, care-i împartașește toate îndoielile, dar și toate descoperirile lui tainuite. Înțeleptul evreu se uita cu oarecare curiozitate la fața visatoare a lui Dan.
— Ei?
— Pe deplin așa cum mi-ai spus-o, dascale — zise Dan — azi sunt încredințat ca vremea nemarginita este faptura a nemuritorului nostru suflet. Am trait în viitor. Îți spun, acuma am doi oameni cu totului deosebiți în mine — unul, calugarul Dan, care vorbește cu tine și traiește în vremile domniei lui Alexandru-voda, altul cu alt nume, traind peste cinci sute de ani de acum înainte.
— În șir, raspunse Ruben, poți sa te pui în viața tuturor inșilor care au pricinuit ființa ta și a tuturor a caror ființa vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au o simțire întunecata pentru pastrarea și marirea neamului lor. Sunt tot ei cei care renasc în stranepoți… Și asta-i deosebirea între D -zeu și om. Omul are-n el numai [în] șir ființa altor oameni viitori și trecuți. D-zeu le are deodata toate neamurile ce or veni și ce au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. D-zeu e vremea însași, cu tot ce se-ntampla-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a carui ape se întorc în el însuși, ori asemenea roții ce deodata cuprinde toate spițele, ce se-ntorc vecinic. Și sufletul nostru are vecinicie-n sine — dar numai bucata cu bucata. Închipuiește-ți ca pe o roata mișcata-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata învartindu-se, dar numai în șir, pe cand roata chiar în aceeași clipa e în toate locurile cuprinse de ea.
— Sunt încredințat, dascale, în privința vremii, dar nemarginirea — spațiul?
— Tot ca vremea, bucata cu bucata poți fi în orice loc dorit, pe care n-o poți parasi neumpluta. Știi ca în puterea unei legi: Nu este spațiu deșert. Dar este un mijloc pentru a scapa de aceasta greutate… o greutate impusa de trecatorul corp omenesc. Ai vazut ca în om e un șir nesfarșit de oameni. Din acest șir lasa pe unul sa-ți ție locul pe cata vreme vei lipsi din el. Se înțelege ca acesta nu va putea fi întreg caci, întreg fiind, ți-ar nega existența ta. În fapta însa, omul cel vecinic, din care rasar tot șirul de oameni trecatori, îl are fiecare langa sine, în orice moment — îl vezi, deși nu-l poți prinde cu mana — este umbra ta. Pe o vreme va puteți schimba firile — tu poți sa dai umbrei tale toata firea ta trecatoare de azi, ea-ți da ție firea ei cea vecinica, și, ca umbra înzestrata cu vecinicie, capeți chiar o bucata din atotputernicia lui Dumnezeu, voințele ți se realizeaza dupa gandirea ta… se-nțelege, împlinind formulele, caci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumii, formule pe care le ai toate scrise în cartea ce ți-am împrumutat-o.
— Meștere Ruben, oare cand voi ajunge sa pricep adancimea ta?
— Adancimea mea tu o ai în tine, numai înca nedescoperita. Crezi c-ai pricepe ceea ce zic daca n-ai fi de firea mea? Crezi ca te-aș fi ales de discipol al meu de nu te știam vrednic și adanc? Tu ești ca o vioara în care sunt închise toate cantarile, numai ele trebuiesc trezite de-o mana maiastra, și mana ce te va trezi înauntrul tau sunt eu.
— Daca în aceasta sara aș încerca sa ma duc într-un spațiu zidit cu totul dupa voia mea…?
— Vei putea-o… caci îl ai în tine, în sufletul tau nemuritor, nesfarșit în adancimea lui. Pe fila a șaptea a carții stau toate formulele ce-ți trebuiesc pentru asta. Și tot la a șaptea fila vei afla ce trebuie sa faci mai departe. Se-nțelege ca atunci trebuie sa ne desparțim pentru totdeauna; caci, în spații dorite, ziua va fi secol, și cand te vei întoarce nu vei mai gasi pe Ruben, ci un alt om, analog cu mine, pe care însa ușor îl vei gasi — numai poate el nu te va cunoaște, poate va fi pierdut tainele învațaturii lui și va fi om ca toți oamenii.
Învațaturi nu-ți mai dau, caci e de prisos; cand umbra ta, ca umbra înca, va începe a vorbi, ea va fi atotștiutoare și-ți va spune ce trebuie sa faci; cand te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi tu atotștiutor și în orice caz nu mai ai nevoie de mine. Dar vei fi bagat de sama o împrejurare: cartea mea, citind-o în șir, ramane neînțeleasa… dar orideunde-i începe, rasfoind tot la a șaptea fila, o limpezime dumnezeiasca e în fiecare șir. Aceasta e o taina pe care nici eu n-o pricep, și se zice ca unui om încredințat despre ființa lui Dumnezeu nici nu-i poate veni în minte cugetul ascuns în aceasta ciudata numaratoare. În zadar ți-i întreba și umbra… ea nu știe nimic despre aceasta taina. Se zice ca Diavolului înainte de cadere i-ar fi plesnit în minte aceasta obscura idee și de atuncea a cazut. De ți-ar veni în minte sa știi, se risipesc toate dimprejuru-ți, timp și spațiu fug din sufletul tau, și ramai asemenea unei crengi uscate, din care vremea asemene a fugit. Neștiind eu singur aceasta taina, caci, cum am spus, nici nu sunt în stare sa-mi treaca prin minte, nici nu te pot sfatui în aceasta privire.
Ruben își netezi încet barba și o adanca întristare era scrisa pe fața lui batrana și înțeleapta. Dan îi saruta mana. Nu erau sa se desparta pentru totdeauna? Ruben rupse cu degetele mucul cazut al lumanarii și se vazu în lumina vie ca ochii lui erau plini de lacrimi. Amandoi se sculara și Dan s-arunca la gatul lui, plangand ca un fiu ce n-are sa mai vada pe tatal sau.
Dar îndata ce ieși Dan, îndata ce coborase scarile cu cartea subsuori și ridicand cu mana lunga poala a rasei de șiac… casa se prefacu într-o peștera cu pereții negri ca cerneala, lumanarea de ceara într-un carbune plutitor în aer, carțile în beșici mari de sticla, la gura legate cu pergament, în mijlocul carora tremurau într-un fluid luminos și vioriu draci mici spanzurați de coarne, care zupaiau din piciorușe. Ruben însuși se zbarci, barba-i deveni lațoasa și-n furculițe ca doua barbi de țap, ochii îi luceau ca jaratic, nasul i se stramba și se usca ca un ciotur de copac și, scarpinandu-se în capul lațos și cornut, începu a rade had și strambandu-se: haha! zise, înca un suflet nimicit cu totul! Dracii se strambau razand în beșicile lor și se dadeau peste cap, iar Satana își întinse picioarele lui de cal, rasufland din greu.
— Mult a trebuit pan l-am prins în laț pe acest calugar evlavios, dar în sfarșit… haha… totuși… totuși… are sa-l nimiceasca batranul meu dușman. I-am spus ca nu-i poate veni în minte gandirea tainuita de numaratoarea carții?… trebui sa-i vie… trebui sa-i vie… Mie de ce mi-a venit? Pentru c-a trebuit sa-mi vie!…
Dan trecea iute printr-o parte de oraș în care locuia boierimea. Curțile albe ca argintul, cu cerdacuri și scari a caror scanduri curate și ceruite sclipeau în luna, [erau] pierdute în mijlocul unor pomete; pe marginea uliței, deasupra zaplazurilor, atarnau cate-o jumatate din ramurile arborilor gradinilor… șiruri de nuci cu frunze late, gutai și cireși… pe ici pe colo se zarea prin verdele întuneric al gradinilor cate o zare galbena prin obloanele închise… El mergea repede… numai din cand în cand trecea pe langa el cate-un tanar cavaler cu caciula țurcaneasca, înfașurat în mantaua a carei poala dindarat se ridica de sabia pe care-și lasa mana… pe alte locuri vedea pe cavaleri sarind gardurile și patrunzand prin gradini pana pe sub vo fereasta care se deschidea apoi în fața lunii, lasand sa se iveasca vro umbra alba care-și pleca capul tanar peste cercevele la umbra de sub fereasta. În alt loc unul acațat de gratii facea studii floristice unindu-și buzele cu ale celei ființe care-și scosese capul prin gratii… Numai pe ici pe colo auzea cainii urland la luna, paznicii de noapte care strigau, ori grupe de cavaleri care veneau de la vro petrecere nocturna. Ei rupeau frunze din crengile atarnate și le aruncau în urma calugarului span și palid… Stele pazeau taria, luna trecea ca un scut de argint prin întunericul nourilor, în aer era aur și în gradine miros ș-o umbra adanc viorie, rupta de dungi de lumina alba care trecea prin mreje de frunze ca prin strecuratori de lumina.
El ajunse acasa. El ședea într-o chiliuța din casele unui boier mare. Încet, trecu prin cerdacul cel lung deasupra caruia streșinile ieșite erau suspendate de stalpi albi… trecu ca o umbra și, cand intra în chilia lui, rasufla lung. Nu era sa întreprinda un lucru estraordinar?
— Întunericul îngreuiat cu miros de rașina a chiliei lui era patruns numai de punctul roș al unei candele care ardea pe o policioara încarcata cu busuioc uscat și flori de sub icoana îmbracata cu argint a Mantuitorului. Un greier ragușit canta în soba. El aprinse o lampa neagra, umpluta cu untdelemn; lumina ei fumega palpaind. Încet, încet ochiul luminii se roși… el se așeza la masa… deschise cartea cea veche cu buchile neclare și cu înțeles întunecat. Tacerea e atat de mare încat pare ca aude gandirea, mirosul, creșterea chiar a unei garofe roșii și frumoase ce creștea într-o oala între perdelele ferestei lui. Privea în peretele afumat la umbra sa proprie, mare și fantastica. Lampa falfaia lunga, ca și cand ar fi vrut s-ajunga tavanul, iar umbra lui… ca o mreaja neagra cu nasul lungit, cu caciula lasata pe ochi, parea ca începuse o vorbire întinsa cu el. Parea c-o întreaba cugetand… parea ca ea-i raspunde în cugetari deșirate… un dialog și cu toate astea, daca voia sa cuprinda realitatea lui, nu era decat un dialog al cugetarilor lui proprii, el cu sine însuși. Ciudat! Aceasta desparțire a individualitații lui se facu izvorul unei cugetari ciudate. El fixa aspru și lung umbra sa… ea, suparata de aceasta cautatura, prinse încet, încet conture pe perete și deveni clara, ca un vechi portret zugravit în oloi. El clipi cu ochii — ea redevenise umbra simpla.
E un moment mare, sa ma cuget mai întai — gandi el — dorit-am de cand sunt ceva pentru mine? numai pentru mine?… Nu. Din rugaciunile mele am lasat-o vreodata pe ea? Din gandirea mea a lipsit ea? Maria? O nu! — De cate ori am dorit vro putere extraordinara, numai pentru ea am dorit. Oh! — s-o duc într-un pustiu unde sa nu fie nimeni — nimeni decat eu și ea; sa cobor stelele cerului în întinderea alba, ca sa semene cu oștiri de flori de aur și de argint; sa sadesc dumbravi de dafin cu întunecoase carari, cu lacuri albastre și limpezi ca lacrima; ea sa alerge prin cararile tainuite, prefacandu-se a fugi de amorul meu și eu s-o urmaresc… Nu! fara ea ar fi raiul pustiu.
Și cine era ea, Maria? Era fiica spatarului Tudor Mesteacan, un înger blond ca o lacrima de aur, mladioasa ca un crin de ceara, cu ochi albaștri și cuvioși precum albastru și cuvios e adancul cerului și divina sa eternitate. Ades ea privise din cartea de închinaciune la fața adancita și palida a calugarului; o vazuse el ades rasarind — o floare în fereasta — și în nopți cu luna el își lepada rasa și-și punea mantie de cavaler, în care veghea sub sticlitoarele-i ferești… pana ce se deschideau, pana ce se ivea fețișoara ei palida de veghere și de amor, pana ce razele ochilor ei alunecau adanc în ochii lui cei negri. Cateva vorbe, o strangere de mana și disparea iar în parfumatul ei iatac, umpland nopțile cu dulci și neuitate visuri… Acuma se gandi asemene la ea.
Lampa sa falfaia mai fantastic, literele batrane ale carții capatau înțeles și se introduceau în visuri și-n cugete ce-i umpleau capul fara de voința, umbra lui începu iar a prinde conturele unei icoane în oloi, cu fruntea nalta, palida, pleșuva, cu buze vinete, cu parul de cateva fire sure, cu privirea fixa și profunda, pe care și-o ținti lung asupra carții deschise înaintea lui Dan. Umbra lui îi șoptea în ganduri lungi tocmai ceea ce voia el sa i se raspunda.
— Tu știi — cugeta umbra și el îi auzea cugetarile — știi bine ca sufletul tau din începutul lumii și pana acuma a facut lunga calatorie prin mii de corpuri din care azi n-a mai ramas decat praf. El singur n-o știe, pentru ca de cate ori s-a întrupat din nou, de atatea ori a baut din apa fara gust și uitatoare a Letei; și nimeni nu l-a însoțit în uitita lui calatorie decat eu — umbra corpurilor în care a trait el, umbra ta; cu fiecare ducere la mormant, cu fiecare naștere am stat langa ele; am stat la leaganul, voi sta la mormantul tau. Sufletul tau, fara ca azi sa și-o aduca aminte, a fost odata în pieptul lui Zoroastru, care facea ca stelele sa se mute din loc cu adancul grai și socoteala combinata a cifrelor lui. Acea carte a lui Zoroastru, care cuprinde toate tainele științei lui, sta deschisa înaintea ta. Veacuri au stat s-o dezlege și n-au putut pe deplin, numai eu pot s-o dezleg, pentru ca vorbeam din perete cu Zoroastru cum vorbesc astazi cu tine.
Dan vazu clar desparțirea ființei lui într-o parte eterna și una trecatoare. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreapta. El întoarse șapte foi și umbra prinse conturele unui bas-relief, mai întoarse înca șapte și umbra se desprinse încet, ca dintr-un cadru, sari jos de pe perete și sta diafana și zambitoare, rostind limpede și respectuos: Buna sara! Lampa cu flacara ei roșie sta între Dan și umbra închegata.
— Sa urmam — zise umbra torcand mai departe firul gandirilor sale, gandiri pe care Dan le auzea ca și cand ar fi fost propriile lui cugetari. Apropiindu-ți prin vraja ființa mea și dandu-mi mie pe a ta, eu voi deveni om de rand, uitand cu desavarșire trecutul meu; iar tu vei deveni ca mine, etern, atotștiutor și, cu ajutorul carții, atotputernic. Tu ma lași pe mine în împrejurarile tale, cu umbra întrupata a iubitei tale, cu amicii tai; ma condamni sa-mi uit vizionara mea ființa; iar tu întreprinzi o calatorie cu iubita ta cu tot, în orice spațiu al lumii ți-ar placea… în luna de pilda. Acolo vei trai un secul și ți se va parea o zi. Ba poți sa iei și pamantul cu tine, fara ca sa te supere. Îl prefaci într-un margaritar cu toarta și-l anini de salba iubitei tale; și crede-ma ca de mii de mii de ori mai mici, numai proporțiile dintre ei sa ramaie aceleași, oamenii s-or crede așa de mari ca azi. Timpul lor? O ora din viața ta va fi un veac pentru ei. Clipele vor fi decenii și-n aceste clipe se vor face razboaie, se vor încorona regi, se vor stinge și se vor naște popoare, în sfarșit toate prostiile de azi se vor întampla ș-atunci, se-nțelege ca-n diminuare analoga, absolut însa același lucru.
— Bine, zise Dan apucand mana cea rece și diafana a umbrei, te îndemn însa a scrie memoriul vieții tale, ca sa-l gasesc cand voi reveni pe pamant și sa-l recitesc. Tu ai o judecata rece și vei ști sa-mi descrii toata natura vizionara și înșelatoare a lucrurilor lumești; de la floarea ce cu naivitate minte, prin haina ei stralucita, ca e ferice înlauntrul gingașelor sale organe, pana la omul ce acopera cu vorbe mari, cu o ipocrizie vecinica care ține cat istoria omenirii, acel sambure negru și rau care-i radacina adevarata a vieții și a faptelor sale -egoismul sau. Vei vedea cum nu se minte în școala, în biserica, în stat, ca intram într-o lume de dreptate, de iubire, de sfințenie, pentru a vedea, cand murim, c-a fost o lume de nedreptate, de ura. Ah! cine ar mai vrea sa traiasca cand i s-ar spune de mic înca, în loc de povești, adevarata stare de lucruri în care va intra?
— Chemarea unui filozof? zise umbra surazand cu amaraciune — foarte bine! Ceea ce zici tu îmi hotaraște soarta. Îmi voi aprinde lampa ș-oi cauta oameni. Memoriile vieții mele le vei gasi în saltarul acestei mese, cand te vei întoarce. Eu singur voi fi mort și îngropat cand vei reveni tu, caci orele vieții tale vor fi șir de ani întregi pentru pamant. Întoarce înca șapte file și ține-ma de mana! Ce simți?
— Simt brațele mele pierind în aer și cu toate astea capatand puteri uriașe; simt cum, dezlipindu-se atomele greoaie ale creierilor mei, mintea mea devine clara ca o bucata de soare.
— Eu, zise umbra încet, simt întunecandu-se și pierind conștiința eternitații mele; simt îngreuindu-se ca sub plumb cugetarile mele… Mai întoarce șapte foi și metamorfoza reciproca va fi desavarșita.
Dan întoarse foile, șopti și umbra deveni om. Omul semana cu el și se uita sperios și uitit la Dan, fixandu-l ca pe o umbra, cu buzele tremurande și cu pași șovaitori. Dan era o umbra luminoasa. El ridica brațul lung și puternic în aer. Dormi! zise poruncitor. Orologiul zbarnai ragușit o ora… umbra întrupata în om cazu ca moarta pe pat. Iar Dan își lua lunga sa manta de-a umere, stinse lampa, pe varful degetelor trecu prin tinda și cand ieși afara închise ușa dupa sine și începu a merge încet, încet în lumina lunii pe stradele largi ale orașului, cu ferestrele și porțile închise, cu ziduri albe și galbenite de luna, cu perdelele lasate, cu cate un pazitor de noapte cu musteți înfundate în gulerul și gluga mantalei și c-o prajina subsuori; în fine, o liniște somnoroasa, un aer cald de vara, luna stralucita, stele de aur ce-și închideau pleoapele spre a le deschide iar, un cer albastru și fara nori, case înalte a caror streșini de olane se uitau în luna — iata tabloul! Pasurile lui de umbra nu se auzeau pe strada… se înfațoșa înfundat în manta, cu palaria peste ochi, și mergea astfel pe luminatele strade fara ca luna sa-i faca vro umbra pe ziduri, caci pe-a lui o lasase acasa, astfel încat el însuși nu-și parea a fi decat o umbra nepriceputa ce fugea pe murii caselor înșirate în rand. Casa din capatul uliții era galbena, cu ferești poleite de luna, cu perdele albe. El batu încet [în] fereastra.
— Tu ești? raspunse o voce draga și molatica.
— Eu… deschide fereastra… nu e nimeni pe strade, nu te poate vedea nimeni, și apoi chiar de te-ar vedea…
Fereastra se deschise-ncet, perdeaua se dete într-o parte și dintre creții ei aparu frumos și palid capul blond al unui înger. Luna-i cadea drept în fața, încat ochii ei albaștri straluceau mai tare și clipeau ca loviți de o raza de soare. Sub alba haina de noapte de la gat în jos se tradau boureii sanilor și mainuțele și brațele ei albe și goale pan în umeri se-ntinsera spre dansul și el le inunda cu sarutari. Un moment, și el sari prin fereastra, îi cuprinse gatul ei gol, apoi îi lua fața în maini și o saruta cu atata ardoare, o stranse cu atata foc, încat îi parea c-a sa-i beie viața toata din gura ei.
— Iubito — zise el încet netezindu-i parul ei de aur — iubito! vino cu mine în lume.
— Unde?
— Unde? Oriunde. Vom trai așa de fericiți acolo unde vom fi, neturburați de niminea; tu pentru mine, eu pentru tine. Din visurile noastre vom zidi castele, din cugetarile noastre vom adanci mari cu mii de undoiete oglinzi, din zilele noastre veacuri de fericire și de amor. Aide!
— Dar ce va zice mama, zise ea, cu ochii plini de lacrimi. Umbra ei se rasfrangea în perete. Dan se uita fix într-acolo; umbra se desprinse încet și se înalța pe-o raza de luna spre a cadea în pat.
— Cine-i acolo — zise Maria tremurand pe pieptul lui.
— Umbra ta, raspunse el zambind — ea ramane în locul tau… vezi-o cum doarme.
— O! ce libera și ușoara ma simt — zise ea c-o voce de un timbru de aur. Nici o durere, nici o patima în piept. O! îți mulțamesc… Și ce frumos îmi pai tu acuma… pare ca ești altul… pare ca ești din alta lume.
— Vino cu mine, șopti el la ureche-i, vino prin oștiri de stele, prin tarii de raze, pana ce, departe de acest pamant nenorocit și negru, îl vom uita, pentru ca sa nu ne mai avem în minte decat pe noi.
— Haide dar, șopti ea încunjurandu-i gatul cu brațele ei albe și lipindu-și gurița de buzele lui.
Sarutarea ei îl umplu de geniu și de-o noua putere. Astfel îmbrațișați, arunca neagra și stralucita lui mantie peste umerii ei albi, îi încunjura talia strangand-o tare la piept, iar cu ceilalta mana fluturand o parte a mantiei se ridicara încet, încet prin aerul luciu și patruns de razele lunii, prin nourii negri ai cerului, prin roiurile de stele, pana ce ajunsera în luna. Calatoria lor nu fuse decat o sarutare lunga.
El puse jos dulcea lui sarcina pe malul mirositor al unui lac albastru ce oglindea în adancu-i toata cununa de dumbravi ce-l încunjura și deschidea ochilor o lume întreaga în adanc. El își lua calea iar spre pamant. Aproape de pamant, el șezu pe coastele unui nour negru și se uita lung și cugetator pentru ultima oara asupra pamantului. Lua cartea lui Zoroastru, deschise unele file și începu a citi județul pamantului, și fiecare litera era un an, fiecare șir un secol de adevar. Era ceva înfricoșat cate crime au putut sa se petreaca pe acest atom atat de mic în nemarginirea lumii, pe acest bulgare negru și neînsemnat ce se numește pamant. Farmaturile acelui bulgare se numesc imperii, infuzorii abia vazuți de ochii lumii se numesc împarați, și milioane de alte infuzorii joaca, în acest vis confuz, pe supușii… El își întinse mana asupra pamantului. El se contrase din ce în ce mai mult și iute, pana ce deveni, împreuna cu sfera ce-l încunjura, mic ca un margaritar albastru stropit cu stropi de aur și c-un miez negru. Marimea fiind numai relativa, se înțelege ca atomii din miezul acelui margaritar a carui margini le era cerul, a carui stropi soare, luna și stele, acei pitici nemarginit de mici aveau regii lor, purtau razboaie, și poeții lor nu gaseau în univers destule metafore și comparațiuni pentru apoteoza eroilor. Dan se uita cu ocheana prin coaja acelui margaritar și se mira cum de nu plesnește de mulțimea urii ce cuprindea. Îl lua și, întorcandu-se, atarna în salba iubitei sale albastrul margaritar.
Și ce frumos facuse el în luna! Înzestrat cu o închipuire urieșeasca, el a pus doi sori și trei luni în albastra adancime a cerului și dintr-un șir de munți au zidit domenicul sau palat. Colonade — stanci sure, streșine — un codru antic ce vine în nouri. Scari înalte coborau printre coaste prabușite, printre bucați de padure ponorate în fundul rapelor pana într-o vale întinsa taiata de un fluviu mareț care parea a-și purta insulele sale ca pe niște corabii acoperite de dumbravi. Oglinzile lucii a valurilor lui rasfrang în adanc icoanele stelelor, încat, uitandu-te în el, pari a te uita în cer.
Insulele se înalțau cu scorburi de tamaie și cu prund de ambra. Dumbravile lor întunecoase de pe maluri se zugraveau în fundul raului, cat parea ca din una și aceeași radacina un rai se înalța în lumina zorilor, altul s-adancește în fundul apei. Șiruri de cireși scutura grei omatul trandafiriu a înfloririi lor bogate, pe care vantul îl gramadește în troiene; flori cantau în aer cu frunze îngreuiete de gandaci ca pietre scumpe, și murmurul lor umplea lumea de un cutremur voluptos. Greieri ragușiți cantau ca orologii aruncate în iarba, iar painjeni de smarald au țesut de pe-o insula pana la malul opus un pod de panza diamantica ce sticlește vioriu și transparent, încat, a lunilor raze patrunzand prin el, înverzește raul cu miile lui unde. Cu corpul nalt mladiet, alba ca argintul noaptea, trece Maria peste acel pod, împletindu-și parul a carui aur se strecura prin mainuțele-i de ceara. Prin hainele argintoase îi transpar membrele ușoare; picioarele-i de omat abia atingeau podul… Sau adesea, așezați într-o luntre de cedru, coborau pe ascultatoarele valuri ale fluviului. El își razima fruntea încununata cu flori albastre de genunchiul ei, iar pe umarul ei canta o pasare maiastra.
Fluviul lat se adancea în paduri întunecate, unde apa abia mai sclipea din cand în cand atinsa de cate-o raza: trunchii padurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra raului și formau bolți nalte de verdeața nestrabatuta. Numai pe ici pe colo cate o dunga fulgeratoare deasupra apei. Valurile rad și mana întunecoase lumea lor albastra, pana cand deodata raul împiedicat de stanci și munți s-aduna între codri ca marea oglinda a marii și se limpezește sub sori, de poți numara în fundu-i toate argintariile lui.
Ca sa petreaca, inventara un joc de carți. Regii, reginele și fanții de pe carți erau toți chipuri copiate din basmele ce și le spuneau serile. Jocul însuși era o poveste lunga și-ncurcata, ca din Halima, în care reginele se maritau, regii se însurau și fanții umblau înamorați, poveste careia nu-i mai dadeau de capat pana ce nu-ncetau, apasați de somn.
Dar somnul lor! Înainte de a dormi ea își împreuna mainile și, pe cand stelele albe sunau în aeriene coarde rugaciunea universului, buzele ei murmurau zambind, apoi capul ei, palid de suflarea îndulcita a nopții, cadea pe perine. Cine ar fi vazut-o astfel! Nimene — numai el, ce acoperea brațul ei, atarnand pe marginea patului, cu sarutari. El adormea în genunchi. Visau amandoi același vis. Ceruri de oglinzi, [îngeri] plutind cu înalțatele aripi albe și cu braie de curcubeu, portale nalte, galerii de-o marmura ca ceara, straturi de stele albastre pe plafonduri argintoase — toate pline de un aer racoare și mirositor. Numai o poarta închisa n-au putut-o trece niciodata. Deasupra ei, în triunghi, era un ochi de foc, deasupra ochiului un proverb cu literele strambe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigma chiar pentru îngeri.
Însa oare de ce omul nu gusta vreo fericire! Vecinic semnul arab de pe doma Domnului îi preocupa mintea lui Dan, vana-i era cautarea lui prin cartea lui Zoroastru — ea ramanea muta la întrebarile lui. Și cu toate acestea în fiece noapte se repeta acest vis, în fiece noapte el umbla cu Maria în lumea solara a cerurilor. Și de cate ori umblau, el își lua cu el în visul sau cartea lui Zoroastru și cauta în ea dezlegarea întrebarii. În van îngerii ce treceau ducand în poalele lor rugaciunile muritorilor se uitau semnificativ la el; în van unul îi spuse lin, aplecandu-se la urechea-i: „De ce cauți ceea ce nu-ți poate veni în minte?” Altul: „De ce vrei sa scoți din arama sunetul aurului? Nu-i cu putința”.
— Dar ceea ce-i parea ciudat era ca, de cate ori îi trecea prin minte ca îngerii sa mearga dupa voia lui, ei într-adevar, fara sa le-o zica, îi împlineau alintand gandirile. El nu-și putea explica aceasta armonie prestabilita între gandirea lui proprie și viața cetelor îngerești.
— Nu vezi tu, Mario, ca tot ce gandesc eu îngerii împlinesc în clipa?
Ea îi astupa gura cu mana. Apoi îi șopti la ureche:
— Cand ploua, toate granele cresc; cand Dumnezeu vrea, tu gandești ceea ce gandesc îngerii.
În zadar. Mintea lui era preocupata și privirile ochilor lui mari erau ațintite asupra acelei porți vecinic închise.
— Aș voi sa vad fața lui Dumnezeu, zise el unui înger ce trecea.
— Daca nu-l ai în tine, nu exista pentru tine și în zadar îl cauți, zise îngerul serios.
Odata el își simți capul plin de cantece. Asemenea ca un stup de albine, ariile roiau limpezi, dulci, clare în mintea lui îmbatata, stelele pareau ca se mișca dupa tactul lor; îngerii ce treceau surazand pe langa el înganau cantarile ce lui îi treceau prin minte. În haine de argint, [cu] frunți ca ninsoarea, cu ochi albaștri care luceau întunecat în lumea cea solara, cu sanuri dulci, netezi ca marmura, treceau îngerii cei frumoși cu capete și umere inundate de plete; iar un înger, cel mai frumos ce l-a vazut în solarul lui vis, canta din arfa un cantec atat de cunoscut… nota cu nota el îl prezicea… Aerul cel alb rumenea de voluptatea cantecului. Numai semnul arab lucea roș, ca jaraticul noaptea.
„Asta-i întrebarea, zise Dan încet, enigma ce patrundea ființa mea. Oare nu canta ei ceea ce gandesc eu?… Oare nu se mișca lumea cum voi eu? El stranse c-o întunecata durere pe Maria la inima lui. Hurmuzul pamantului ardea în salba ei de margaritare… Oare fara s-o știu nu sunt eu însumi Dumne…„ Vum! Sunetul unui clopot urieșesc
— moartea marii, caderea cerului — bolțile se rupeau, jumalțul lor albastru se despica, și Dan se simți trasnit și afundat în nemarginire. Rauri de fulgere îl urmareau, popoare de tunete batrane, vuirea nemarginirii ce tremura mișcata… O, gand nefericit! aiuri el. — Spasmotic ținea în mana lui cartea lui Zoroastru, instinctiv rupse margeaua pamantului de la gatul Mariei. Ea cadea din brațele lui… ca o salcie neguroasa ce-și întindea crengile spre el și striga cazand: „Dane! ce m-ai facut pe mine?”
Și un glas rasuna în urma-i: „Nefericite, ce-ai îndraznit a cugeta? Norocul tau ca n-ai pronunțat vorba întreaga!…” Supt ca de-un magnet în nemarginire, el cadea ca fulgerul, într-o clipa cale de-o mie de ani. Deodata întunericul dimprejurul lui deveni liniștit, negru-mort, fara sunet și fara lumina. El deschise cartea, arunca margeaua și începu a citi: margeaua cadea luminoasa prin întuneric și se desfașura din ce în ce. Din ce în ce mai mare, mai mare — se lumina — pan o vazu departe asemenea unei lune — și el cobora cu cartea sub mana nourii groși, s-apropia de pamant, deja vedea culmile stralucite ale unui oraș, lumini presarate, o noapte varatica cu aerul blond, gradini mirositoare și… și își deschise ochii.
El se scutura oarecum din somn. Soarele se înalța ca un glob de aur arzator pe un cer adanc albastru; gradina de desubtul ferestrei în care adormise Dionis era de un verde umed și racorit dupa noaptea cu ploaie, florile împrospatate ridicau în soare cochetele capete copilaroase și ochii lor plini de reci și zadarnice lacrimi. În casa de peste drum perdelele albe erau înca lasate, prin aleile gradinii ei vișinii și cireșii înfloriți, salcamii cu miros dulce tainuiau cararile risipite într-o viorie și melancolica umbra.
Fusese vis visul lui cel atat de aievea sau fusese realitate de soiul vizionar a toata realitatea omeneasca? — Perdeaua de vis-á-vis se dete puțin într-o parte și prin faldurii ei albi aparu un blond cap de copila. Radea.
— Maria! șopti el cu inima stransa. Parul ei cel blond și împletit în cozi cadea pe spate; o roza de purpura la tampla, gura micuța ca o vișina coapta și fața alba și roșa ca marul domnesc. Dupa ce rasese — cine știe de ce? — ea lasa perdeaua sa recada.
Dara inima lui se contrase cu violența, caci el înțelese sensul, dar și neputința realizarii viselor lui. Acuma știa ca iubește. „La ce mi-a mai trebuit și asta? gandi el cu sufletul plin de lacrimi”. Nu e destula mizeria în care am trait — cel puțin o mizerie fara de dorințe. Și prima mea dorința și poate ultima — nerealizabila! Trasura cea fina și amara dimprejurul gurii lui se adanci vadit. Sufletul lui se cutremura la gandirea ca nu va putea scutura greutatea acestui amor. Speranța? el n-o putea avea. O simțire pe care n-o cunoscuse niciodata era ea sa se nasca cu amorul?
Ea se reivi, surase. De asta data trase perdelele sus și sta cu-o garoafa în mainuța ei alba și privea pare-ca pe ganduri în potirul de purpura al florii. — Neprețuita! șopti el uitandu-se la ea. Ah! ea trebuie sa fie buna, de ce suradea, de ce? și tocmai în fereastra? Oare ea nu-l vedea? Dar daca-l vedea, daca aceste zambiri aveau o intențiune… mica, cocheta, însa totuși? — Redisparu.
Am sa-i scriu, s-o rog… s-o rog sa nu surada, sa nu-mi umple sufletul de-o vana, dureroasa iluziune. Asta… nu-mi va refuza ea. E atat de buna; voi ruga-o sa fie rea.
Cu-o dureroasa, nemaisimțita voluptate el îi scrise: Stea, Sarac de bunuri, frumusețe și spirit, inima mea este atat de bolnava ca o scanteie de soare noaptea, și te iubesc. Și ochii tai, topite stele a dimineții, privesc atat de adanc, atat de ferice de adanc în noaptea sufletului meu, cat te visez veghind și, de dorm, la imaginea luminii lor sunt deștept.
Poți oare ghici simțirea cu care am scris, înger? …O nu! În viața ta luminoasa nu s-a putut ivi nici umbra macar a unei dureri asemenea aceleia ce-mi nimicește inima. O nimicește! Închipuiește-ți ca dintr-un om cu simțire, dintr-o ființa aievea n-ar ramane nimic decat o lunga, întrupata desperare. Tu nu cunoști asemenea oameni. Ei nu pot aparținea cercurilor în care te miști tu. Ei sunt jos. Cand o inima pierduta-n mizerie, în apasare, în neputința de a cultiva simțiri, caci fiecare din ele își gasesc marginile în puterile celui ce le are, cand o asemenea inima și-ar ridica aspirațiunile pana la tine, și le-ar ridica fara voința, luptand spre a le naduși, neputand sa le reziste, ce-ar simți un asemenea om? Întristare? Asta nu-i întristare! Desperare? Asta nu-i desperare! E o agonie a sufletului, o lupta vana, cruda, fara de voința. Desperarea ucide, aceasta simțire muncește. Martir este numele amorului meu. În fiecare fibra rupta este-o nemarginire de dureri; și nu deodata, fibra cu fibra se rupe inima mea. Moartea-i un moment, desperarea e timp — o asemenea simțire este iadul. Mario! poți tu sa-ți închipuiești un asemenea chin fara sa plangi — de mila, nu — de îngrozire? De piatra sa fie o inima, este o margine care s-o miște; de venin sa fie un suflet, sunt dureri care trebuie sa-l îndulceasca, și nu e durere mai mare decat a mea. De ce sunt eu în lume, cand tu ai fost menita sa fii? De ce-au cazut ochii mei pe tine, de ce te-am vazut? Orb de-aș fi fost, de cat amar scapam! De n-aș fi fost defel, scapam de o viața chinuita, pustie, fara de lumina. — Floare! cum surazi în gradina zilelor tale, fara sa știi ca o inima se rupe; stea! cum lucești în cerul tau, fara sa știi ca un suflet moare. Și, în neștiința ta, ești și mai frumoasa, ești și mai mult cauza unor crude dureri. Ah! cat ești de frumoasa și cu cat ești, cu atata mai nefericit sunt, și cu cat sunt, cu atata mai frumoasa ești! — N-am avut speranțe, puțin mi-a pasat; n-am avut dorințe, nici una-n lume, puțin mi-a pasat; de una am fost capabil, de una, care, sa-mi cuprinda toata viața mea, și aceea nerealizabila, tu! — Oricat de mare ar fi mila ta, pana acolo nu se poate coborî. Nu-mi zambi! Zambetul tau m-ar umple de speranțe vane. A ma iubi nu-ți este permis, disprețuește-ma! te rog! Poate disprețul tau m-ar omorî și moartea nu-i nimic pe langa chinul meu de azi. Sarut urma pasurilor tale, murii îi sarut pe care au trecut umbra ta, disprețuiește-ma! Eu nu pot sa nu te iubesc. Tu nu știi de ce, și nu ți-o pot spune, și cu toate astea chipul tau, umbra ce-ai aruncat-o pe panza gandirilor mele este singura fericire ce am avut-o în lume.
Mario!… așa-i ca astfel te cheama! nu se poate sa te cheme altfel… tu!… nu-ți pot zice altfel… Adio! Adio!
Și, cu toate ca scrisese, totuși o speranța de-o dureroasa dulceața, deșarta dar singura, îi amețea sufletul lui. El își închipuia ca ea va putea fi a lui. Ea! toata lumea era cuprinsa în acest cuvant. Cand gandea cum i-ar lua capul ei de aur în maini și i-ar topi ochii cu sarutarile lui, cand gandea ca mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de brațul lui, ca ar putea sa-i prinda mainuța ei alba, sa se uite la transparentele-i degete ore întregi, îi venea sa nebuneasca. Ce-i viața? El simțea ca o ora langa ea ar plati mai mult decat toata viața. Cata intensiva, dureroasa, fara de nume fericire într-o ora de amor. Și cum i-ar vorbi el! Cate numiri ar inventa el, care de care mai îndragite, mai fara de înțeles, mai nepomenite, pentru un suras de pe buzele ei, un suras în trecere, umbra unei fericitoare cugetari; cata gratitudine pentru-o privire; cata recunoștința pentru ca ar lasa un moment degețelele ei dulci în mainile lui, și el simțea pareca le trage la inima lui, sa le faca a simți desele și nemasuratele-i batai, … ar plange și ar rade de fericire, ca un copil, ar nebuni în urma și vecinic ar visa aceea ora fara de seaman.
De unde aceasta simțire nemasurata, de unde aceasta irezistibila nebunie? El nu-și simțea capul, nu-și simțea inima, toate se învarteau împrejuru-i într-o lumina trandafirie, parea ca nu vede decat perdele albe și de dupa fiecare se ivea, zambind cu o speriata și copilareasca șireție, capul ei. Înamorat în ea? Asta ar fi fost puțin. Nu în ea, în fiece gandire a ei, în fiece pas, în fiece zambet, un înmiit amor. Dumnezeu de-ar fi fost și-ar fi uitat universul, spre a cauta un altul în ochii ei albaștri; de-ar fi gasit, nu se știe, … cautarea ar fi durat vecinic. Cum o iubea! De l-ar fi disprețuit, ar fi iubit disprețul ei; o idee de ura a ei ar fi fost cuprinsul amorului lui cat ar fi trait.
„Ah! zambi el c-un fel de dureroasa beție, de-aș putea s-o sarut, o data! pareca n-aș mai voi nimic în lume… ori sa-i dezmierd mainile, ori sa-i despletesc parul, ori sa-i sarut umerii. Îngerul meu!”
El trimisese scrisoarea. Sta în fereastra neliniștit, pareca aștepta sentința de moarte, nu știa ce sa gandeasca, nici gandea ceva, era un amestec fara șir de icoane turburi, îmbatatoare. Ah! el ceruse dispreț și spera amor.
Ea se ivi în fereastra. El se retrase dupa perdea, ca s-o observe. Ochii lui se uscau de ardoare și sclipeau cu o bolnava dorința; ea se ivi frumoasa, ochii ei cei mari și adanci erau plini de lacrimi, și se uita înaintea ei, în mainile unite și lasate în jos țiind scrisoarea și în fața cu-o expresie indecisa, înecata de dorința de-a plange ca un copil vinovat. El se arata în fereastra, și ochii ei painjiniți de lacrimi se îndreptara spre el… adanci, miloși, plutitori… Ea boți scrisoarea cu mana, o duse la inima… și… o durere ascuțita, cruda îi patrunse inima lui; parea ca i se rupe viața, i se taie în doua inima, o negura alba îi cuprinse vederea… ș-apoi nimic… nimic. El cazuse cat era de lung pe podeaua camerei lui.
Copila fugi speriata din fereastra.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
— Ce scrisoare ții tu în mana, Mario? Și cum arați tu? Ce ți-e? zise un batran prietenos, care se ivi tocmai atunci în fereastra, ridicand cu mana lui cea fina barbia cea rotunda a fetei. Ea cerca a surade, dar atat de dureros și atat de îngrijit…
— Arata!… El îi desfacu cu o dulce sila scrisoarea cea mototolita din maini… se uita pe ea, și fața lui se adanci din ce în ce. Ajunse la semnatura.
— De la cine ai capatat tu scrisoarea asta, unde locuiește omul acesta?
Lacrimile o inundara și ea se arunca suspinand la gatul tatane-sau.
— Vezi, zise ea întrerupt, acolo-i sarmanul… în casa cea pustie de peste drum… l-am vazut cazand ca mort pe podele… cine știe daca n-a și murit. Alearga, tata… poate înca nu-i prea tarziu.
— Cum arata el? întreaba batranul, preocupat cum se vede de-o cugetare complicata.
— O! e frumos! zise ea repede… ș-apoi își mușca zambind buzele. Se mai ivi înca un om pleșuv și cu ochelari, cu care batranul vorbi repede și încet, aratandu-i scrisoarea. Pleșuvul clatina din capațana.
Ei coborara iute scarile și într-o clipa fura la casa de peste drum. Deși erau amandoi batrani, ei se grabise astfel încat aceasta trada viul interes ce trebuia sa-l poarte pentru Dionis. Ei deschisera ușa. Dionis era lungit la pamant, parul în dezordine, ochii închiși cu vehemența. Pleșuvul îl ridica încet de la pamant și-i dezgoli pieptul.
— Cat pe ce era sa i se rumpa o vana a inimii, zise el încet. Pare foarte sensibil. O bucurie mare l-ar omorî. Nici trebuie sa-l trezim macar… Îl voi cloroforma, ca din leșin sa treaca într-un somn adanc.
În vreme ce doctorul (veți fi ghicit ca pleșuvul nostru biped era doctor) vorbea cu sine însuși, da din cap, ridica sprancenele și-și urnise ochelarii pe frunte, tatal Mariei fixa portretul din perete. Explicarea în doua cuvinte: Persoana juridica care se afla acum pe mana îngrijitoare a Esculapului nostru avea drepturi asupra unei moșteniri. Dovezi erau asemanarea cu portretul și multe alte împrejurari care nu ne intereseaza, legate însa de originea pana acum obscura a lui Dionis. Destul ca soarta lui materiala din momentul acesta era schimbata.
El însuși era lungit pe pat. Capul ridicat pe perini și lasat asupra pieptului, paloarea cea liniștita și marmorie a feței contrasta cu parul în dezordine. O mana era strans apasata pe inima, ea comprima convulsiv durerea ce o simțea acolo; cealalta spanzura pe marginea patului în jos. O manta neagra îl acoperea, prin creții careia transpareau delicatele și corectele lui forme. Tatal Mariei se pleca asupra lui și-l privi cu placere, cu intenție.
— Aha! gandi doctorul cu șireție.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
O negura deasa, cenușie și sclipitoare… apoi un cer de un etern și albastru întuneric, cu stele moi de suflarea nopții, cu nouri încrețiți, cu aerul cald… și iarași, iarași orașul vechi cu stradele stramte, cu casele închircite, cu streșinile mucegaite în luna, și Dan trecea repede prin strade… luna mai arunca cate o dunga prin întunericul lor… el intra în casa lui deplin conștiu despre îndelungatele lui vise.
— Și mi-a trecut prin minte, zise el, acea idee nefericita pe care Ruben o credea cu neputința în capul unui om. — Umbra lui dormea pe pat.
El citi în cartea lui Zoroastru… ea se scula încet… cu ochii închiși… se subție… se lipi de perete și se așeza ironica, fantastica, lunga, în dreptul lui.
Dan se simțea bolnav, abatut, strivit sub greutatea cugetarilor lui. Afara de aceea un fulger îi trecuse drept prin inima în vremea caderii lui. El simțea fulgerul junghiindu-i inima. El se lungi pe pat și s-acoperi cu rasa… Pe dinaintea lui treceau ființe ciudate pe care nu le vazuse niciodata. „Ah! gandi el — în curand voi muri, aste-s deja umbre de pe ceea lume”. Numai umbra lui proprie statea dreapta în perete, parca suradea și — ciudat! — avea ochi albaștri. „Dracul sa te ia, gandi el, și umbra mea își bate joc de mine acuma”.
Ușa se deschise și intra maestrul Ruben.
— Ce pustia, maistre, de cand ai lasat sa-ți creasca perciuni și de cand porți caftan jidovesc?
— Vai de mine domnule, de mult! — de cand ma țin minte, zise Ruben netezindu-și barba. Dar m-ai vazut altfel vrodata langa Curtea veche?
— Langa Curtea veche… E Riven… vanzatorul de carți, iar nu d-ta, maistre Ruben.
Ruben se uita lung la el.
— D-tale nu ți-e bine, Domnule, zise el serios.
— Eu mor, maistre Ruben… Uita-te în masa mea, acolo-s memoriile umbrei mele, a umbrei care-o vezi în perete, scrise de cata vreme am fost în luna.
Evreul se uita lung la bolnav și clatina din cap.
— Umbra ceea a d-tale e un portret care-ți seamana, zise el.
— Maistre Ruben, te-ai prostit rau de cand nu ne-am mai vazut, zise tanarul zambind, ori eu am devenit o ființa superioara magistrului meu… se poate și asta.
Evreul s-apropie de scrinul ce i-l însemnase bolnavul, îi deschise saltarul și dadu într-adevar de niște legaturi de hartii galbene și veștezite, legate cu fire de ața albastra… el le scoase, se uita la ele, apoi le puse pe masa. — În momentul acesta intrara doi oameni în chilia lui pe care Dan nu-i mai vazuse. Unul din ei, pleșuv și uscat, veni sa-i cerce pulsul, cellalt vorbea cu Ruben. Ruben îi arata hartiile… omul se uita iute prin ele… fara îndoiala, zise el pentru sine… „De cand îl cunoști?” adaose întorcandu-se catra evreu.
— De mult. El cumpara de la mine carți. În genere cele mai vechi și tot de-acele pe care nu le mai putem vinde nimanui în lume. Eu singur le cumparam cu toptanul, biblioteci risipite ale oamenilor batrani a caror clironomi apoi mi le vindeau pe un preț de nimica, ca hartie numai. Și-n asemenea carți el rascolea c-un fel de patima și-mi cumpara cele mai obscure și mai fara de-nțeles. Acuma asemenea aveam cateva vechituri de astea și venisem sa i le arat, el mi le-ar fi cumparat desigur… acum însa… l-am gasit în starea-n care-l vezi. Ș-apoi nici nu-mi mai zice: jupane Riven, ci maistre Ruben! D-zeu știe cum s-or fi scrantit toate celea în capul bietului om.
Bolnavul auzea toate acestea și nu știa ce înțeles sa le dea. „Sunt nebuni oamenii aceștia, gandi el, și maistrul Ruben și-a ieșit cu desavarșire din minți… nu-l mai cunosc. Aha! gandi el în urma, eu am murit și Ruben a venit cu medicii sa-mi vanda corpul. Are drept… prin schimbarile prin care am trecut, corpul meu trebuie sa fi devenit fenomenal. Dar oare-s doctori acești doi?…Îmi pare ca samana cu Satana amandoi… Ori e un om, desparțit în doua aratari batrane cu care-și petrece șiretul Ruben pe conta mea… o jumatate cu par și una pleșuva. Cea pleșuva îmi pipaie pulsul și cea cu par se uita la umbra mea, spanzurata de un cui în perete. Uite! acuma o desprinde din perete și-o da lui Ruben în mana. Bravo! Maistre Ruben, striga el, dracii tai sunt meșteri în desprinsul umbrelor din perete, și ist Pleșuv are sa ma ia pe mine… caci cum vad joaca pe doctorul în momentul acesta… Bravo! bravo!” El batea din palme razand.
Ruben îi lua umbra și hartiile de pe masa și ieși din casa, închizand cu zgomot ușa dupa sine… „Te-ai dus, evreule… te-ai dus și m-ai vandut chinuitorului de suflete”, murmura el c-o resignație dureroasa, recazand cu capul în perini.
Are friguri… e în deliriu, zise serios pleșuvul.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
E noapte… O racoreala dulce patrunde prin ferestrele deschise, și Dionis lungit în patu-i tremura în friguri, cu buzele uscate, cu fruntea plina de sudoare și cu capul greu. I se pare ca s-a trezit din niște vise lungi, obscure, fara de înțeles și el privește, fara de-ncredere în realitate, la împrejurimea lui. Portretul parintelui sau lipsește din perete, carțile cele vechi asemenea… casa e aceeași, însa mobile noua și elegante, covoare pe jos, numai patul e același. Ciudat, gandi el, din minune în minune… eu nu mai știu ce se-ntampla cu mine. — Luna revarsa tot aurul ei în odaia lui și sub aceasta smalțuire diafana mobilele și covoarele straluceau somnoros și mat; un orologiu zanganește încet și subțire în perete și prin mintea lui trec iute, turburi, amestecate, toate întamplarile abia trecute. Și toate îi pareau vise; mintea lui îi parea împrospatata, rece, clara fața cu mintea care-o avuse înainte. Din jurul lui disparuse lumea cea semiobscura a tinereții lui; el privea la viitor cum ai privi din fundul unui lac liniștit și limpede ca lacrima. El singur nu-și putea explica aceasta limpezime a minții. Își închise ochii. Deodata simți cum ca pe marginea patului sau ședea cineva… îi ședea pe picioare. Apoi simți o mana dulce și mica pe frunte. El deschise ochii pe jumatate. Vazu un baiat cu fața ovala, palida, cam slabita, parul de aur acoperit de o palarie de catifea neagra cu margini largi, îmbracat c-o bluza de catifea care cuprindea, strans de un colan lustruit, mijlocul cel mai gingaș din lume. Ochii lui Dionis pe jumatate-nchiși nu tradau ca el vegheaza. Îl privi în întreg, de la capul inundat în aur pan-la botinele micuțe ce sticleau radioase pe covorul înflorit.
„Ah! gandi el, și inima se cutremura în el, este Maria!” Da, odorul! ea era. Vorbea singura… fetele vorbesc adesea singure… El simți aerul îndulcindu-se sub șoptirile ei.
— Am fugit de-acasa deghizata… tot ma amanau, ba azi, ba maini… dihania de doctor zicea c-ar fi periculos pentru el… auzi periculos? Eu nu sunt periculoasa! zise ea rastita! — Dar daca s-ar trezi… atunci, o, atunci… Dormi! dormi! șopti ea aplecandu-și gura pe fruntea lui… El simți o roua umeda curgandu-i în par… Dar în momentul acela el îi înlanțuise gatul… ea, speriata, vru sa se retraga, dar brațul lui o ținea cu tarie culcata astfel pe pieptu-i… El se scula. — Lasa-ma! zise ea roșie ca purpura.
Dar el o cuprinsese, îi mangaia fruntea ei alba de-i dete palaria jos și-i lasa sa izvorasca pe umeri în jos valurile de par blond… apoi îi lua amandoua mainuțele în mainile lui… ea nu mai rezista… se uita la ele, îi saruta degetele… ea nu mai rezista… Mario, ma iubești tu?
— Dar daca nu m-ar chema Maria? zise ea sub inspirația unei fulgeratoare maliții.
— Cum dar?
— Da! da! Maria, zise ea cu glascior argintos, dar taci, nu ți-e iertat sa vorbești… nu ți-e iertat… Nu te scula, caci asemenea nu ți-e iertat… Ea-l împinse în perini… El voia sa vorbeasca, dar își simți gura astupata de sarutari… El își închise ochii și simțea ca inima i se sparge în piept… apoi iar îi deschise, spre a cuprinde cu ei dulcea lui sarcina, cari radea c-un fel de copilaroasa nebunie de zambetul lui, de surprinderea și spaima ei proprie… de tot, tot…
Adesea în nopți lungi de iarna, dupa ce ea de mult devenise tezaurul casniciei lui, cand de buna voia lor traiau exilați la vun sat spre a se iubi departe de zgomotul lumii, Maria intra deodata în salonul încalzit și luminat numai de razele roșii ale jaraticului din camin, intra îmbracata ca baiet, ca în noaptea aceea cand se vazura pentru întaia oara în apropiere. Membrele ei zvelte în bluza de catifea neagra, aceeași palarie cu margini largi pe parul ei blond și piciorușele cele mai mici din lume în botine barbatești. Și ea s-apropia de el. Mainuțele-i albe și transparente ca ceara contrastau cu manicele moi și negre și astfel se primblau de braț prin semiîntunericul calduros al salii; din cand în cand își plecau gura pe gura, din cand în cand stateau înaintea unei oglinzi, cu capetele razimate unul de altul, și radeau. Era un contrast placut: fața lui trasa și fina din care nu se putuse înca șterge amaraciunea unei tinereți apasate, ci ramasese înca într-o trasatura de nespusa naivitate în jurul gurii, langa fizionomia ovala, rotunjita și alba a ei… chipul unui tanar demon langa chipul unui înger ce n-a cunoscut niciodata îndoiala.
Doua vorbe concluzive. Cine este omul adevarat al acestor întamplari, Dan ori Dionis? Mulți din lectorii noștri vor fi cautat cheia întamplarilor lui în lucrurile ce-l încunjurau; ei vor fi gasit elementele constitutive a vieții lui sufletești în realitate: Ruben e Riven; umbra din perete, care joaca un rol atat de mare, e portretul cu ochii albaștri; cu disparițiunea acestuia dispare ceea ce veți fi îndemnați a numi o idee fixa; în fine, cu firul cauzalitații în mana, mulți vor gandi a fi ghicit sensul întamplarilor lui, reducandu-le la simple vise a unei imaginații bolnave.
Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndaratul culiselor vieții e un regisor a carui existența n-o putem explica? Nu cumva suntem asemenea acelor figuranți care, voind a reprezenta o armata mare, trec pe scena, încunjura fondalul și reapar iarași? Nu este oare omenirea istoriei asemenea unei astfel de armate ce dispare într-o companie veche spre a reaparea în una noua, armata mare pentru individul constituit în spectator, dar același numar marginit pentru regizor. Nu sunt aceiași actori, deși piesele sunt altele? E drept ca dupa fondal nu suntem în stare a vedea. — Și nu s-ar putea ca cineva, traind, sa aiba momente de-o luciditate retrospectiva care sa ni se para ca reminiscențele unui om ce de mult nu mai este?
Nu ezitam de-a cita cateva pasaje dintr-o epistola a lui Téophile Gautier care coloreaza oarecum ideea aceasta: „Nu totdeauna suntem din țara ce ne-a vazut nascand și de aceea cautam adevarata noastra patrie. Acei cari sunt facuți în felul acesta se simt ca exilați în orașul lor, straini langa caminul lor și munciți de-o nostalgie inversa… Ar fi ușor a însemna nu numai țara dar chiar și secolul în care ar fi trebuit sa se petreaca existența lor cea adevarata… Îmi pare c-am trait odata în Orient și, cand în vremea carnavalului ma deghizez cu vrun caftan, cred a relua adevaratele mele vesminte. Am fost întotdeauna surprins ca nu pricep curent limba araba. Trebuie s-o fi uitat”.
