Eram pribeag pe-o lume obscură şi pustie.
Plângeam când tu, cerească şi vecinică făclie,
Lucind în a mea cale, opritu-m-ai din mers
Şi ochii-mi, ca o mamă, de lacrime i-ai şters.
Eram străin, şi ţie ţi-a fost milă de mine.
“De unde vii şi unde te duci?” m-ai întrebat.
Nu ştiu. Steaua desprinsă din boltele senine
Mai ştie ea sărmana ce drum a apucat?
Atunci mi-ai zis: “Iubeşte, străin nu vei mai fi”.
Ferice sunt de-atuncea. În veci te voi iubi.
Acrostih
