Jalnic vâjâie prin noapte glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.
În castelul de pe stâncă, la fereastra solitară,
Stă pe gânduri o femeie şi priveşte-n noapte-afară.
Al ei suflet e furtună, noapte e gândirea ei –
Astăzi ea e pusă-n rândul celor mai de jos femei!
E regina ostrogotă! Dar în turn aici e roabă;
Lacrimile-n ochii palizi îi sunt singura podoabă.
În tăcerea din odaie-i intră cruntul Teodat,
Ea se-ntoarce tristă, blândă: – „Tu-mi eşti rege şi bărbat.
M-ai privit întotdeauna ca pe-o piedică din cale,
Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gândurilor tale?
M-ai închis aici în lanţuri; am răbdat în chip păgân,
Şi mi-am zis: El are dreptul! Mi-e bărbat şi mi-e stăpân.
Mi-ai ucis pe-ntâiul sfetnic şi râdeai că lumea plânge
Când de barba lui căruntă spada ţi-o ştergeai de sânge.
Şi-am tăcut, zicându-mi iarăşi: El a fost supusul tău,
De-a făcut vrun rău, tu, rege, trebuie să curmi ce-i rău.
Mi-ai luat apoi copilul să-l ucizi! şi-am zis: e bine!
Tu-i eşti tată şi ai dreptul peste fiul meu ca mine.
Dar el nu era al nostru, el era al ţării-ntregi,
N-ai ucis în el un rege, ai ucis un şir de regi.
Vii, acum trimis de alţii, vii să scapi şi de regina,
Teodat, îţi temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina?
Am putut să fac revoltă, ori pe-ascuns să te omor,
N-am făcut-o, că mi-e milă! Nu de tine, de popor!
Tu erai un om de luptă, fără rang şi fără nume,
Eu ţi-am dat coroana ţării, să te fac stăpân pe-o lume.
Şi-acum asta-i răsplătirea ce mi-o dai? E tot atât!
Dacă moartea mea ţi-ajută, vino, strânge-mă de gât.
Pe femeia pusă-n lanţuri n-o ucizi, că-i mişelie!
Pe regina ai tot dreptul s-o ucizi, că-ţi e soţie!”
Nobilă, cu ochi de flăcări, ea priveşte-n faţă-i drept,
Şi, zicând, desface haina de pe tânărul ei piept.
Iar mişelul stă, se uită, dă apoi, şi grabnic unda
Sângelui ţâşni din rană; şi-a căzut Amalasunda.
Şi plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot
A-nvârtit pumnalu-n carne să se scurgă viul tot.
A deschis apoi fereastra, şi pe colţuroasa stâncă
Hohotind a-mpins cadavrul în prăpastia adâncă.
Surd vuia prin codri vântul, brazii se-ndoiau de vânt,
Urletul suna sinistru ca un urlet de mormânt.
Parcă negrele blesteme şi le-amestecau haotic
Mii de glasuri, ţara toată, tot poporul ostrogotic.
Teodat, tu râzi! Dar moarta cea lipsită de sicriu
Îşi va răscula poporul, să te sfâşie de viu!
Regina ostrogoţilor
