Povești și poezii

Singuratecii

Singuratecii
Rate this post

Pe lacul luciu din gradina cu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrabatute de nici un foşnet, pe lacul adormit ce pare o uriaşa lespede de cristal ce acopera o alta gradina fermecata, lebada – barbatul ramas singur – trece ca o închipuire, alb ca zapada, cu aripele ca doua scoici de argint, cu gatul lasat, între ele, subţire, ondulat ca toarta unei amfore. Pasarea pluteşte lin, şi în ea parca poarta, ratacit, sufletul unei fiinţe duse de pe lume.
Sus, pe bolta adanca, stelele au palit; în haosul albastru, luceafarul sclipeşte tainic, stralucitor, purtand parca în vapaia lui viaţa tuturor lumilor cereşti, a lumilor veşnic calatoare în necuprinsul firii.
Şi cum, jos, lebada sidefeaza faţa apei, sus, luceafarul lumineaza întinsul tariei. Numai ei doi sunt palpairile nopţii acesteia în care lumea pare adancita într-un somn de moarte. Amandoi ratacesc singuri, amandoi strajuiesc singuratatea, mistuindu-se în tacere, mandri, deopotriva de reci – deşi unul, bulgare de gheaţa, celalalt, para de foc. Şi se cunosc, se vad în fiecare seara, merg unul catre altul, şi se-ntalnesc: din înalt, luceafarul îşi coboara raza jos, în adancul.apei, unde rasare ca un mugur de aur.
Iar pasarea se apropie de scanteia picurata din cer şi pluteşte uşor, împrejurul ei, mai întai în cercuri largi, apoi în rotiri tot mai stranse, tot mai stranse, pana ce se opreşte drept deasupra rasfrangerii stelei; şi-atunci, din mugurul de aur, pare ca se desface dintr-o data o floare plutitoare, o floare maiastra de argint. Şi astfel stau de se privesc: sus, lebada de aur a cerului, jos, luceafarul de argint al apelor.

Related Posts